E-Antropolog

Oamenii GHERLEI

29 iulie 2013 Adrian Majuru Transilvania

În cele ce urmează mi-am propus să trec în revistă o serie de aspecte pe care le consider relavante despre o localitate din județul Cluj și anume municipiul Gherla prin prisma legăturilor acesteia ca entitate cu persoanele pe care le-a găzduit de-a lungul timpului. Probabil mulți dintre voi, la citirea titlului au rămas puțin intrigați și cel mai probabil se gândeau că urmează să parcurgă un articol despre oamenii dintr-o închisoare, sau despre vreo hoție. Ei bine nu o să fie așa, cu toate că în conformitate cu prima definiție dată de Dicționarul Explicativ al Limbii Romăne, gherlă = arest, închisoare, ocnă, penitenciar, pușcărie, temniță, iar în percepția colectivă cel mai adesea cuvântul se asociază doar cu asta – cu o închisoare. O să fiți, sper plăcut surpinși să aflați că în spatele cuvântului în sensul comun acceptat de închisoare se află și o minunată localitate, cu o istorie fascinantă care poartă același nume, Gherla. Ea este situată în Transilvania la o distanță de 45 km față de municipiul Cluj-Napoca, reședința județului Cluj și la 15 km de un alt municipiu al județului și anume Dej. În prezent localitatea reprezintă cel de-al cincilea municipiu al județului cu o populație de 20.203 locuitori (conform datelor preliminare de la Recensământ din 2011) care locuiesc în cele peste 3.193 clădiri. Ca și structură etnică regăsim 16.666 români, 3.360 maghiari, 145 țigani (sau să le zic totuși rromi!?), 9 germani și 12 persoane cu altă limbă maternă. Am subliniat intenționat acele 12 persoane de altă origine deoarece acestea sunt rămașițele urmașilor celor care au ridicat prezenta așezare iar acum au ajuns să fie doar o cantitate neglijabilă care să nu aibă nici măcar o rubrică în care să li se spună naționalitate. Cine sunt ei și de ce sunt ei, ca nație atât de impotanți pentru localitate? La această întrebare nu se poate însă răspunde înainte de a prezenta istoricul localității.

Astfel, satul Gherla apare pentru prima dată atestat documentar în anul 1291, fiind asociat cu noua cetate de pe Someș. Cetatea, în jurul căreia se va desfășura și satul Gherla a fost edificată la dispoziția regelui Ioan Zápolya, sub conducerea tezaurarului Gheorghe Martinuzzi, la doar câțiva kilometri de ruinele castrului roman Secunda Pannoniorum. De-a lungul timpului a fost utilizată de mai multe familii nobiliare, inclusiv de principii Transilvaniei, Sigismund Báthory și Gheoghe Rákóczi al II-lea, fiind considerată cea mai sigură fortificație din regiune.  Cetatea Martinuzzi, după cum a ajuns să fie cunoscută, reprezintă fără doar și poate clădirea care și-a pus amprenta pregnantă asupra asocierii localității Gherla cu cuvântul gherlă. Astfel, ca și dată de debut care va schimba întrega perceptie asupra localității o putem considera 20 octombrie 1785 când prin ordinul împăratului Iosif al II-lea cetatea se transformă în închisoare pentru Transilvania (Carcer Magni Principatus Transilvaniae). Din acel moment practic Gherla a fost asociată cu cuvântul închisoare, temniță, asociere care până în zilele noastre a ajuns sa fie oarecum uitată, fiind folosit doar cuvântul, fără a se mai cunoaște existența localității. Adesea se consideră, în mod greșit, că denumirea localității Gherla vine de la cuvântul gherlă și nu invers. Ulterior aceasta și-a păstrat funcțiunea, cu scurte perioade de întrerupere sau de folosire cu altă destinație urmând ca apogeul să fie atins în perioada comunistă. Între  1945-1964 a funcționat ca închisoare comunistă în care au fost încarcerați și torturați cei ce se opuneau regimului. Din 1964 până în prezent funcționează ca închisoare de maximă sigurantă, numărul deținuților încarcerați aici fiind într-o continuă scădere ajungând de la peste 2.200 dețiunți în 1990 la puțin peste 900 în 2011. Chiar dacă scăderea este simțitoare, acest lucru nu se datorează din păcate scăderii infracționalității la nivel de țară ci datorită normelor noi privind detenția care impun o suprafață minimă per deținut.

Acum, fiind explicată asocierea localității cu cuvântul gherlă, mi-aș dori să vă îndrept atenția asupra adevăratei valori istorico-arhitecturale-urbanistice pe care această localitate o are și o să încep cu următoarea afirmație „Gherla este unicul oraş din Transilvania fondat în secolul al XVIII-lea, după un plan prestabilit”. Afirmația, aparține distinsului profesor universitar dr. arh. Virgil Pop care a scris o teză de doctorat intitulată „Armenopolis-orașul Baroc”. Deci, Gherla pe care marea majoritate o știm doar ca expresie e, de fapt cu mult mai mult. Așezarea în sens urban al cuvântului își are istoria/povestea strâns legată de cea a armenilor, care au ajuns în zilele noastre să fie acea cantitate de populație neglijabilă, cele 12 persoane sau mai puține. Sfârșitul secolului al XVII-lea marchează momentul așezării armenilor în Transilvania. Acestora li s-a îngăduit așezarea, cu speranța Principelul Mihai Appaffy de a atrage aceasta populație necatolică spre protestantism. Marele val de populație armenească care migrează din Moldova spre Transilvania are loc în iarna anului 1671-1672 , când în urma înâbușirii revoltei lui Hâncu peste 3.000 de familii ajung să se adăpostească în pădurile din Munții Carpați. Pătrunderea armenilor are loc prin trei coloane, prima oprindu-se la Bistrița, a doua în Gheorgheni și Ditrău iar ultima așezându-se la Frumoasa, lângă Miercurea Ciuc și Târgu Secuiesc. Din aceste colane grupuri mai restrânse ajung să se stabilească la Dumbrăveni si în satul Gherla de lângă cetatea Martinuzii. Prima coloana care s-a așezat lângă Bistrița a fost primită cu foarte mare reticență de comunitatea locală, care profitând de izbucnirea în 1712 a unei epidemii de ciuma cu focarul în comunitatea armenească, îi alungă în mod brutal din vecinătatea orașului. Acest eveniment reprezintă momentul de cotitură pentru dezvoltarea Gherlei și a Drumbrăveniului. Armenii izgoniți din Bistrița pronesc, siliți de împrejurimi, spre Gherla, aflată la doar 50 kilometri depărtare, unde conduși de episcopul Oxendius Vărzărescu, o personalitate marcantă a comunității armenești, pun bazele a ceea ce numim astăzi municipiul Gherla. Ceea ce este însă particular și conferă unicitate întemeierii Gherlei este planul prestabilit care a stat la baza executării asezării. Despre originea planului, tradiția locala spune că acesta a fost adus de către episcopul Oxendius Vărzărescu de la Roma și că acesta ar fi fost întocmit de către inginerul Alexa. Ce este și mai interesant este modul de dobândire a proprietății asupra terenului pe care se va dezvolta orașul. Dobândirea domeniului cetății Martinuzzi, care era oferită spre vânzare de către fiscul imperial, se face prin formarea de către comunitatea armenească a unei „case a orașului” numită și „casa auxiliară”. Casa orașului care de fapt în concepție modernă este asimilabilă unei bănci avea menirea de a se preocupa de problemele financiare legate de proprietatea terenului localității și de construcțiile ce urmeză să se ridice pe acesta. Fondurile casei orașului proveneau de la comunitatea din oraș. Astfel, terenul este cumpărat contra sumei de 12.000 florini, împărțit în baza planului prestabilit în parcele de câte 100 florini și distribuit familiilor de armeni din comunitate. Achitarea terenului se face prin instituirea funcției de „taxae collector”.

Pe terenurile astfel dobândite familiile armenești au edificat, într-un interval relativ scurt de timp un minunat oraș sub influența clară a stilului baroc din Transilvania. Rezultatul a fost un oraș edificat într-o concepție unitară la care a participat întreaga comunitate și care în mare parte se regăsește și azi, prăfuit însă și parțial mutilat de intervențiile din ultimul secol. Ce consider, cu adevărat remarcabil este puterea acestei comunității armenești de a renaște, de a trece peste dificultăți și a crea și lăsa în urmă un oraș cu o asemenea unicitate.

Și pentru că am pornit de la cele 12 persoane aș dori să remarcăm împreună că populația din Gherla se compunea, în 1712 din 100 familii de armeni care în 4 ani a mai crescut cu 11. În 1750 numărul familiilor de armeni care locuiau în Gherla a ajuns la 430 urmând ca în 1850 pe lîngă cei 2.300 de armeni s-a trăiască 680 de români şi maghiari. Datorită procesului de maghiarizare al armenilor ponderea acestora a scăzut, în 1891 din populaţia totală de 5.793 locuitori doar 1.195 s-au declarat armeni, 2.440 maghiari, 1.979 români şi 137 germani. Limba oficială a localității a fost până în 1800 armeana, urmată până în 1920 de limba maghiară, iar de atunci limba oficială este româna. Cu un oarecare regret constat că datele nu sunt tocmai favorabile comunității armenești care din întemeietorul orașului a ajuns să fie un element neglijal. Așa să fie oare?

Trecând mai departe pe firul istoriei, în zilele noastre comunității gherlene îi este amintit în fiecare an, cu prilejul zilei armenilor din România găzduită de Gherla, de originile pe care le poartă. Dar oare comunitatea actuală cât este de conștientă de moștenirea pe care o are și cum știe să o aprecieze?

Dacă întrebi un gherlean despre istroicul localității marea lor majoritate vor ști să spună câteva cuvinte despre armeni, despre Armenopolis. În trecutul apropiat în școlile din Gherla se preda istoria locală, în care se povestea despre trecutul plin de valoare al localității. Acum, după perioada comunistă și intervențiile care au nimicit o mică parte, ce-i drept din imobilele baroce, regăsim o comunitate care are în posesie un lucru de valoare, un patrimoniu, însă pentru marea majoritate este o povară sau o lipsă de înțelegere a valorii acestuia. Ceea ce mă face să spun asta sunt intervețiile care au sau au avut loc în perioada post-decembristă și care într-o proporție covârșitoare au condus la alterarea acestui patrimoniu cu caracter de unicat. Mă refer aici atît la uzuala practică de înlocire a tâmplariei valoroase de lemn cu una de PVC (sau pungă cu îi place dl. Virgil Pop să spună) cât și la cazurile penale de demolare a unor construcții monument. Prin prisma acestor intervenții dacă pot fi numite așa mă întreb oare ce s-a pierdut de-a lungul timpului? Oare e de vină populația? Oare sistemul? Sau ce anume?

Personal tind să cred că de fapt rezultatul prezentei situații este datorat unui concurs de împrejurări care are pe de o parte un stat slab, incapabil să-și gestioneze corespunzător patrimoniul la care se adaugă o populație preocupată de grijile zilnice și care nu empatizează cu casa ca element de valoare, care trebuie prețuit ci consideră mai degrabă un element de mândrie montarea unui termopan și nu reabilitarea unei tâmplării de lemn. Oare unde s-a pierdut această legătură dintre casă si proprietar ? Să fie oare vina faptului că actualul proprietar a moștenit, un bun fără însă a conșientiza, a i se explica, adevărata valoare a acestuia ? Oare dacă actualul proprietar ar fi conștient de istoria celui care a edificat casa, a familiei acestuia, a sacrificiilor care le-a făcut pentru a o ridica, s-ar comporta în continuare la fel ?

Nu e de neglijat nici efectul de turmă, o caracteristică esențală cred eu, care are o forță uimitoare atât de distrugere dar stimulată corespunzător poate fi și de construire/ apreciere/valorificare a unui patrimoniu. Ca să dau un exemplu, care mi se pare ca ilustreză perfect efectul de turmă, în municipiul Cluj-Napoca până în 1989 existau nici mai mult nici mai pușin de 8 balcoane închise la locuințele colective. Știm și vedem cu toții care a fost efectul închiderii balcoanelor după revoluție.

Personal consider că încă nu e totul pierdut și cred că restabilirea legăturii între casă și persoană este și trebuie să fie elementul crucial în salvarea patrimoniului armenesc și patrimoniului în general. Aș da drept exemplu reabilitarea porților de la monumentele istorice din Sibiu unde, cu toate că exista suficentă bază materială s-a impus ca proprietarul actual al casei să contribuie financiar la reabilitarea porții cu 10% din valoarea acesteia. Subliniez faptul că existau suficiente fonduri pentru a se acoperi întrega reabilitare a portții însă se dorea tocmai crearea unei legături între persoană și construcție. Legătura creată avea și are menirea de a-l face pe proprietar să simtă că a pus și el umărul, că a făcut un efort pentru realizarea casei (porții), iar rezultatul este acela că proprietarul are o mai mare grijă și apreciere pentru ceea ce a făcut.

Cred de asemenea că prin aplicarea unor măsuri punitive și încurajarea punerii în valoare a adevăratelor valori Gherla va putea reajunge la frumusețea Armenopolis. Cred că această comunitate gherleană are forța și obligația de a valorifica patrimoniul unicat lăsat de armeni și poate să iasă în față și să spună ”noi suntem Gherla-orașul armenesc, nu găzduim doar o închisoare”.

Claudiu-Daniel SALANȚĂ

Facultatea de Urbanism

Master Poiectare Urbană

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign