Antropologie urbana

Peisajul urban: între simbolul determinat şi simbolul creat

Demersul este axat pe abordarea dimensiunii simbolice a peisajului urban şi a relaţiei dintre percepţia naturală, firească a spaţiilor urbane, ca rezultat al evoluţiei acestora în timp şi percepţia indusă artificial prin intervenţii cu obiective clar stabilite. Un punct de plecare comun pentru ambele moduri de reprezentare mentală a peisajului urban îl constituie identitatea locului. Aşadar, în determinarea percepţiei fiecărui sit urban sunt implicaţi factori precum practicile sociale cotidiene sau ocazionale,  evenimente istorice marcante, caracteristici ale configuraţiei spaţiale la nivel fizic şi funcţional,  poziţia în cadrul oraşului, unicitatea locului, etc. Toate aceste aspecte converg către conturarea unei imagini urbane mai mult sau mai puţin emblematice, care depinde în mare măsură de amploarea încărcăturii identitare şi de impactul pe care aceasta îl are asupra oamenilor, fie ei locuitori, turişti, investitori sau navetişti.

Scopul lucrării constă în identificarea cauzelor şi efectelor în ceea ce priveşte geneza şi evoluţia caracterului simbolic al spaţiilor urbane, elucidarea raportului dintre simbolul determinat şi cel creat, cu o focusare pe peisajele urbane tip emblemă. Prima parte a lucrării are un caracter teoretic mai pronunţat, în timp ce partea a doua cuprinde exemplificări concrete şi o analiză aplicativă asupra unor zone urbane din Bucureşti. Din punct de vedere al modului de abordare al spaţiului urban, tema demersului se încadrează în behaviorism, curent de gândire orientat către dimensiunea comportamentală, care, conform geografilor Stuart Aitken şi Gill Valentine, „permite înfăţişarea naturii realităţii obiective aşa cum este percepută de individ.”[1]   

 1.1 Simbolul

 Antropologul Vintilă Mihăilescu defineşte simbolul ca „unitatea unei categorii de evenimente (obiecte, persoane, fapte, etc.), cu un mod de utilizare al său de natură să producă aproximativ aceleaşi aşteptări referitoare la acele evenimente printre membrii unei aceleiaşi colectivităţi”.[2] Definirea termenului este urmată de prezentarea unor caracteristici ale simbolicului: este o unitate sensibilă, reprezintă un habitus, este integrativ, normativ, constructiv şi este real. Noţiunea de semnificaţie simbolică se deosebeşte de cea de simbol prin faptul că exprimă modalitatea personală de raportare la un element simbolic de interacţiune, în acest caz fiind vorba mai curând de un înţeles analitic, decât de unul cultural, cu caracter colectiv.[3]

Simbolul constituie o unitate sensibilă pentru că privirea unui obiect generează o percepţie culturală, strâns legată de modul de utilizare al acestuia. Obiectul în sine este perceput ca simbol, interpretarea acestuia fiind determinată de experienţa culturală, respectiv de practici şi evenimente specifice colectivităţilor de oameni.  Astfel, simbolul reprezintă „o relaţie între un eveniment ce apare într-o societate şi mine, ca membru al acelei societăţi”.[4]

Simbolul ilustrează un habitus dat fiindcă este un obicei istoric, aflat totodată într-o continuă transfomare, o evoluţie lentă, caracterizată de o oarecare inerţie. Marcel Mauss considera că habitusul desemnează „obişnuinţe care nu variază doar odată cu indivizii şi imitaţiile lor, ele variază mai ales odată cu societăţile, educaţiile, convenţiile şi modelele, cu prestigiile”[5], în timp ce  V. Mihăilescu îl descrie drept „o construcţie istorică şi o practică anonimă”.[6]

Caracterul integrativ al simbolicului se remarcă prin corelarea dintre toate elementele simbolice şi însuşirea treptată a acestora de către oameni prin practicarea lor integrată.

În ceea ce priveşte caracterul său normativ, simbolul constituie un factor de constrângere, care exercită o puternică influenţă asupra oamenilor. Acest fapt este datorat necesităţii omului de a se integra în societate, iar o condiţie esenţială este respectarea simbolurilor,  incluzând aici atât practici, precum oferirea unor cadouri cu anumite ocazii, cât şi obiecte, cum ar fi un drapel naţional, obiecte religioase, etc. Nerespectarea unor astfel de norme prezintă riscuri majore de excludere socială, fiind în opoziţie cu însăşi natura umană, prin care omul simte  nevoia coexistenţei în cadrul unei colectivităţi.

Simbolul este un element constructiv dat, fiindcă se bazează pe o construcţie, care implică un input şi un output, precum şi o serie de condiţii şi rezultate. Construcţia simbolică este condiţionată pe de-o parte de mecanisme interioare ale omului de natură psihologică şi, pe de alta, de mecanismele constrângătoare ale adaptării la mediu. O a treia condiţie, mai puţin materială, constă în existenţa unui proiect social. Astfel,  construcţia simbolica reprezintă practic o creaţie abstractă, având drept scop ordonarea realităţii înconjurătoare, care include semnificaţia simbolică a unor locuri, plante, animale, obiecte, oameni, etc.

O trăsătură a simbolicului, care decurge din cele expuse anterior, este caracterul real al acestuia, relevat de faptul că lumea înconjurătoare în sine a devenit pentru oameni o lume simbolică: „societatea umană este reală întrucât este simbolică”.[7]

1.2 Peisajul

 În decursul istoriei, conceptul de peisaj a fost mereu unul controversat, adesea disputat între reprezentanţii diferitelor categorii profesionale, conturându-se astfel percepţii distincte, contradictorii chiar, asupra acestuia.

 În sens larg, peisajul reprezintă o „întindere, un teritoriu care se prezintă în faţa unui observator, devenind astfel subiectul unui tablou sau unui act artistic, sau subiect al contemplaţiei” [8]. Dar pe lângă această definiţie cu caracter general, există numeroase tipuri de abordări din domenii variate precum geografie, ecologie, arte plastice, urbanism, peisagistică, sociologie, antropologie. De cele mai multe ori, peisajul a fost abordat din perspectiva dimensiunii spaţiale şi estetice sau din cea naturală. În secolul XX, odată cu dezvoltarea geografiei umane şi culturale, se pune accent şi pe dimensiunea socială şi culturală a peisajului, pe relaţia dintre societate şi mediul său de viaţă. Astfel, a luat naştere teoria contemporană a peisajului, iar unul din fondatorii disciplinei, John Brinckerhoff Jackson, defineşte peisajul ca „o compoziţie de spaţii create sau modificate de om pentru a servi drept infrastructură sau background existenţei noastre colective”[9] (1984), ilustrând astfel caracterul complex şi interdisciplinar al acestuia.

Peisajul urban este definit de trăsăturile, modelele şi structura oraşului, incluzând aici componenta biologică, mediul fizic şi elementele antropice. Din punct de vedere al structurii sale, oraşul este rezultatul stratificării continue a unor proiecte politice majore şi a unor proiecte individuale minore, care se succed în timp şi se suprapun în spaţiu.[10] Ioana Tudora consideră că peisajul urban „se constituie într-o memorie stratificată a tuturor grupurilor sociale care au utilizat de-a lungul timpului spaţiul.”[11]

 

2. Dimensiunea simbolică a peisajului urban şi imaginea urbană

Pe lângă aspectele vizibile şi fizice, peisajele urbane, şi nu numai acestea, posedă şi o semnificaţie simbolică, fiind pline de sensuri şi de identitate. Geograful cultural Donald Meinig susţine că peisajul reprezintă „înainte de toate, unitatea pe care o vedem, care pune în evidenţă mai ales impresiile simţurilor noastre, şi mai puţin o logică ştiinţifică”, adăugând că „prejudecăţile vizuale legate de peisaj trebuie să fie reconciliate cu faptul că experienţa implică toate simţurile omului”.[12]

Conform filosofului francez Henry Lefebvre, peisajul urban, privit ca spaţiu trăit, constituie un spaţiu al reprezentărilor, al acumulărilor de coduri şi semnificaţii în timp, fiind un spaţiu format din imagini şi simboluri care acompaniază locuitorii.[13] Spaţiul trăit apare astfel ca unul social şi imaginativ, cuprinzând reprezentări fizice şi imaginaro-simbolistice.[14]

O sintagmă importantă strâns legată de percepţia peisajului  este „imaginea urbană”, lansată şi promovată de urbanistul american Kevin Lynch începând cu anii 1960.  Acesta descrie componentele imaginii urbane prin intermediul unui model de hartă mentală, cu scopul de a explica modul prin care oamenii îşi formează imagini mentale ale spaţiului construit. Cele cinci elemente propuse de Lynch pentru a construi o hartă mentală, ca reprezentare a imaginii urbane, cuprind: repere – elemente de orientare în spaţiu care ies în evidenţă printr-o funcţiune specifică sau prin aspectul vizual distinct;  noduri – poli de concentrare socială, precum pieţe urbane, intersecţii, gări, mall-uri; limite – bariere fizice sau vizuale, precum autostrăzi, cursuri de apă, arii îngrădite; căi – trasee auto sau pietonale circulate frecvent; districte zone cu un caracter specific, din punct de vedere vizual şi funcţional, percepute unitar la nivel spaţial.[15] Astfel, oraşul perceput, oraşul mental, este sintetizat la nivelul unei imagini. Aceasta înglobează totalitatea experienţelor senzoriale şi percepute, în concepţia lui Zenon Phylyshyn (1981) fiind multidimensională, descriptivă şi simbolică.[16] Ioan Ianoş consideră că imaginea urbană este „o realitate esenţializată la nivelul unui oraş, filtrată de un subiect şi pusă în circulaţie sub formă de informaţie”.[17] M.C. Neacşu susţine că „imaginea urbană poate fi considerată o interfaţă integratoare care mediază conflictul de percepţii şi accepţii ale spaţiului urban”, reprezentând relaţionarea dintre „oraşul fizic, real şi percepţia umană asupra lui, oraşul mental”.[18]

Este de menţionat că percepţia peisajului urban este realizată de către toţi locuitorii sau vizitatorii oraşului, dar sensibilitatea acestora faţă de ambient variază în funcţie de determinismul cultural, de cel psihologic şi de nivelul de educaţie al oamenilor. În 1998, Jack Nasar introduce conceptul de „conectivitate”, care se referă la probabilitatea ca un spaţiu urban să provoace un feed-back pozitiv din partea unui observator. Nasar consideră că principalele trăsături ale mediului urban care determină acel răspuns pozitiv, prin percepţia şi evaluarea unui spaţiu, sunt: gradul de naturaleţe,  complexitatea, caracterul atipic, gradul de ordine al elementelor, gradul de deschidere spaţială şi semnificaţia istorică.[19] În cazul în care o formă urbană cuprinde un ansamblu comun de semnificaţii identitare, se poate vorbi de o imagine colectivă, un produs mental al comunităţii urbane. În această categorie, intră peisajele urbane tip emblemă, care prezintă un set de simboluri comune pentru o întreagă comunitate sau naţiune şi, uneori, chiar pentru comunitatea mondiala.

2.1 Simbolul determinat

Simbolul determinat  se remarcă în peisajul urban printr-o imagine structurată în mod natural, rezultată în urma percepţiei directe sau indirecte de către observatori interni şi externi ai oraşului.[20] Geneza acestui tip de simbol este determinată pe de-o parte de către rezidenţi, prin generalizarea percepţiilor directe ale acestora, iar pe de alta de către non-rezindenţi, prin percepţiile secvenţiale ale acestora, în funcţie de contactul direct sau indirect pe care îl au cu oraşul. Simbolul determinat este rezultatul unei evoluţii în timp, care include succesiuni de evenimente istorice, transformări fizice şi funcţionale ale spaţiului urban, schimbări ale mentalităţilor, transformarea în timp a memoriei colective etc. Parcursul simbolului pe firul istoriei exprimă astfel o continuă construcţie identitară a spaţiilor urbane. Conform lui Ferras şi Brunet, identitatea urbană reprezintă un „set unitar de caracteristici, capabil să poarte aceeaşi semnificaţie pentru fiecare locuitor al oraşului”,[21] iar Dematteis consideră că simbolul determinat în peisajul urban este cel care „asigură coerenţa şi continuitatea unei comunităţi urbane”.[22]

Aşadar, simbolul determinat este un factor de stabilitate şi coerenţă, care crează o coeziune între oameni şi mediul de viaţă al acestora, exprimând o reflexie virtuală a oraşului fizic.

2.2 Simbolul creat şi brandingul urban

Simbolul creat se evidenţiază în peisajul urban prin intermediul unei imagini urbane construite, utilizată exclusiv ca un produs de marketing, în cadrul procesului de branduire sau rebranduire a oraşului, iniţiat de obicei de către autorităţile publice.[23] Simbolul creat, cunoscut în general ca brand, este o imagine construită artificial şi nu reprezintă un rezultat al percepţiei directe.[24] În lucrarea Competitive Identity, Simon Anholt, specialist în branding urban şi teritorial, defineşte brandul ca „un produs, serviciu sau organizaţie, rezultat prin combinarea numelui, identităţii şi reputaţiei acestuia”[25].  Brandul este caracterizat de patru aspecte de bază: identitatea, imaginea, scopul şi echitatea.  Primul aspect reprezintă conceptul de bază al unui produs, fiind exprimat clar şi distinct. Imaginea brandului reflectă percepţia consumatorului asupra produsului, în timp ce echitatea se referă la capacitatea produsului de a obţine o reputaţie solidă. 

Necesitatea conceperii brandurilor a apărut o dată cu creşterea tot mai accelerată a competiţiei globale între oraşe, ca urmare a fenomenului globalizării. Printre principalele premise care au generat naşterea unei ere a „identităţii competitive” se numără: a) răspândirea regimurilor democratice, care au condus la deschiderea relaţiilor între actorii economici şi au crescut interesul privat pentru afacerile internaţionale; b) creşterea puterii şi influenţei mass-mediei; c) reducerea costurilor turismului internaţional; d) creşterea competiţiei între state, regiuni şi oraşe pentru atragerea imigranţilor cu calităţi profesionale deosebite.[26] Astfel, în ultimele decenii, oraşele şi-au accentuat interesul pentru redescoperirea identităţii locale, cu scopul de a scoate la iveală simboluri care să devină o imagine reprezentativă, şi totodată, un „produs” de vânzare. Pentru a evalua cantitativ şi calitativ brandurile oraşelor, S. Anholt propune metoda hexagonului, care cuprinde şase indici: statutul oraşului pe plan internaţional, percepţia oamenilor, potenţialul socio-economic, „pulsul” vieţii urbane, locuitorii, calitatea vieţii.[27]

 Spre deosebire de geneza naturală şi involuntară a simbolului determinat, cea a brandului este artificială şi voită. Aceasta constă în procesul de branduire (sau branding) care implică „proiectarea, planificarea şi comunicarea numelui şi a identităţii brandului, cu scopul de a construi sau de a coordona reputaţia acestuia”.[28]

Brandul are un puternic caracter identitar, dat fiindcă se bazează de cele mai multe ori pe existenţa unui simbol determinat, format în urma unei evoluţii în timp. În cadrul procesului de branduire urbană, bazat pe tehnici de marketing specifice, numele şi imaginea unui oraş sunt asociate cu un set de calităţi sau atribute care îi sporesc atractivitatea pentru locuitori, turişti, investitori şi potenţiali imigranţi. Imaginea oraşului ca brand, este astfel determinată de „o combinaţie unică de atribute funcţionale şi valori simbolice”.[29] Conform unor studii, s-a constatat că asocierea imaginii unui oraş cu simbol puternic, fie acesta o personalitate, o clădire emblematică sau un eveniment de excepţie, îi poate spori semnificativ valoarea.[30]

În concluzie, se poate spune că simbolul creat reprezintă fie sporirea importanţei unui simbol determinat prin actualizare şi promovare, fie determinarea apariţiei artificiale a unui nou simbol, al cărui impact este prevăzut şi bine calculat înainte ca acesta să ia naştere.    

2.3 Raportul dintre simbolul determinat şi cel creat în spaţiile urbane

Deşi diferite ca geneză, simbolul determinat şi cel fabricat sunt definite de un element comun esenţial, şi anume identitatea locului. În ambele cazuri aceasta joacă un rol esenţial în perceperea simbolului, indiferent că este determinată, prelucrată sau creată.

Caracterul identitar puternic al unui spaţiu conferă simbolului peisajului urban valenţe unice. O comparaţie între diferite categorii de spaţii urbane cu o încărcătură simbolică puternică poate ilustra cât mai clar distincţia între formele de simboluri ale peisajelor urbane.

În cadrul unei scurte analize comparative propusă (Anexa nr.1), este evidenţiat raportul relativ dintre simbolul determinat şi cel creat prin intermediul unei clasificări a unor spaţii urbane cu o însemnătate simbolică puternică şi profund ancorată în mentalul colectiv. Astfel, diferite exemple de situri emblematice de pe glob sunt grupate în funcţie de relaţia dintre cele două variabile (determinat vs. creat) în cazul fiecărui loc. Cele cinci variante de rezultante posibile sunt: a) simbol determinat, b) simbol determinat predominant, c) simbol determinat şi creat deopotrivă, d) simbol creat predominant şi e) simbol creat. 

În prima categorie, cea a simbolului determinat, sunt incluse în general spaţiile cu caracter memorial, a căror semnificaţie este prezentă în imaginarul comunităţilor locale. Asemenea simboluri au luat naştere în special în urma unor succesiuni de evenimente politice, sociale, culturale care au avut loc în acele zone urbane, adesea existând în acelaşi loc şi clădiri, simboluri ale autorităţii politice, religioase sau culturale. Cel mai frecvent aici intră pieţele urbane, cum ar fi Piaţa Universităţii din Bucureşti, Piaţa Tahrir din Cairo sau Piaţa Ytzhak Rabin din Tel Aviv.

A doua categorie, încadrează situri urbane similare celor descrise anterior, numai că de această dată simbolul se apropie uşor de conceptul de brand, deşi rămâne dominantă prezenţa simbolului determinat. Printre exemple se numără Piaţa Tiananmen din Beijing sau Parcul Păcii din Hiroshima.

În a treia grupă, se află acele spaţii urbane care deţin o încărcătură identitară deosebită, care a fost transformată cu succes într-un brand al oraşului. În acest caz, există un echilibru de forţe între determinat şi fabricat. Printre numeroasele situri emblematice din întreaga lume ce pot fi încadrate aici, se numără Piaţa Roşie din Moscova, Piaţa Sf. Petru din Roma (Vatican), Marea Moschee din Mecca, „Muntele” Templului din Ierusalim sau Casa Poporului din Bucureşti.

A patra categorie cuprinde situri ale căror simboluri sunt percepute mai ales ca branduri, dar sunt bazate pe repere identitare locale. Aceste spaţii sunt practic dominate de simbolul creat, în detrimentul celui determinat, imaginea lor fiind folosită deseori în scopuri mercantile. Exemple: Central Park din New York, Champs Elysees din Paris, Portul şi Opera din Sydney, Catedrala Sagrada Familia din Barcelona.

În ultima grupă, sunt incluse locurile care reprezintă simboluri create artificial, unde simbolicul determinat a fost ignorat cu scopul creării unei imagini noi, inedită, puternică şi atractivă, fără a fi folosit un simbol valoros existent. În acest caz, un simbol creat este impus de către un grup restrâns de oameni, iar impactul se produce de multe ori într-un timp foarte scurt. Oraşe precum Dubai (E.A.U) sau Las Vegas (S.U.A) sunt printre cele mai reprezetative exemple pentru acest tip de branduire urbană.

În urma clasificării exemplelor, se poate observa că în general, simbolul determinat se regăseşte mai ales în cazul spaţiilor deschise propriu-zise, cum sunt pieţele urbane, care au adesea o dimensiune simbolică şi identitară dezvoltată pe perioade lungi de timp. În schimb, simbolul fabricat este întâlnit în special în cazul unor clădiri emblematice, care uneori au devenit branduri ale oraşului încă din faza de proiect.

 

 

 

 

3. Analiză comparativă a simbolisticii unor spaţii urbane emblematice din Bucureşti: Piaţa Revoluţiei şi Zona Palatului Parlamentului

Analiza tabelară propusă prezintă comparaţia între două spaţii emblematice ale Bucureştiului din perspectiva dimensiunii simbolice a acestora în cadrul imaginarului urban. Ambele sunt localizate în centrul oraşului, dat fiind că centrul deţine o funcţie simbolică, reprezentativă pentru întreaga colectivitate urbană. Potrivit cercetărilor sociologice, în cazul Bucureştiului, „centrul simbolic al oraşului corespunde într-o mare măsură centrului său geometric”.[31] Comparaţia are la bază criterii precum: o descriere generală, un scurt istoric al evenimentelor marcante şi al principalelor transformări la nivel de morfologie urbană, percepţia actuală a locuitorilor,  tipul de imagine caracteristică acelor spaţii, modul de utilizare actual şi concluzii privinf raportul dintre determinat şi creat în ceea priveşte dimensiunea simbolică a spaţiilor. Pentru realizarea analizei au fost utilizate metoda documentării, metoda observaţiei şi metoda cercetării sociologice, ultima fiind bazată pe „Cartografiera socială a Bucureştiului” din anul 2010, realizată de catedra de Sociologie din cadrul S.N.S.P.A.

 

Piaţa Revoluţiei, Bucureşti

(Piaţa Palatului Regal)

Zona Palatul Parlamentului

(Casa Poporului)

Localizare – Centrul oraşului, pe Calea Victoriei, între intersecţiile cu str. Ştirbei Vodă şi str. Ion Câmpineanu – Centrul oraşului (vecinătăţi: Piaţa Constituţiei, Parcul Izvor, Calea 13 Septembrie, Dealul Arsenalului)
Descriere generală – Piaţa are o istorie de peste două secole, fiind dominată de-a lungul timpului de prezenţa Palatului Domnitorului şi mai târziu a Palatului Regal.  

– Configuraţia actuală datează din anul 1938, când piaţa a fost extinsă prin demolarea Academiei Comerciale şi a Băncii Naţiunii, fiind introduse clădiri monumentale: Ministerul de Interne (devenit ulterior sediul C.C. al P.C.R. şi mai apoi sediul Senatului României) şi noul Palat Regal (Muzeul Naţional de Artă).

– A fost construită pe locul fostului cartier Uranus în cadrul lucrărilor de resistematizare urbană iniţiate de Nicolae Ceauşescu, în scopul creării unui centru al puterii politice.

– Este situată pe o colină modelată artificial, constituind un reper vizual în peisajul urban pe o rază de mai mulţi kilomteri.

– În prezent găzduieşte Parlamentul României, Muzeul de Artă Contemporană şi numeroase săli utilizate pentru diferite evenimente şi ocazii.

Istoric – Evenimente marcante 1945 – Manifestaţia anticomunistă din 8 noiembrie

1948 – Palatul Regal este transformat în Palatul Republicii, mai târziu în sediul Muzeului Naţional de Artă

1968 – Discursul lui N.Ceauşescu, prin care se opune intervenţiei armate în cadrul revoltelor din Praga

1989 – Ultimul discurs al lui Ceauşescu, urmat de evenimentele de răsturnare a regimului

1990 – Denumirea Pieţei Palatului este schimbată în Piaţa Revoluţiei

1992 – Prima vizită a Regelui Mihai,  după 45 ani (la numai 300 m de Piaţa Revoluţiei – la Hotelul Continental)

1995 – Funeraliile liderului ţărănist Corneliu Coposu

2002 – Vizita preşedintelui american George W. Bush

1996 – devine sediul Parlamentului României (iniţial, numai al Camerei Deputaţilor)

2004 – devine sediul Senatului Române

Istoric – transformări

arhitecturale şi urbanistice importante 

1888 – construirea Atheneului

1893 – este finalizată construcţia Fundaţiei Univesitare „Carol I”

(actualmente Biblioteca Centrală Universitară)

1938 – reconfigurarea pieţei Palatului Regal şi amplasarea statuii ecvestre a lui Carol I, eliminată în 1948

2005 – este amplasat controversatul monument „Memorialul Renaşterii”, în memoria victimelor Revoluţiei

2010 – amplasarea unei noi statui a regelui Carol I

Începutul anilor 1980 – sunt iniţiate acţiunile de demolare a cartierului Uranus

1983 – încep lucrările de constrcţie a Casei Poporului

1989 – este finalizată structura şi o parte din finisajele exterioare ale clădiri

Semnificaţia istorică – Semnificaţie complexă: iniţial un simbol al Regatului României, a fost menţinut ca simbol al puterii politice în perioada comunistă, iar după căderea regimului a devenit un spaţiu emblematic pentru evenimentele din Decembrie 1989.

Aşadar, Piaţa Revoluţiei este atât un simbol al perioadei monarhiei, dar şi al prăbuşirii regimului comunist.

– Simbol al „Epocii de Aur”, ultima etapă a României comuniste
Percepţia actuală a locuitorilor – Pentru bucureşteni, principalul edificiu emblematic din zonă este Atheneul Român, urmat de Palatul Regal. Peste 12% dintre aceştia consideră că una din cele două clădiri reprezintă principalul obiectiv turistic din Bucureşti.[32]

– După dispariţia sediilor administraţiei centrale din zonă şi după evenimentele din perioada 1989-1991 de la Universitate, rolul de spaţiu de manifestare al locuitorilor a fost preluat de Piaţa Universităţii.

– 35% dintre bucureşteni consideră că edificiul este „cea mai frumoasă clădire” din Bucureşti (locul 1), în timp ce 10,5% o văd ca pe „cea mai urâtă” (tot locul 1). [33]

– Totodată, este văzută şi ca cea mai reprezentativă clădire din Bucureşti, 70% dintre locuitori incluzând-o în primele trei edificii simbol ale oraşului.[34]

Imaginea din punct de vedere calitativ

(pozitiv, negativ)

– Imagine preponderent pozitivă – Imagine atât pozitivă, cât şi negativă
Utilizarea actuală – Clădirile din zonă au mai ales funcţiuni culturale, iar spaţiile libere funcţionează fie ca locuri de parcare, fie ca scuaruri urbane.

– Zona adiacentă Atheneului este utilizată uneori pentru concerte în aer liber sau pentru expoziţii.

– În prezent rareori mai au loc manifestaţii cu carcter politic în piaţă, datorită faptului că instituţiile administraţiei centrale nu se mai află în zonă. Un alt motiv îl constituie şi „mutarea” principalului spaţiu urban de manifestaţii, după 1989, în Piaţa Universităţii.  

 

– Clădirea are o funcţiune mixtă (administrativă, culturală, organizare de evenimente).

– Spaţiile publice aferente, precum Parcul Izvor şi Piaţa Constituţiei sunt utilizate pentru manifestaţii culturale, politice, militare, sportive şi  pentru concerte.

Imagine caracteristică la nivel funcţional – Imagine preponderent culturală. – Imagine preponderent politico-administrativă cu elemente socio-culturale.

 

Unicitatea – Numărul extrem de mare de evenimente istorice petrecute şi concentrarea a numeroase clădiri emblematice pentru bucureşteni şi pentru români în general. – Dimensiunea colosală a clădirii (a doua în lume) şi modul în care a fost introdusă în structura urbană.
Concluzii.

Raportul dintre simbolul determinat şi cel creat

 

– Predomină simbolul determinat, datorită unei încărcături istorice puternice, care se regăseşte în memoria colectivă.

– Deşi Atheneul Român este folosit într-o oarecare măsură ca brand al oraşului, simbolul determinat râmănâne mult mai pregnant.

– Casa Poporului, prin caracterul său inedit, poate reprezenta un simbol creat al Bucureştiului, iar pentru mulţi locuitori prezenţa sa inevitabilă a transformat-o deja şi într-un simbol determinat,

– În acest caz, există o relaţie de relativ echilibru între determinat şi fabricat.

 

 

4. Concluzii

De-a lungul istoriei, simbolistica peisajelor urbane a fost determinată strict de evoluţia percepţiilor comunităţilor asupra propriului mediu de viaţă. Evenimentele şi transformările marcante au fost cele care au generat o construcţie treptată a identităţii spaţiilor şi implicit a simbolurilor asociate acestora. Evoluţia din ce în ce mai dinamică a societăţii în cea de-a doua parte a secolului XX şi apariţia fenomenului globalizării au generat o accelerare a procesului de formare a simbolului. Astfel, a luat naştere conceptul de brand, ca un nou tip de simbol, generat artificial într-un timp extrem de scurt. În cazul oraşelor, scopul acestuia constă mai ales în valorificarea identităţii urbane existente, dar mai este utilizat şi ca mijloc de construire a unei noi identităţi, care să întărească imaginea internă şi externă a oraşului.

 În prezent există o tendinţă clară de exacerbare a brandului, care se răsfrânge tot mai mult şi asupra spaţiilor urbane, diminuând caracterul de simbol determinat al peisajului, în detrimentul celui fabricat. În aceste condiţii rămâne de văzut care sunt limitele de expansiune ale brandului în cadrul imaginarului colectiv şi ce forme va lua simbolistica peisajului urban în viitor.

5. Bibliografie

 

  • Anholt, Simon, Competitive identity, Ed. Palgrave Macmillan, New York, 2007
  • Enache, Mircea, Strategia de dezvoltare urbană şi cercetarea de urbanism comparat,

Editura Universitară „Ion Mincu”, 2010

  • Ionaşcu, S. Gheorghe, Ecopeisagistică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,

2005, pp. 59-60

  • LaGro, James A., Site Analyis a Contextual Approach to Sustainable Land Planning and Site Design, Ed. Wiley & Sons, Hoboken, New Jersey, pp. 149-152
  • Mihăilescu, Vintilă , Antropologie: cinci introduceri, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 30-46
  • Neacşu, Marius-Cristian, Imaginea urbană: element esenţial în organizarea spaţiului, Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, pp. 42-57, pp. 80-119
  • Octavian, Tudor; Georgescu, Mihai Petru, Bucureştiul interbelic – Calea Victoriei, Noi Media Print
  • Steiner, Frederick, Human ecology, Island Press, Washington, 2002, pp. 77- 79
  • Tudora, Ioana, La curte: grădină, cartier şi peisaj urban în Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2009, pp. 5-14
  • Tudora, Ioana, Teoria peisajului. Definirea interdisciplinară a peisajului , USAMV Bucureşti, 2009,pp. 4-8, pp. 86-112
  • S.N.S.P.A – Facultatea de Ştiinţe Politice – Catedra de Sociologie, Cartografierea socială a Bucureştiului, 2010
  • http://societateareala.com/subpage7.html
  • http://www.miculparis.ro

 

autor: Boc Vladimir 

 


[1] Neacşu, Marius-Cristian, Imaginea urbană: element esenţial în organizarea spaţiului, Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 56

[2] Mihăilescu, Vintilă, Antropologie: cinci introduceri, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 30

[3] Mihăilescu, Vintilă, Antropologie: cinci introduceri, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 38

[4] Idem, p. 31

[5] Idem, p. 32

[6] Idem, p. 34

[7] Mihăilescu, Vintilă, Antropologie: cinci introduceri, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 37

[8] Tudora, Ioana, Teoria peisajului. Definirea interdisciplinară a peisajului , USAMV Bucureşti, 2009, p. 7

[9] Tudora, Ioana, La curte, grădină, cartier şi peisaj urban în Bucureşti, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009, p. 8

[10] Tudora, Ioana, La curte, grădină, cartier şi peisaj urban în Bucureşti, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009, p.11

[11] Tudora, Ioana, Teoria peisajului. Definirea interdisciplinară a peisajului , USAMV Bucureşti,2009, p. 112

[12] Steiner, Frederick, Human ecology, Island Press, Washington, 2002, p. 77

[13] Tudora, Ioana, La curte, grădină, cartier şi peisaj urban în Bucureşti, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009, p.12

[14] Neacşu, Marius-Cristian, Imaginea urbană: element esenţial în organizarea spaţiului, Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 44

[15] LaGro, James A., Site Analyis a Contextual Approach to Sustainable Land Planning and Site Design, Ed. Wiley & Sons, Hoboken, New Jersey, pp. 149-150

[16] Neacşu, Marius-Cristian, Imaginea urbană: element esenţial în organizarea spaţiului, Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 90

[17] Ianoş, Ioan, Dinamica urbană. Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban românesc, ed. Tehnică, Bucureşti, 2004, p.185

[18] Neacşu, Marius-Cristian, Imaginea urbană: element esenţial în organizarea spaţiului, Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 92

[19] Idem, pp. 101-102

[20] Neacşu, Marius-Cristian, Imaginea urbană: element esenţial în organizarea spaţiului, Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 105

[21] Idem, p. 118

[22] Idem, p. 119

[23] Idem, p. 105

[24] Idem, p. 111

[25] Anholt, Simon, Competitive Identity, Ed. Palgrave Macmillan, New York, 2007, p. 4

[26] Anholt, Simon, Competitive Identity, Ed. Palgrave Macmillan, New York, 2007, p. 19

[27] Idem, p. 59

[28] Idem, p. 4

[29] Neacşu, Marius-Cristian, Imaginea urbană: element esenţial în organizarea spaţiului, Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 111

[30]Neacşu, Marius-Cristian, Imaginea urbană: element esenţial în organizarea spaţiului, Pro Universitaria, Bucureşti, 2010,  p. 112

[32] S.N.S.P.A – Facultatea de Ştiinţe Politice – Catedra de Sociologie, Cartografierea socială a Bucureştiului, 2010

[33] Idem

[34] Idem

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button