E-Antropolog

Fenomenul “dezrădăcinării” voite de-a lungul istoriei, in cazul populării noilor implementări urbane

22 septembrie 2013 Adrian Majuru Antroplogie sociala

    Fenomenul “dezradacinării” presupune  atat  renuntarea provizorie/primară  la confortul   psihic generat de căminului parintesc, menit sa ofere  individului directii incipiente de conturare a personalitătii si maturizare cat si ruperea de origini, la un nivel mai amplu,  prin  migratia spatială permanenta.

    Formarea  individului si conturarea sentimentului de apartenentă presupune existenta unui:                  

– mediul familial-confortul căminului parintesc;

-vecinatati;

-limite;

-repere;

 

Evolutia si integrarea individului  in societate derivă din absolvirea institutiilor de invătămant si din angrenarea in sistemul fortei de muncă:

-Scoala din vecinatatea casei;

-Liceul /Facultatea –contactul cu lumea din exteriorul limitei psihic prestabilite;

-Primul loc de muncă;

Parcurgerea acestor pasi tinde  sa cizeleze,  generand un individ  apt pentru a face fată confruntarilor, normelor si cerintelor sociale.

 

“Dezradacinarea” voită devine astfel o consecintă a maturizării  si  presupune  parasirea nucleului familial,  fie  in vederea obtinerii unui loc de muncă, a aprofundării unor studii in afara granitelor  tării, fie in cautarea unei locuinte personale – (gest  ce apare in momentul in care individul ocupă prima sa poziţie socială la o vârstă inaintata sau nu, având posibilitatea de a-şi schimba statutul personal).

 

 

    1.b. Mobilitatea sociala in teritoriu de-a lungul istoriei urbane. Migratia.

 

Problema mobilităţii sociale fost relevată iniţial de către sociologul Peterim Sorokin, în lucrarea “Social Mobility”, apărută în 1927 si a fost definita ca fiind “fenomenul de deplasare a indivizilor în spaţiul social”.

Ulterior, in peisajul de profil si-au facut simtită prezenta o serie de abordări si definitii, variate ca si complexitate ori fundament, insă cea cu pondere majoră menită sa contureze si sa intarească subiectul acestei lucrari, face referiri la libera circulaţie a indivizilor in spaţiul social si la mobilitatea maselor in teritoriu.

 

 Conform  teoriei  ce apartine   sociologului Honorina Cazacu (1974)  se propune o tipologie în funcţie de calitatea mutaţiilor forţei de muncă:

                     1.  mobilitatea teritorială  /  geografică.
                     2.  mobilitatea profesională –schimbarea profesiei; practicarea alternativă –;    

                           avansarea in ierarhia aceleiaşi profesii; retrogradarea în ierarhia aceleiaşi profesii.

            De-a lungul istoriei, se remarcă etape decisive la nivel de mobilitate teritorială, reflectate cu precadere prin definirea genezei si cercetarea fenomenului  migrational.

Conceptul de  migratie s-a manifestat din cele mai vechi timpuri, concretizandu-se prin transhumantă, cruciade si colonizări, statele in sine beneficiand de o demografie dinamică sau de actiunea unei populatii importante si omogene. 

Migratia populatiei este o lege a evolutiei sociale in conditiile unei cresteri economice a teritoriilor in curs de dezvoltare, generand atat buna dezvoltare a ocupantilor ,  cat si  o accelerare a urbanizării.

Ea reprezinta deci deplasare si   STABILIRE din varii motive.

  Istoria reflectă modul in care orase  industrializate au recrutat muncitori pentru a-si sustine expansiunea economică si pentru a-si stimula dezvoltarea .

Anii ’70 marchează o veritabilă cotitura provocată de criza economică si de aparitia unor noi tehnologii de productie industriala care necesită  mană de lucru mai bine calificată, “importată” din zone defavorizate alaturi de intreaga familie.

Astfel, acest exod  tinde sa devieze de la o migrare a fortei de muncă la o migrare de populare, cu cerinte de GAZDUIRE  si  INTEGRARE.

 

 

 

 

 

 

  1. Popularea ca rezultat al expansiunii economice si  implementarii unor poli urbani.

 

.

          2.a. Orasele industriale. Scop si impact social.

 

Revolutia industrială a reprezentat un proces complex de trecere de la productia manuală la productia cu ajutorul masinilor-unelte, de la stadiul manufacturier la stadiul marii productii mecanizate in cadrul fabricilor.

Astfel, orasele industriale  isi au geneza in popularea in masa a  unor zone cu potential si exploatarea resurselor locale in contextul specializării pe o anumita ramură industrială.

Dezvoltarea iminentă a presupus miscarea maselor specializate sau nu catre acesti noi poli de interes, orasul transformandu-se inconstient intr-un monstru caruia omul s-a subjugat, aparent fara solutie.

Dezvoltarea alertă a industriei a dus la marirea necontrolată a populatiei si a spatiului urban. Adesea s-a dat frau unei dezvoltari haotice, construindu-se in ritm alert, si omitandu-se  evaluarea efectelor referitoare la buna starea a populatiei si a esteticii urbane .

Initial, noile asezari tradeaza o igiena deplorabila, un habitatul muncitoresc insalubru, distante mari dintre locuinta si locul de munca, drumurile cu aspect ostil si lipsa gradinilor publice. De asemenea, se disting diferente clare intre cartierele de locuit ale diferitelor clase sociale, punand in evidenta segregarea, uratenia si monotonia constructiilor clasei muncitoare.

Toate acestea sunt elemente cu impact direct asupra evolutiei individului si a maselor sociale angrenate, deschise anterior compromisului de a migra catre un trai mai bun.

Gratie studiilor de specialitate, calitatea vietii in marii poli consolidati pe valul de migratie devine subiectul unor ample studii de cercetare menite sa standardizeze aspect ale unei vieti optime si productive la nivel de tesut urban.

Drept urmare, se propun diverse curente si  remodelari ale societatii raportate la directii fundamentale ale timului si ale evolutiei facile a individului, fie prin egalizare sociala si standardizare, fie prin personalizarea bunului fiecarui individ, luandu-se in calcul nevoile spirituale si estetice ale locuitorilor.

 

 

 

 

 

 

 

                Studii de caz.

 

Un fenomen amplu,  specific anilor 1900 este acela axarii unei asezari restranse pe o anumita  ramura industriala, adesea devenita brand, fapt ce induce extindere, recunoastere si asimilare externa a fortei de munca.

Riscul este insa major  deoarece bunastarea populatiei fluctueaza in raport cu graficul oscilant al viabilitatii si succesului “obiectului” produs.

Astfel, ia nastere un fenomen ciclic in cadrul caruia apogeul productiei s-a bazat pe asimilarea unor  mase  migratoare,  urmand  ca ulterior, simultan declinului, populatia sa se orienteze catre metropole in plina expansiune.

 

Orasul Detroit  (SUA) a devenit in 1903 leaganul industriei Ford, nici o alta metropolă din lumea industriei auto neavand  o influență atat de amplă asupra vieții locuitorilor săi.

 S-a conturat o industrie axată pe siderurgie, chimie, construcții de mașini unelte ce a impus migrarea masivă a populatiei atat albe cat si de culoare către acest nou nucleu productiv cat si expansiunea tesutului urban.

 Grație inovatiilor, revoluția industrială a putut fi grăbită, iar muncitorii fabricii Ford devenind cei mai bine platiti cetăteni  la nivelul Statelor Unite.

 Numărul tot mai mare de muncitori angajați de fabricile de autoturisme a asigurat orașului resurse financiare uriașe provenite din taxe, datorită cărora Detroit s-a putut dezvolta rapid în prima jumătate a secolilui XX.

Insa cum oricarui apogeu  ii urmeaza un declin, statisticile din 2010 arată cum factori precum  marea concurenţă din industria automobilului, închiderea fabricilor şi concedierile masive, existenta unor comunitati  mari de culoare ademenite  in trecut de cererea fortei de munca,  sau atracţia suburbiilor au condus la depopularea  orasului Detroit.

Metropola se confruntă cu una dintre cele mai grave crize de ordin demografic devenind din  „capitala industriei auto”  un adevarat oraş în ruina.

Migrarea  masivă  este astfel  motivată,  populaţia scăzand  cu peste 25 la sută numai în ultimul deceniu.

Criza industrială a fost urmată în mod firesc şi de alta ipotecară, orasul  devenind un nucleu al locuinţelor  la preţuri modice in care una din cinci case este momentan abandonată.

 

          

 2.b.  Abordari urbane la inceput de secol XX.

 

Orasul Brasilia,  (arh. Almeida Niemeyer) capitala Braziliei, s-a dorit a fi un proiect urban plin de elan si de prospetime insa odata populata prin migratie teritoriala, impactul social si-a facut simtita prezenta inclusiv la nivel de organizare planimetrica.

Desi a fost conceputa initial in vederea ocuparii cu o populatie  uniformizata social, Brasília a devenit unul din cele mai elocvente  exemple de convieţuire a bogăţiei insolente alaturi de saracia extremă.

Este metropola bazata pe  inradacinarea unei paturii medii, a funcţionarilor şi a liberilor profesionisti. Patura saraca, incapabila sa  suporte chirii crescande, s-a deplasat  în aşezări-satelit din împrejurimile capitalei  in timp ce  clasa sociala mai instarita şi-aconstruit, tot în afara Brasíliei, pe malul lacului  artificial, două cartiere somptuoase in incercarea de a evita monotonia cartierelor de locuit din oraşul propriu-zis.

In mod firesc, aproape natural, odata populata noua implementare urbana,  proiectul iniţial al orasului  a început să se umanizeze prin  disperasarea monotoniei planimetrice.

Astfel,  natura umana tinde sa isi faca simtita prezenta, transformand mediul dupa principii personale ce tin de confortul inradacinarii si al asimilarii unui nou spatiu.

 

Parcul Guell. Barcelona  (Arh. Antonio Gaudi)

 

Amenajarea parcului, prevazut initial ca si cartier de locuinte isi are originea in admiratia contelui Guell pentru gradinile englezesti si disponibilitatea financiara a acestuia de a investi intr-o implementare rezidentiala rezolvata intr-o maniera specifica.

Desi complexul se bucura de toate dotarile necesare unei functionari sociale optime, s-a incercat in zadar popularea acestuia, parcul ramanand o ampla gradina privata pana in anii 20 cand familia Gaudi l-a cedat primariei Barcelonei.

Esecul s-a datorat unei nesincronizari intre nevoia sociala, pretentiile estetice ale acesteia si produsul imobiliar oferit.

 

 

  1. 2.    Popularea periferiilor marilor orase.

 

           3.a.  Aparitia cartierelor muncitoresti.

 

Destinat să adăpostească masele rurale ce furnizau forța de muncă necesară industrializării, “cartierul” periferic sau “satul pe verticala” a cunoscut o dezvoltare extrem de rapidă, de­venind aria urba­nă cea mai cosmopolită a  fiecarui oraș.

Perioada comunista a reprezentat o realitate sociala gratie aparitiei acestor implementari, create  si  populate in vederea deservirii unui “scop” iar apoi lasate fie sa functioneze de la sine fie sa se stinga.

Specificul locuitorilor acestor tipuri de periferii reiese din stabilitatea acestora in zona respectivă, majoritatea lor mutandu-se  in blocurile ansamblurilor  între 1970 şi 1985.

Noile implementari reflecta o preocupare urbana  pentru principiile habitatului modern: blocurile sunt grupate  în an­sambluri de locuire avand  prevăzute  locuri de joacă pentru copii, spații verzi, alei, complexe comerciale și ac­ces rapid la mijloacele de transport. Chiar dacă preocuparea din prima perioadă socialista este minimal si adesea privata de simt estetic, este prezent un urbanism ghidat dupa principii prestabilite de organizare functional, spatial si sociala.

Anii 1975  și  pînă la căderea regimului comunist, abandonează această preocupare, folosind  intensiv  spa­țiile intravilane, adesea supuse improvizației.

Acesta a fost momentul cresterii  spectaculoase a car­tie­rului, prin extindere geografică, și prin exploatarea la maxim a inters­ti­ții­lor din proiectul anterior. Tot acum se demolează mare parte din tesutul vechi al marilor orase . În multe dintre insertii distanța dintre blocuri nu de­pă­șește cincisprezece me­tri.

 Construcția unui bloc se desfasura pe o perioada de  trei luni, oamenii fiind mutați în apartamente uneori înainte chiar de finalizarea  acestora.

Se tindea catre o organizare tip-labirint cu  rolul de a face puțin vizibilă o categorie socială con­si­derată problematică.

Astazi, situatia poate fi analizată fie din perspectiva „cartierului so­cia­list“, rezultat al mentalitatii si al urbanismului socialist, fie privindu-se perioada de după căderea comunismului ca ca un întreg relativ omogen, o stare de fapt a contemporaneitatii.

 

Dacă în cartierele construite în perioada comunistă predomină muncitori proveniţi din zonele rurale din Transilvania sau  Moldova, in cadrul lor exista si noi insertii ivite dupa 2000 in care  cea mai mare parte a locatarilor provine din interiorul oraşului.

Se delimiteaza  o populaţie care a locuit în oraş înainte de a se muta în blocuri, care împărtăşeşte un trecut comun (precum e cazul celor care au locuit în case care au fost ulterior demolate pentru a se construi blocuri) şi o perioadă îndelungată de conlocuire în care relaţiile dintre aceştia s-au consolidat.

 

3.b. Studii de caz.

 

       Cartierul Drumul Taberei

 

 

 

3.c.  Conturarea spiritului colectiv si importanta sa

 

Parcuragand textul,  se poate  vorbi despre o comunitate a blocului, stabilă şi cu o ascendenţă urbană care a reuşit să creeze relaţii strânse între locatari, care depăşesc graniţele scării de bloc sau chiar ale blocului propriu-zis.

Spaţiul din jurul blocului nu este văzut ca un spatiu oarecare, precum strada sau trotuarul, ci devine un spaţiu  al comunitatii. Această apropriere apare  prin intermediul activităţilor colectivului de bloc dispuse sa il  îmbunătăţeasca. Astfel, se vorbeşte de elementele imediat invecinate ca fiind un bun comun.  Atitudinea faţă de spaţiu este într-o anumită măsură orientată spre comunitate, spaţiul verde este amenajat, dar nu parcelat  îngrădit şi împărţit între diferiţi locatari. Este un spaţiu deschis, amenajat, pentru a fi estetic.

Dezvoltarea relațiilor de ve­cinătate  este  specifica  in cartierele  mun­ci­to­rești,  modul de viață bazandu-se  pe „vecinătatea transparentă“.

 Fapt vizibil prin felul în care spațiul public din ju­rul blo­cu­rilor a fost apropriat: s-au constituit îngrădiri în jurul blocu­ri­lor de catre  locatarilor, spații cultivate initial cu plante ornamentale, iar ulterior intensiv cu legume.

Multe terenuri virane au fost  luate ulterior în stă­pînire, construindu-se grădini de familie, delimitate precar cu elemente constructive recuperate de pe șantiere, grădini în care adesea se investea în în­tre­gi­me timpul liber – un timp în fond re­zidual în mentalitatea rurală. Unii locuitori, extind simularea „gospo­dă­ri­ei rurale“, crescînd diferite animale.

Accesul in bloc  a devenit apogeul  socializări, fiind treptat dotat cu:  bănci, mese de șah si ping-pong. Asemeni vietii rurale, locatarii ansamblurilor muncitoresti devin captive într-o rețea densă de relații și repre­zen­tări colective, ce constrîng comportamentul și induc uniformizare si conformare.

Indiferent de pro­veniența sociala: mediul rural, munci­to­resc urban, locuitorii cartierului accepta  experiența noii vieți care le constrînge op­țiunile de socializare la vecinătatea de bloc, refuzandu-le  mijloacele unei individualizări veri­ta­bile, insa izolandu-i  într-un spațiu propriu, ferit de intruziunea exteriorului.

 

  1. 3.    Context actual.

4.1.Popularea noilor cartiere rezidentiale ca si consecinta a cererii de locuinte.

 

In urma cu aproximativ 10 ani, exista un deficit al locuintelor destinate tinerilor, acesta fiind echilibrat de explozia imobiliară si permisivitatea exuberantă in domeniul constructiilor.

Dincolo de optiunea unui apartament in cadrul tesutului urban existen, exista posibilitatea de a opta pentru o locuinta amplasată  in cadrul unui complex residential nou concretizat fie in cadrul orasului pe terenuri dezafectate sau candva virane fie in ansambluri periferice.

Ambele situatii vin cu propriile avantaje si dezavantaje:

  1. Targetul social vizat;
  2. Accesibilitate;
  3. Calitate si confort;
  4. Functionarea, deservirea zonei si segregarea optima sau nu a functiunilor;

implementate adesea fara a raspunde la un minim de cerinte necesare unei bune dezvoltari sociale

 

4.2. Studii de caz

       Green Village etc

 

Bibliografie:

 

  1. Panea, Nicolae, Zeii de asfalt. Antropologie a urbanului, Car­tea Românească, București, 2001.
  2. Ross, Marc H., The Political Integration of Urban Squatters, Evanston, Northwestern University Press, 1973.

 

autor: Vlădilă Raluca

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign