ORAŞUL BICAZ ŞI LACUL DE ACUMULARE „IZVORUL MUNTELUI”

Oraşul Bicaz  se află geografic,  la interferenţa meridianului de 26⁰ 05′ 28’’  longitudine estică cu paralela de 46⁰ 54′ 39^’’ latitudine nordică, la altitudinea de 432 m şi la confluenţa râurilor Bicaz şi Bistriţa.

Din punct de vedere administrativ Bicazul este limitat la nord de masivul Ceahlău şi comuna Hangu, la sud de comuna Tarcău, la vest de comuna Taşca şi la est de comunele Pângăraţi şi Tarcău.

Reţeaua hidrografică este reprezentată de râul Bistriţa şi de  afluenţii ei: pârâul Izvorul Muntelui şi râul Bicaz – afluenţi pe dreapta.

Este străbătut de drumurile DN15 dinspre Piatra Neamţ şi duce spre Topliţa, DN17B dinspre Vatra Dornei, iar de la Gheorgheni vine drumul naţional secundar DN12C.  Pe cale feroviară, legăturile naţionale se realizează prin reţeaua CFR,  linia Bicaz – Piatra Neamţ – Buhuşi –Bacău.
Bicazul este străjuit: la nord – vest de muntele Sima – o ramificaţie a muntelui Ceahlăului – cu înălţimea de 1147 m, la sud – est muntele Bâtca Stegea, înalt  de 1316 m, iar la nord este muntele Cozmiţa cu înălţimea de 1014,5 m. La vest de localitate se află strâmtoarea Bicazului, una din cele mai frumoase din Carpaţi, unde natura pare că a voit a aduna la un loc tot ce a putut crea mai pitoresc,   mai graţios şi mai grozav cu versanţi ale căror pante accentuate depăşesc uneori înălţimea de 250 – 300m[1].

Condiţiile naturale ale zonei au favorizat dezvoltărea unei aşezări umane care a evoluat, istoria Bicazului întinzându-se pe o perioadă apreciabilă de timp. Datele arheologice aflate până în prezent la îndemâna cercetătorilor, arată că cele mai vechi urme de locuire datează din  paleoliticul superior. Acestea sunt reprezentate în mare parte de unelte, nuclee şi aşchii de silex, urme consistente de arsură, care capătă aspect de adevărate vetre,  descoperite pe terasa Ciungi, în punctul “Benzinărie”[2].

Zona este foarte bogată în legende, una dintre ele surprinde o scenă din dramele istoriei Moldovei. Se numeşte “Legenda Pietrei Corbului”, este prelucrată de Alecu Russo şi spune că “…..un străin pribegind dinspre Borsec, a venit să se aşeze la Bicaz. Pribeagul avea o fată care se numea Corbiţa…. Mulţi flăcăi umblau să-i vâveze dragostea, mulţi îi cântau doine,dar din toţi, numai unul, un plăieş cu plete lungi şi un chip de făt – frumos, avu norocul să cadă drag Corbiţei. Părinţii lor se primiră a se încuscri şi îi logodiră după obicei.

Pe atunci, spun bătrânii, tătarii făceau adesea năvăliri în ţară şi în urma lor rămânea numai cenuşă şi pustiu. Într-o zi, o ceată de tătari pătrunzând în munţi ajunse până în valea Bicazului prăpădind, arzând, ucigând tot ce era în calea lor. Tatăl Corbiţei şi logodnicul ei căzură morţi lângă copila pe care ei voiau să o apere, căci tătarii auziseră de frumuseţea ei şi aveau de gând să o ducă plocon hanului de la Buceag. (…) Urmărită de tătari, Corbiţa înspăimântată, nebună de groază şi de durere, se îndreptă spre marginea stâncii şi se aruncă în prăpastie, cufundându-se în apele Bicazului. Tătarii rămaşi încremeniţi, fură ucişi pe muchia stânciide o ceată de plăieşi, care alergaseră în ajutorul Corbiţei. De atunci locul se numeşte  Stânca Corbului”[3] şi străjuieşte drumul care duce de la Bicaz şi Taşca.

Prima atestare documentară a Bicazului datează din 12 august 1611[4], din care aflăm că exista ca sat pe moşia Mânăstirii Bisericani. Este menţionat în documente din anii : 1616[5], 1618[6], 1619[7], mai, 7 Iaşi, când Radu voevod “…..întăreşte mănăstirii Bisericani satele Cârnu. Bicazul şi Biserica, în pricină cu mănăstirea de sub Ceahlău”[8].

În anul 1855, Mânăstirea Bisericani obţine un hrisov de întemeiere a unui târguşor comercial în Bicaz, care din anul 1865 este transformat în comună iar din anul 1884 devine Domeniu Regal cu o suprafaţă de aproximativ 13000 ha, evenimentul fiind legalizat prin Decretul nr. 1879/9 iunie 1884 semnat de regele Carol I.

La Bicaz s–a stabilit sediul Administraţiei Domeniului, fapt care a impus începerea lucrărilor de amenajare şi construire a unor obiective de primă importanţă, pentru buna desfăşurare a activităţilor ce aveau să urmeze: palatul regal, teatrul sătesc, farmacie, baie populară, brutărie, moară, darac, un dinam de 110V şi 25KV acţionat de apă, care asigura alimentarea cu energie electrică a zonei centrale, primăria comunei, cancelaria, biroul telegrafo poştal, locuinţe pentru personalul din administraţie. Astfel populaţia începe să-şi construiască locuinţe mari, arătoase, în locul celor joase, cu fereste mici, schimbând în acest fel aspectul de până atunci al localităţii[9].

 

 Urbanizarea localităţii şi dezvoltarea sa industrială se încadrează în ansamblul procesului de dezvoltare a văii Bistriţei,  Bicazul fiind ales ca centru pentru lucrările hidroenergetice de mare amploare efectuate pe cursul mediu al râului Bistriţa, începând cu anul 1951.

Complexul hidroenergetic de la Bicaz a fost proiectat pentru prima dată de renumitul inginer român Dimitrie Leonida. S-a născut la Fălticeni în anul 1883, a urmat mai apoi studiile secundare la Buzău, Constanţa şi Bucureşti iar în anul 1908 obţine diploma de inginer electrotehnic la şcoala Politehnică din Berlin – Charlottenburg, lucarea sa având tema: „Studiul unei uzine hidrotehnice la Stejaru, lângă Bicaz”[10].

În viziunea lui Dimitrie Leonida, energia electrică produsă la Bicaz-Stejaru ar fi putut asigura dezvoltarea economică a întregii Moldove, exercitând o influenă benefică asupra industriei cât şi asupra agriculturii din zonă. În forma sa iniţială proiectul prevedea realizarea unui lac de acumulare şi contruirea unui baraj de beton care să includă în corpul său o uzină hidroelectrică, undeva în zona “Livada Poştei”, cuprinsă între satul Cârnu şi gura de vărsare a pârâului Izvoru Muntelui

Deoarece prin această variantă rezulta o cădere de apă de la o înălţime destul de redusă care ar fi produs o putere electrică modestă în centrala electrică propusă, s-a renunţat la acest prim proiect. A urmat o nouă variantă mult mai eficientă ce consta în realizarea unui tunel subteran de circa 4 km pe sub muntele Botoşanu, pornind din lacul de acumulare. Uzina era proiectată cu o suprafaţă totală de 2400 m² cu 4 turbine de tip “Francis” de câte 12000 CP şi cuprindea: o sală a maşinilor, sala transformatorilor, sala instalaţiilor de distribuţie, ateliere şi birouri. În sfârşit apa era readusă de la uzină în albia Bistriei, printr-un canal deschis de 2 km lungime.

Lipsa finanţării şi declanşarea celui de – al doilea război Mondial a amânat punerea în aplicare a proiectului.

Instaurarea regimului comunist în Romania – din anul 1945 – care urmărea dezvoltarea industriei grele a relansat planul construirii barajului de la Bicaz şi hidrocentrala Stejaru din nevoia strigentă de energie electrică. În acest context Institutul de Studii şi Proiectări Energetice Bucureşti, încă din anii 1949-1950 începe un program de măsurători pe valea Bistriţei începând de la Vatra Dornei, în aval, pentru studierea debitelor de apă în diferite situaţii în funcţie de anotimp şi precipitaţii.

Pe baza studiilor elaborate de I.S.P.E Consiliul de Miniştri a Republicii Populare Române, prin Hotârârea nr. 1182 din 13 noiembrie 1950 stipula:

– construirea pe râul Bistriţa, în regiunea Bicaz a unui baraj pentru crearea unui lac de acumulare cu o capacitate de cca. 1200000000 mc apă, care să asigure compensarea debitelor râului între anii secetoşi şi ploioşi;

– construirea unei centrale hidroelectrice pe Bistriţa, la Stejaru, cu o putere de 210000 kw şi cu o producţie de aproximativ 430000000 kwh anual, care se va numi Centrala Hidroelectrică“Vladimir Ilici Lenin”.

Acesta avea să fie actul de naştere, al începutului de eră al hidrocentralei de la Bicaz şi a hidroenergeticii din România.      

 Bicazul este asociat de multe ori cu imaginea barajului de la Izvorul Muntelui care se află la 6 km distanţă de centrul  oraşului. Barajul conţine 1.652.000 m³ beton, se ridică la  înălţimea de 127 m, lungimea la coronament este de 435 m, iar lăţimea la bază are 119 m[11].

Barajul de la Izvorul Muntelui este prevăzut cu seismograf de mare precizie şi nu s-a confruntat niciodată cu probleme majore, nici chiar în timpul devastatorului cutremur din 4 martie 1977.

Lacul de acumulare „Izvoru Muntelui”, cunoscut şi sub numele de „Lacul Bicaz” este cel mai mare lac antropic amenajat pe râurile interioare din România. Priza de apă cu 4 deschideri pentru tunelul de aducţiune se află la 1,5 km depărtare de baraj, galeria de aducţiune străbătând muntele Botoşanu asigurând transportul apei spre centrala electrică „V.I. Lenin” de la Stejaru, astazi C.H.E. „Dimitrie Leonida”, situată la cca. 15 km pe firul natural al râului Bistriţa[12].

Are lungime de peste 35 – 40km, lăţimea maximă de 2 km la Hangu depozitând peste un miliard m³ de apă, cu o suprafaţă a luciului apei de 35km², adâncimea medie a lacului de acumulare este 18 m iar adâncimea maximă la baraj este de 97 m.  Perimetrul mediu al lacului este de aproximativ 71 km.

Fauna lacului este alcătuită din mreană, clean, lostriţă, scobar, moioagă, babuşcă, păstrăv indigen, păstrăv de lac şi păstrăv curcubeu, oblet, porcuşor, plătică[13].

La Popoci –  localitate componentă a oraşului Bicaz a fost înfiinţată Staţiunea de Cercetări Biologice Potoci – Bicaz a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, care a fost vizitată în anul 1993 şi de celebrul oceanograf francez Jacques – Yves Cousteau, însoţit de o parte din echipa sa.

În  vecinătatea barajului este amenajat Portul Bicaz unde  se pot face mini – croaziere cu vaporul pe lac sau se pot închiria bărci, şalupe şi hidro-biciclete.

Anual, pe 15 august  se sărbătoreşte într-un decor feeric, unde apa se întîlneste cu muntele, Ziua Marinei. Se  organiză concursuri si obiceiuri marinăresti, toate acestea însemnînd înot, concurs de hidrobiciclete, scondrul cu purcelul, vînătoarea de rate si nunta cu pirati.

 

Pentru realizarea Barajului şi a Lacului de acumulare au fost  strămutate integral sau parţial, peste 20 de sate[14], cu peste 18.000 de locuitori din aproximativ 2.300 de gospodării.

 

Tabel cu localităţile strămutate integral sau parţial

 

Nr. crt.	Nume comună	Sate strămutate integral	Sate strămutate parţial
1	Bicaz	Cârnu
		Poiana Cârnului
2	Izvorul Alb	Poienari	Secu
			Rugineşti
			Izvorul Alb
			Buhalniţa
3	Hangu	Hangu	Audia
		Fârţigi,
4	Ceahlău	Reţeş	Răpciuni
		Leţeşti	Schit
			Bistricioara.
5	Poiana Teiului	Poiana Teiului	Călugăreni
			Largu
			Poiana Largului
			Roşeni.
6	Galu		Topoliceni
			Poiana Răchiţei

 

Construirea Fabricii de Ciment de la Bicaz este strâns legată de începutul lucrărilor de construcţie a barajului, a hidrocentralei de la Stejaru şi de existenţa rocilor de calcar în zona Bicaz Chei.

Necesarul unei cantităţi mari de beton a dus la adoptarea Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 502 din 6 iunie 1951 prin care se stabilea locul de amplasare a unei fabrici de ciment în comuna Bicaz.

Lucrările începute în 1951 au evoluat rapid astfel încât la finele anului 1952 s-a raportat producerea a 13664 tone de ciment. Ulterior s-au construit noi cuptoare şi fabrica de plăci de azbociment  în anul 1955.

Impulsionată continuu de cererea de ciment de pe piaţa internă şi externă, activitatea de producţie la fabrica de la Bicaz va atinge un vârf maxim între anii 1970-1974. Ulterior în perioada 1975-1981 a fost construită o nouă fabrică de ciment la Taşca.

După anul 1990 producţia de ciment a scăzut, fabrica de la Bicaz fiind preluată de grupul german Heidelberg Zement în anul 1998.

Înfiinţarea şantierului ce urma să contruiască Barajul, canalul de aducţiune şi Fabrica de ciment a accelerat dezvoltarea comunei Bicaz ca de altfel întreaga zonă. Numărul locuitorilor veniţi din întreaga ţară a crescut în fiecare an după1950, ajungându-se în anul 1959 cu un an înainte de terminarea barajului la un număr de 12134 de persoane,  Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române decretează: (…) art. 5. “Comuna Bicaz trece în categoria oraşelor de subordonare raională şi va avea următoarele localităţi componente: Capşa, Ciungi, Dodeni, Izvorul Muntelui şi Mărceni”.

Complexul hidroenergetic de la Bicaz a modificat în mod esenţial şi radical profilul socio-economic al întregii zone. Într-un timp relativ scurt s-a înregistrat o creştere susţinută a populaţiei, s-au construit noi obiective industriale iar căile de transport rutier şi feroviar au fost reconstruite.

În prezent oraşul Bicaz se întinde pe o suprafaţă de 148,9  km², având componenţă patru sate: Izvorul Alb, Izvorul Muntelui, Potoci şi Secu iar fostele localităţi coponente Capşa, Ciungi, Dodeni, Mărceni au devenit cartiere ale oraşului.

La  recensământul din 18-27 martie 2002, populaţia stabilă a oraşului Bicaz număra 8.637 locuitori, iar în anul 2004 avea 8719 locuitori.

 

Grafic cu evoluţia populaţiei Bicazului  în perioada anilor 1959 – 2004

Activitatea economică a oraşului Bicaz este preponderent industrială, sectorul cel mai important fiind cel al producţiei de energie electrică, datorat centralei hidroelectrice Stejaru. La acesta se adaugă producţia de ciment alături de industria de prelucrare a lemnului şi industria alimentară.

În oraş se poate vizita Muzeul de istorie şi etnografie, înfiinţat în anul 1958 în clădirea fostului Teatru sătesc “Ion Kalinderu”. Expoziţia de bază cuprinde piese provenite de la comunităţile paleolitice, pise relevante pentru evoluţia în timp a aşezării; elemente definitorii pentru etnografia specifică acestei zone, cum ar fi : mobilier ţărănesc, ţesături, elemente de port popular care ilustrează credinţa dar şi obiceiuri de Crăciun şi de Anul Nou.

Expoziţia mai cuprinde lucrări de artă – acuarelă –  donate de pictoriţa Iulia Hălăucescu, martor ocular la executarea lucrărilor de construire a obiectivelor prezentate de noi.

Oraşul Bicaz este el însuşi un important centru turistic, dar şi un important punct de plecare spre obiective turistice de mare rezonanţă cum ar fi: legendarul munte Ceahlău, Palatul Cnejilor, Mănăstirea şi staţiunea Durău,  Cheile Bicazului, Cheile Şugaului şi Lacu Roşu, Peştera Tosorog, Pestera Munticelu,  Mânăstirile Secu, Sihăstrie, Neamţ şi multe altele.

 

La ville Bicaz et le lac d’accumulation  ”Izvorul Muntelui”

 

Resume

 

Dans ce résumat, nous faisons une présentation générale de l’évolution de la localité Bicaz, située dans le département Neamţ, du stade de commune, comme unité administrative territoriale, au stade de villen.

La localité Bicaz a été attesté documentaire pour la première fois en 1611, comme village appartenant au Monastère Bisericani. Au fil du temps, à cause des activités fondées sur l’élevage du bétail et le travail du bois, la population a augumenté et le village Bicaz est devenu une commune.

In 1884, après la sécularisation des monastères, quand la propriété foncière du Monastère Bisericani est devenue la propriété de l’état, est  fondé dans la région de Bicaz Le Domaine de la Couronne.

Le développement industriel est partie du grand processus de développement de la Vallée de Bistriţa, la localité Bicaz étant choisie comme le centre pour les grands travaux hydroélectriques effectués sur le cours moyen de la rivière Bistriţa, dès 1951, quand a commencé la construction du barage pour le lac d’accumulation « Izvorul Muntelui », connu aussi sur le nom du ‘‘Lac Bicaz’’.

La fondation du chantier pour la construction du barage, la construction du canal d’adduction de l’eau et la construction de la fabrique de ciment ont accéléré le développement de la commune Bicaz et de l’entière région.

Après 1950, le nombre des habitants venus de toutes les régions du pays a élevé chaque année, jusqu’à 12134 personnes en 1959, un an avant l’achèvement des travaux pour le barrage.

En 1960, par le Décret numéro 299, la commune Bicaz est devenue une ville, qui avait dans sa structure les localités suivantes: Capşa, Ciungi, Dodeni, Izvorul Muntelui et Mărceni.

La ville Bicaz et le lac « Izvorul Muntelui » sont des régions turistiques très importantes et aussi des points de départ vers d’autres régions turistiques, comme Le Massif Ceahlău, Durău, Cheile Bicazului, Lacul Roşu, les Monastères Secu, Sihăstria, Neamţ, Agapia, Văratec, et plusieurs.

 

autor: Elena Ciubotaru