E-Antropolog

Bucureşteanul.Scurta perspectiva istorico-antropologica

29 iulie 2013 Adrian Majuru Mentalitati

Asa cum observa Andrei Oişteanu intr-un interviu recent1 nu intâmplator Bucuresti este un cuvânt la plural, deoarece nu este vorba de un oraş, ci de o sumedenie de oraşe (de fapt, sate ).  Daca se poate spune ca fiecare oras important are o identitate culturala, identitatea Bucurestiului este lipsa sa de identitate. Locuitorii sai sunt veniti  din o multime de locuri, cu o multime de culturi şi civilizatii, fie (in numar restrâns) din afara României, fie din interiorul ei . Prea multe civilizatii la un loc, prea multe identitati culturale ajung sa creeze un oraş, respectiv un oraşean lipsit de identitate, cel putin aparent. Pe intreaga perioada a ocupatiei turceşti oraşul a atras diferite grupuri etnice alogene : armeni, , evrei, germani, unguri , etc. Fiecare din aceste grupuri a trait in cartiere separate, pastrându-şi traditiile si credinta, pe care le considerau superioare celorlalte, dar nu a devenit niciodată semnificativ ca mărime in fata majoritătii româneşti. Legenda potrivit căreia Bucureştiul ar fi al doilea oras maghiar in privinta populatiei este o pura fantezie , dar existenta ei sugerează caracterul multietnic al populatiei in perioada medievală.  Mai este vorba despre comunităti de greci, armeni, bulgari, turci, sârbi, macedoneni, macedo-români şi aşa mai departe, veniti deci din sudul Balcanilor, mai ales in a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi inceputul secolului XX, dar şi in perioada interbelică, perioadă in care Romania (capitala in mod special) era considerată ca spatiu de imigrare economică, iar tari ca Grecia, Serbia, Bulgaria, care şi ele suferiseră un indelungat jug otoman, erau mai sărace decât România. Pe de alta parte, un anume tip de toleranta româneasca a atras multe etnii. S-au constituit adevarate cartiere de catre aceste comunitati etnice , care erau vecine, apropiate. Cartierul armenesc din jurul Strazii Armeneşti, cu Biserica Armeneasca, este aproape de cartierul grecesc, cu Biserica greceasca, şi vecin cu cartierul evreiesc, cu ale sale patru sinagogi de lânga Piata Unirii . Denumiri ca : strada Polona, strada Italiana şi aşa mai departe, sugereaza comunitati etnice care traiau, daca nu impreuna, cel putin in buna vecinatate,  ceea ce este caracteristica principală a unui oraş multietnic şi multicultural. Ce-i drept, populatia majoritară valahă nu era percepută prea favorabil de catre minoritarii veniti aici ca să muncească : “ spiritul poporului este grosolan si necioplit, ei sunt deopotrivă cu vitele; nu se ingrijesc de nici o slujba ostăşească şi nici de treburile obşteşti ; sunt atat de porniti pe hartă şi pe ceartă, incât de cele mai multe ori nu se dau in lături de a-şi omori domnii şi sunt veşnic nemultumiti, oricum ar sta lucrurile. “ 2  .                            Este drept că o parte dintre aceste tare au fost luate de catre valahi chiar de la celelalte etnii :  “ Valahii sunt iubitori de noutăti, inşelători ca grecii si neruşinati ca tiganii, avand o fire nestatornică, impulsivă şi brutală, ştiindu-se ca Valahia nu duce lipsă de nimic, decât de oameni harnici şi cinstiti. Trândăvia, lenea, par congenitale, căci se regăsesc veacuri de-a rândul. In secolele XVII-XVIII servitorii erau in general balcanici apoi balcanicii vor lăsa locul ungurilor şi saşilor. Românii sau tiganii sunt arareori văzuti la muncă. Tăranul sau omul simplu işi indură mai bine sărăcia lucie decat să se bage slugă. Se observă că servitori in Bucureşti sunt in unanimitate unguri, bulgari,…pe când românii mai bine mor de foame decat sa vie slugă la oraş. Chiar când mizeria ii aduce in această stare, ei nu sunt buni de nimic şi par loviti de o incapacitate naturală de a asculta de porunci şi de a implini ordinele. “ 3                                                                                      Se pune pe bună dreptate intrebarea : din ce cauză bucureşteanul/valahul/românul a ajuns la acest nivel de degradare , care să-l faca de ocară in ochii celorlalti ? Un neam care vorbeste o limbă derivată din latina stăpânilor de odinioară ai lumii, a ajuns sa fie asuprit şi dispretuit de urmasii unor popoare pe care strămoşii săi le priveau la rândul lor dispretuitori, socotindu-le “barbare” . Pentru a răspunde ar trebui să căutăm intâi rădăcinile acestui popor, format pe un areal vast ce cuprindea partea europeană estică a Imperiului Roman, adică intreaga peninsulă balcanică şi Pannonia , şi mai mult decat atât, Carpatii Păduroşi şi muntii Tatra la nord şi stepa din nordul Marii Negre, spre est. Strămoşii nostri sunt, orice s-ar spune, foştii “tărani” ai Imperiului roman. Legionarii lăsati la vatră au fost improprietăriti cu pământul cucerit de ei , pe care au inceput să-l cultive cu hărnicie impreună cu familiile lor, uneori mixte (amestecându-se deci cu fondul daco-tracic) , multi dintre ei ocupându-se cu creşterea animalelor. Anonymus spunea ca ungurii au găsit la sosirea lor in câmpia Panonica pe slavi şi pastores romanorum . In fata şuvoaielor nesfârşite ale poparelor migratoare, descendentii romanilor nu au avut alta solutie decat sa caute adăpostul sigur al muntilor şi să incerce să supravietuiasca cu orice pret, in comunităti mici, răzletite pe un vast teritoriu. O vreme, ocupantii i-au tentat cu oferte de genul celei făcute de hanul avarilor : “ Ieşiti, arati şi semănati. Noi vă vom lua doar jumătate ca dare.”  Unii au ieşit şi in timp au fost asimilati de cuceritori (analizele genetice arată că nu există mari deosebiri din punct de vedere genetic intre maghiarii şi românii de astăzi) altii au rămas mai departe in munti ducându-si traiul seminomad impreună cu turmele lor de oi . Multi au ajuns la o economie de subzistentă , la traiul de pe o zi la alta, asemeni proscrişilor. In acest timp , barbarii au luat in stăpânire câmpiile si zonele fertile ale Europei centrale, au fondat oraşe şi au asimilat civilizatia greco-romana, dând naştere tuturor popoarelor moderne care ii privesc acum “de sus” pe urmaşii anticilor romani. Barbarii au devenit cetateni egali in drepturi , membri ai comunitatilor situate intre zidurile oraşelor, obişnuindu-se sa faca fata impreuna pericolelor exterioare, dezvoltând deci o conştiinta cetateneasca (si chiar democratica)  in timp ce românii, traind izolati, sunt lipsiti de aceasta conştiinta de cetatean , care ar trebui sa-i determine sa se opuna din faşa oricarei masuri antidemocratice , oricarei actiuni externe impotriva tarii lor, sau oricarei incalcari aduse unei legi. Spre deosebire de alte popoare, românii sunt complet lipsiti sentimentul solidaritatii, care ar trebui sa-i uneasca in fata nedreptatii sau a duşmanilor.        Legea suprema a românului este supravietuirea cu orice pret.  Teritoriile din sudul şi estul Carpatilor au fost teatrul unor nesfârşite războaie dintre bizantini şi migratori , iar apoi chiar al popoarele barbare intre ele , astfel incât a ajuns să aibă o populatie stabilă şi entităti statale demne de luat in seamă doar in momentul in care regii Ungariei au hotărât sa formeze state-tampon in fata invaziilor mongole. Dar şi aceste state au căzut repede sub jugul turcilor, care le-au muls secole de-a rândul toate resursele, şi care, spre deosebire de avarii de odinioară, nu erau dispuşi să le lase băştinaşilor nici măcar jumătate, ci le lăsau strictul necesar pentru supravietuire. In vreme ce popoarele din Europa centrală şi de vest isi clădeau cu temeinicie viitorul, inmultind surplusul produs de fiecare generatie, strămoşii noştri erau spoliati sistematic de popoare primitive, care trăiau numai din jaf si pradă. In aceste conditii , nu este de mirare că valahii au pierdut interesul pentru muncă, de vreme ce le era imposibil să se bucure ei inşişi de roadele ei. S-a ajuns la o degradare progresivă a unui neam constrâns sa trăiască din expediente sau chiar din delincventă, frustrat, datorită lipsei de acces la propriile resurse.  Asta l-a facut şi fatalist , asemenea ciobanului mioritic, acceptând cu seninătate toate incercarile la care il supune soarta. Celebrul fatalism oriental în varianta sa dâmboviţeană, o filosofie de viaţă întemeiată pe un ansamblu coerent de calităţi şi defecte, creează un exemplar uman simpatic şi respingător totodată, peren şi fragil, profund şi superficial, pe scurt – un paradox viu., asa cum observa Silvia Colfescu : „ Bucureşteanul, în care fatalismul dâmboviţean se exprimă pe deplin, nestăvilit, e un om vesel, tolerant….Dacă se întâmplă ca vreunul dintre semenii lui să săvârşească vreo neghiobie- nedreptate – hoţie, fie ea şi cu consecinţe directe şi dezastruoase asupra bunei stări a însuşi fatalistului, victima are o reacţie unică. Acolo unde, de exemplu, un rus ar răspunde cu înjurătura, un neamţ cu o sticlă în cap, …. un american cu glonţul, dâmboviţeanul reacţionează cu un râs blazat şi, deseori, cu exclamaţia moştenită de la marele său exeget : „Al dracului Mitică !” Pentru că, în felul lui schizoid, îi admiră sincer pe hoţomanii care au curajul să-l jecmănească, pe nemernicii care au puterea să-l împileze, pe prostănacii care nu se sinchisesc de bună cuviinţă şi ruşine. Îi admiră şi îi dispreţuieşte cu egală sinceritate. Numai că admiraţia şi-o manifestă, iar dispreţul îl păstrează pentru sine. Şi cel mai mult se admiră şi se dispreţuieşte pe el. Ceea ce îi răpeşte capacitatea de a ierta. Nu (se) iartă, ci (îşi) trece cu vederea, nu îndreaptă lucrurile, ci râde de ele – şi mai întâi de el însuşi, nu combate nedreptatea, ci o ignoră, convieţuieşte cu ea, o acceptă. Duplicitatea tradiţional cultivată îi corupe în mod subtil sufletul, îi falsifică opinia despre sine şi despre ceilalţi, întăreşte pesimismul resemnat care alcătuieşte miezul dur al fiinţei lui. Şi e un motiv de secretă însingurare, ascunsă sub aparenţa senină a nepăsării gregare. Dar, din acelaşi motiv, e un supravieţuitor. Acolo unde oricine altcineva ar lupta până la moarte, el găseşte soluţia întortocheată şi strâmbă, singura care-l poate menţine în viaţă. Soluţia celui slab, dar invincibil.” 4                                                                                      2.  O data cu Unirea Principatelor si apoi cu inlaturarea jugului otoman, Bucureştiul a crescut considerabil in importanta, devenind capitala unui tânar regat aflat in plin avânt economic, ajutat şi de statutul de singur exportator şi principal procesator european de petrol dar şi masivele exporturi de grâu din Baragan. Dar caracterul general rural nu s-a schimbat, chiar daca primarul Pake Protopopescu a initiat primele lucrari edilitare şi urbanistice de tip haussmannian. Bucureştiul era format tot din mahalale (care , la urma urmelor, inseamna “cartier” in limba turca, fara sensul peiorativ pe care il are astazi) şi care erau constituite in jurul unei biserici. Fiecare mahala avea in centru o biserica (se spune despre Bucureşti ca ar fi oraşul cu 365 de biserici, câte o biserica pentru fiecare zi a anului) . Biserica şi cârciuma erau cele doua mari „institutii” ale mahalalei, fiind principalele elemente de identificare a unei adrese. In opera lui Caragiale, mai ales in piesa „O noapte furtunoasa”, sunt descrise traseele micilor burghezi (jupân Dumitrache, Rica Venturiano) prin mahalalele Bucurestilor. Portretul-robot al unei astfel de mahalale arata astfel : cârciuma, biserica, ulite nepietruite şi case doar cu parter, de regula tip vagon, cu curti si gradini mari. Desigur , locuitorii mahalalelor erau dispretuiti de cei din zona centrala pentru ca erau oameni mai putin educati, aşezati undeva nici la tara, nici la oraş. Si de aceea cuvintele „mitocan” si „mahalagiu” au ajuns sa insemne ce inseamna astazi in dictionare. Dar initial nu aveau aceasta conotatie peiorativa. In locul acesta de margine de oras, oamenii traiau de fapt şi la tara, şi la oras, şi in felul acesta paraseau sistemul de valori rural (foarte puternic, foarte bun), pierdeau cultura rurala, dar nu câştigau inca noua cultura şi noile valori ale civilizatiei urbane. In acest vid de culturi şi de civilizatii aparea civilizatia de mahala, civilizatia – sau lipsa de civilizatie – a mahalagiului şi mitocanului. Acolo apare kitschul, in lipsa unor coordonate valorice şi culturale care sa-i fereasca de prostul gust. Exista un foarte bun gust popular, exista un foarte bun gust urban, dar acolo, la hotarul dintre civilizatii, unde nu este nici un sistem de valori, nici celalalt, kitschul infloreşte.  Totuşi , intr-un arc peste timp, observatorul atent şi interesat al Bucurestiului poate gasi şi astazi in tesatura urbana a unor cartiere nesistematizate case vechi cu superbe gradini inflorite şi umbroase in plin centru al orasului, care pe vremuri se gaseau in fostele mahalale. Acestea fac parte din farmecul discret al Bucureştilor şi poate ca sunt singurul sau patrimoniu identitar.                                                                                            3.  Acum, cateva cuvinte despre Bucurestiul burghez. Dupa primul razboi mondial,  România a reuşit sa-şi dubleze teritoriul si populatia, astfel ca perioada 1920 – 1940 se distinge ca cea mai fructuoasa din istoria Bucureştiului , marcând un proces sustinut de modernizare şi sistematizare urbana, cerut de masiva imigrare (creştere de 20.000 locuitori anual, fata de 2.000 inainte de razboi). A inceput ridicarea de blocuri de locuinte din beton armat , cu inaltimi de pana la 10 etaje, s-au deschis noi bulevarde, s-au construit cartiere de vile, s-au trasat strazi noi şi parcuri , au aparut importante obiective industriale, iar centrul beneficia de un bulevard mobilat cu cladiri in stil modernist (“cubiste”) cu care nu se putea lauda nici o alta capitala europeana. Cu toate acestea, intreaga periferie a oraşului propriu-zis, locuita in majoritate de muncitori, functionari inferiori, negustori de produse agricole, pastra aspectul de sat ce continua sa creasca “spontan” prin adaugiri de gospodarii rurale sau semi-rurale. Se poate spune totusi, ca o data cu modernismul apar în Bucureşti noile formule ale locuirii urbane : blockhaus-ul, marele imobil de apartamente ce suplineşte calitaţile locuinţei individuale  prin amplasament , dimensiunea şi eleganţa apartamentelor ; vila unifamilială realizată cu vocabularul noului curent modernist şi o foarte bine reprezentată variantă intermediară a blocului de mici dimensiuni cu 1-3 apartamente la scară.  Muzicianul Viorel Cosma isi aminteste : “ Societatea era marcata de o usoara burghezie, oamenii se instarisera si frecventau cu asiduitate restaurante, cofetarii si baruri. Lumea nu statea seara in casa. La 8 seara se pregateau de iesit. Mergeau cu familiile in câte doua locuri pe seara. Ieseau, de exemplu, la restaurant, unde mâncau si ascultau muzica, iar apoi intr-un bar, unde beau si dansau. Vara mergeau la gradini. Duminica ieseau toti la plimbare, imbracati frumos. Pe Calea Victoriei mirosea a parfum frantuzesc. De la Palat pana la CEC curgeau râuri de oameni. Unii se opreau la cofetarii, sa comenteze pe cine au vazut, descântau câte trei ore o cafea, alaturi de prieteni vechi. Si nu costa o avere sa faci asta! Burlacii , pe atunci, mâncau numai in oras !  Nu trebuia sa fii om bogat ca sa-ti permiti. “5  Orasul traia frenetic oportunitatea extraordinara oferita de realizarea visului Romaniei Mari (al carui principal arhitect a fost “bulgarul” Bratianu si “englezoaica” regina Maria) inscriindu-se ferm, impreuna cu restul tarii, pe un traseu care urma sa integreze România in concertul natiunilor europene civilizate, dar neglija uriasul pericol care se arata la rasarit si care avea sa se si materializeze dupa a doua conflagratie mondiala. Dupa razboi, totul s-a naruit. A urmat o epoca de tranzitie, pâna la inceputul ’60, cei mai sinistri ani ai proletcultismului, in care elitele au fost in mod sistematic exterminate, eliminate sau marginalizate. Societatea româneasca a fost practic decapitata, la toate nivelurile de organizare. Au urmat anii ’70, dar mai ales anii ’80, ai ceausismului primitiv, in care meritocratia practic nu mai exista. Din pacate, acest fenomen a supravietuit pana in zilele noastre. A supravietuit lipsa de respect pentru elitele sociale si profesionale. Societatile au insa nevoie de elite , care sunt modele morale, culturale, profesionale care trag societatea dupa ele. Functia elitelor, rolul jucat de ele in societate este o tema de antropologie culturala uriasa, pe care nu o putem aborda aici. Dar cred ca acesta este marele viciu care ni s-a transmis din anii ’40-’50. El s-a manifestat atat de masiv si atat de brutal incat a supravietuit pâna in zilele noastre.                                                      4.  Sa continuam insa cu perioada comunista si cu problema invadarii oraşului de către sat şi „ţăranii“ aferenţi. Procesul de urbanizare postbelic trebuie înţeles în strînsă legătură cu proiectul comunist de modernizare, care s-a bazat pe industrializarea masivă. Aceasta industrializare avea ca scop crearea  “clasei muncitoare” , principalul actor din “ cartea rosie”, clasa care era “ purtatoarea progresului” era “ avansata” , era superba, dar in tara noastra lipsea aproape cu desavârsire. . Si astfel, daca in 1948, mai puţin de un sfert din populaţia ţării trăia în mediul urban (23,4%) în 1989, ponderea populaţiei care trăia în mediul urban ajunsese la 53,2% , marindu-se, deci, de cca 2,3 ori. Creşterea populaţiei urbane s-a făcut îndeosebi prin migraţie internă. Potrivit sociologului Dumitru Sandu6   fluxul migraţiei interne a reflectat sinuozităţile procesului de industrializare comunistă. În perioada 1948-1966, ritmul urbanizării a fost mai rapid şi a oglindit mobilizarea cvasitotală a populaţiei în eforturile de reconstrucţie şi dezvoltare postbelice. Direcţia migraţiei interne era dinspre rural înspre urban, iar regiunile care au furnizat grosul migranţilor au fost Moldova şi Muntenia. . Migraţia internă rural-urban a atins valori maxime în perioada 1973-1982.  Efectele crizei economice sistemice şi a încremenirii în proiectul ceauşist s-au reflectat şi în ratele migraţiei interne care au cunoscut, în perioada 1983-1989, cele mai scăzute valori , si avand in vedere si criza de locuinte , accesul în Bucuresti (ca si in marile oraşe) a fost drastic restricţionat. Analiza fenomenelor urbanizării comuniste trebuie să ia în discuţie şi aspecte de ordin calitativ, care vizează suprafaţa locuibilă redusa pe locuitor, supra-densitatea de ocupare (număr mare de persoane pe cameră), penuria de locuinţe (fenomenul locuirii mai multor generaţii în apartamente de bloc), suprafaţa scăzută a spaţiilor funcţionale (baie, bucătărie), infrastructura deficitară  (ex. reţea de canalizare, alimentare cu apă, încălzire etc.), insuficienţa spaţiilor verzi, a locurilor de joacă şi petrecere a timpului liber . rocesul de urbanizare sub comunism a produs o lume specifică, cu manifestări oarecum diferite. Unii dintre cei care reuşeau să se mute la oraş reproduceau în spaţiul urban modelele comportamentale şi de relaţionare din lumea satului: întinsul rufelor în grădina blocului, creşterea copiilor în comun (cu ajutorul vecinilor), socializarea pe înserat în pijamale sau capoate pe băncile de la intrarea în bloc, cultivarea de legume în spaţiul verde şi – la periferii – chiar creşterea porcilor, a iepurilor sau a nutriilor. Acestea sunt completate de personalizarea (în unele cazuri) a spaţiilor comune (casa scărilor) sau, în alte cazuri, lăsarea în paragină a acestora etc. Consecinta acestor atitudini este ceea ce am putea numi un conflict al civilizaţiilor. Este vorba de ciocnirea dintre comportamentele şi atitudinile asociate mediului rural cu modul de viaţă urban. Unii autori susţin că această ciocnire a dat naştere unui tip social aparte – ţăranul-orăşean (nu foarte îndepărtat de celebrul urban villager italo-american al lui Herbert Gans). Sociologul polonez Piotr Sztompka susţinea că transformările comuniste au condus la o modernitate mimată sau contrafăcută („fake modernity“)7, definită prin decalajul dintre modernitatea evidentă a unor structuri de tip hard (industrializare, urbanizare, tehnologizare) şi „tradiţionalismul“ mentalităţilor. De pe aceste poziţii, ţăranul-orăşean este un exemplu al tipurilor sociale mutante generate de proiectul comunist al modernizării.

5.  În primii doi ani după căderea lui Ceauşescu, migraţia rural-urban cunoaşte creşteri spectaculoase; dispariţia restricţiilor administrative de acces în oraşe s-a reflectat în creşterea ponderii populaţiei în oraşele mari, cu precădere. Apoi, restructurările şi criza economică au schimbat direcţia fluxurilor de migraţie internă de la rural-urban la urban-rural. Populatia Bucurestiului a scazut, iar odată cu liberalizarea regimului vizelor, tabloul migraţiei cunoaşte modificări spectaculoase datorită plecării românilor în Spania si Italia.  Senzatia generala este ca s-au pierdut o multime de lucruri. Sub noua paradigma a globalizarii, Bucurestiul nu mai este capitala unui regat independent, ci capitala unei tari care tocmai si-a cedat de bunavoie independenta, resursele, care nu isi poate intretine creierele geniale ci le trimite la Harvard , gratuit. Ne-am pierdut valorile, trăim într-o confuzie totală a lor,ne-am pierdut simţul estetic, dorinţa de a trăi frumos. Am pierdut respectul pentru oamenii cu adevărat valoroşi, care au realizat ceva pentru omenire. Marii inventatori, marii doctori, muzicienii, scriitorii, pictorii nu mai sunt azi respectaţi şi recunoscuţi. Ne-am pierdut modelele, care azi trăiesc retrase şi refuză să apară la televizor, de teama să nu se compromită. Ne-am căptuşit cu modele false, modelul omului care reuşeste uşor, care se descurcă, care ştie să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea. Ne-am pierdut manierele şi educaţia. Am uitat să ne mai îmbrăcăm frumos, să ne mai purtăm elegant.  Am pierdut conştiinţa patriotică, iar asta e una dintre cele mai grave pierderi. Nu ne mai interesează ţara asta, probabil pentru că nu mai avem nimic de revendicat. Ne-au mai ramas doar sufletele. Sa nu ni le vindem, caci abia atunci vom fi, cu adevarat, pierduti…

autor: Furcic Diana Ioana

 

1.http://www.einformatii.ro/stire/Actualitate/6/35926/profilul-antropologic-al-bucuresteanului-(2)/6/

2. Daniel Barbu  –  Firea romanilor – ed. Nemira 2000

3. Adrian Majuru  – Bucurestii mahalalelor – ed. Compania  2003

4. Silvia Colfescu –  Doua luni in Europa   – ed. Vremea 2005

5. Alexandra Svet – Interviu cu Viorel Cosma – alexandrasvet.ro – 2011

6. Dumitru Sandu –  Spatiul social al tranzitiei  – Polirom 1999

7. Piotr Sztompka – The Sociology of Social Change  – Blackwell 1999

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign