E-Antropolog

Balcanii – naţiuni şi naţionalisme

07 decembrie 2015 Eantropolog Balcani, Editorial
283 afisari

Balcanii – naţiuni şi naţionalisme

de Adrian-Ştefan BĂDESCU

Introducere

           Identitatea europeană este considerată de unii politologi francezi ca „utopia” post-naţională, nefiind capabilă să contribuie la apariţia unui nou civism, de exemplu, „cetăţenie europeană” desprinsă de orice naţionalitate – într-o structură de protecţie şi spaţiu de solidaritate definitoriu pentru democraţia plurinaţională.

În ultimii patruzeci de ani, atât elitele politice din Europa Occidentală, cât şi instituţiile UE au investit eforturi şi capital politic considerabil pentru construirea unei identităţi europene. Pe de altă parte în 1997,  41% din cei chestionaţi în statele UE consideră că ţara lor a beneficiat de  pe urma apartenenţei  la UE, în timp ce 36% susţineau opusul. Astfel, nu surprinde faptul că alte cercetări dezvăluie că mai puţin de 5% din din cei chestionaţi au afirmat că înainte de toate sunt europeni; 45% au afirmat că nu simt nici o componenţă europeană în identitatea lor. În acelaşi timp, 88% se identificau îndeaproape cu naţiunea sau cu regiunea lor (Leonard,1998).

Pentru UE, aceasta este o imagine eterogenă. Însă dacă ea este cel mai bun rezultat după patru decenii de efort sistematic într-o regiune în care există în ciuda tuturor faliilor, un sentiment de istorie şi moştenire culturală comună şi care deţin instituţii transnaţionale de importanţă politică, atunci cu atât mai dificilă va fi sarcina formării unei identităţi europene în eterogenul spaţiu balcanic.

Identitatea naţională este un produs european, un produs al istoriei europene. După anul 1945, odată cu globalizarea  istoriei şi provincializarea vechilor naţiuni europene, mişcările către unitatea europeană şi către o nouă identitate europeană este un răspuns dat acestei noi provocări, globalizarea. Dacă se va ajunge la o soluţie într-o zi, este puţin probabil că aceasta se va întemeia pe o „naţiune europeană”, deoarece clivajele naţionale sunt mult prea profunde.

Elveţia, care nu este o naţiune şi nu a fost niciodată – dar care oferă o identitate şi cetăţenie, prefigurează mult mai bine viitorul identităţii europene şi al spaţiului balcanic.

Pentru Europa, se poate spune că, Balcanii au reprezentat primul eşec în ceea ce priveşte ideea de identitate europeană. Balcanii au prilejuit cea dintâi intervenţie militară a forţelor NATO în Europa. Iugoslavia a încetat să mai existe, iar pe fostul ei teritoriu au fost create două protectorate: Bosnia şi Kosovo. Putem spune că Balcanii au funcţionat ca o uriaşă frână pentru Europa. Există oameni care nutresc chiar convingerea că viitorul Europei va depinde, în anii următori, de evoluţiile din Balcani. Peninsula Balcanică redevine „butoiul cu pulbere al Europei”, iar popoarele balcanice se trezesc aşezate din nou pe banca acuzaţilor.

Ca să se apere împotriva xenofobiei, ale cărei consecinţe politice pot fi nefaste pe plan naţional şi european, popoarele din Peninsula Balcanică încearcă adesea să-şi renege balcanitatea: grecii preferă să se declare mediteraneeni, croaţii central-europeni, iar românii de aproape un secol resping această apartenenţă care este şi justificată odată cu unirea Transilvaniei cu patria mamă (Prevelakis, 2001, pp.11 – 15).

Balcanicii fiind o perioadă îndelungata sub ocupaţia Imperiului otoman au avut în foarte mică măsură sentimentul identităţii statale. Imperiul Otoman nu mai era capabil să asigure ordinea şi securitatea; în ultimii ani ai Imperiului, corupţia, conflictele de interese, tendinţele centrifuge au compromis imaginea statului. În cultura politică balcanică, statul nu a prins rădăcini puternice, iar identitatea statală este recentă.

Un liant al identităţii balcanice, fragmentate şi eterogene este religia ortodoxă, astfel balcanicii nu-şi vor putea apără eficient identitatea decât atunci când îşi vor asuma cu toţii moştenirea comună.

Naţionalismul a jucat un rol fundamental în modernizarea societăţilor balcanice, iar democratizarea – chiar şi imperfectă – n-ar fi fost posibilă fără marile mituri naţionale, care ar trebui revitalizate şi să contribuie la construire unei noi identităţi. Prin tradiţiile milenare de solidaritate, de spiritualitate, de omenie, de modestie, aceste virtuţi prin promovarea lor pot contribui la crearea unui echilibru european mai sănătos. Trebuie însă ca balcanicii să creadă în misiunea ce la revine şi este necesar ca ei să-şi redescopere unitatea în diversitate. Stereotipurile despre defectele balcanicilor sunt întreţinute de dezbinarea lor, virtuţile le sunt comune, de pildă, ospitalitatea prezentă peste tot în Balcani, aceasta face din orice călător străin, din orice turist rătăcit, un prieten.

Pentru a face faţă exigenţelor Europei viitorului, balcanicii, asemenea tuturor celorlalţi europeni, trebuie să-şi regândească trecutul. Cât de dificil este aşa ceva în Balcani a demonstrat-o disputa în privinţa numelui Macedoniei (Prevelakis, 2001, pp.169-180).

Dacă privim hărţile etnice şi lingvistice observăm cu adevărat eterogenitatea acestui spaţiu care prezintă un aspect mozaicat, neomogen cu multe enclave (Figura nr.1).

 

 Percepţia identităţii naţionale de către croaţi, „musulmanii bosniaci”

şi sârbi

În războiul desfăşurat începând din 1991 în spaţiul fostei Iugoslavii s-au confruntat trei popoare, sau mai bine zis trei comunităţi care se percepeau ca popoare, şi care aspirau să-şi creeze propriul stat sau să-l consolideze: croaţii, sârbii şi „musulmanii” bosniaci

Fiecare are însa o altă percepţie cu privire la statul naţional. „Dreptul statal” croat, legat în principal de suveranitate teritorială, se deosebeşte de viziunea mai etnică şi comunitară a sârbilor, în vreme ce „musulmanii” din Bosnia sau din Sandjak au oscilat din 1878 între integrarea într-un ansamblu mai cuprinzător (fosta Iugoslavie, blocul croat, solidaritatea musulmană) şi recenta afirmare a propriului stat naţional.

Percepţia croaţilor asupra legăturii lor cu statul naţional este înainte de toate cea a continuităţii juridice în cadrul suveranităţii teritoriale, teoretizată de Louis Dumont ca fiind tipică pentru statele occidentale.

Baza istorică a acestei percepţii este regatul Croaţiei (şi nu al croaţilor, în timp ce vorbim de „Imperiul sârb”). Guvernat de o dinastie croată între 916 şi 1102, a trecut, în cadrul unei uniuni personale, prin Pacta Conventa, în 1102, sub autoritatea regelui Ungariei. La rândul său, regatul Ungariei a trecut, în 1526, sub autoritatea dinastiei Habsburgilor.

În 1868, acordul  (Nagodba) ungaro-croat, determinat de înţelegerea (Ausgleich) austro-ungară  din 1867, reproduce într-o oarecare măsură schema acestei organizări dualiste.

Până în 1918, Croaţia a avut un ban (guvernator, un fel de vicerege) şi un sabor (adunare sau parlament). Prin urmare, croaţii consideră că statul lor a existat dintotdeauna, cu excepţia perioadei cuprinse între 1918 şi 1939, adică între constituirea  regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor  (1918) şi sporazum (compromisul) din august 1939, cu guvernul regal al Iugoslaviei, prin care teritoriul a fost împărţit în două parţi, una din ele fiind banovina (provincia) Croaţia (se revine astfel la schema dualistă: numele de Serbo-Croaţia înseamnă existenţa Croaţiei ca persoană juridică) (Prevelakis, 2001, pp.131- 139).

Ostilitatea croaţilor faţă de Iugoslavia provine, în mare măsură, din refuzul sârbilor din 1918 de a accepta o schemă contractuală de asociere în care Croaţia şi-ar fi păstrat personalitatea juridică. Este vorba, după cum afirmă Paul Garde, de „un divorţ în noaptea nunţii”. Croaţii au respins întotdeauna includerea lor într-un stat unitar şi, în bună măsură, în Iugoslavia federală, care, din punctul lor de vedere, era marcată de rolul excesiv al statului federal în domeniul economic şi în primul rând bancar (înainte de 1974) şi ponderea zdrobitoare a sârbilor în organele de securitate (armată, poliţie).

Din punct de vedere juridic, Croaţia şi-a reluat existenţa statală în cadrul statului independent croat (NDH, sigla în limba croată) în 1941-1945, dominat de organizaţia      ostaşilor lui Ante Pavelic, apoi în cadrul Republicii Socialiste Croate, parte a Republicii Populare (Socialiste) Federative Iugoslavia, între 1945 si 1990 (Bianchini, 2003, pp.80-81).

Statul independent croat (NDH), caracterizat prin obedienţa faţă de puterile Axei (anexarea Dalmaţiei la Italia, politica antisemită preluată de la nazişti) şi masacrarea unui mare număr de sârbi a discreditat pentru multă vreme ideea unei Croaţii independente. De asemenea, a zdruncinat reperele teritoriale (abandonarea Dalmaţiei şi anexarea Bosniei-Hertegovinei) şi identitare („musulmanii” fiind socotiţi „floarea naţiunii croate”, iar o parte a sârbilor fiind trecuţi cu forţa la ritul romano-catolic): definirea croaţilor ca popor şi a Croaţiei ca teritoriu, grefată pe ideea nazistă a unui imperiu continental şi rasial, devenea incertă.

În acest spaţiu problema etnică se suprapune şi problemei religioase, linia de despărţire dintre cele două biserici se află în vecinătate, iar etnicii sârbi formează enclave în cadrul acestui teritoriu (Figura nr.2).

Iugoslavia condusă de Tito s-a deosebit de monarhie într-un punct esenţial, şi anume recunoaşterea definitivă a unei republici croate şi afirmarea existenţei  unui stat naţional constituit  din două popoare definite de Constituţie, croaţii şi sârbii, egalitatea neputând însă supravieţui secesiunii din 1990-1991. Bineînţeles, o parte  a croaţilor trăia în alte republici (şase milioane în Bosnia, câteva zeci de mii în Voivodina, provincie a Serbiei), iar sârbii reprezentau 12% din populaţia Croaţiei, coincidenţa dintre stat şi naţiune fiind însa reală: în 1991, croaţii reprezentau 77,2% din populaţia ţarii, iar peste 80 % din numărul total al croaţilor trăiau în Croaţia. Frontierele din 1945 includeau Istria, Dalmaţia şi Slavonia orientală. Croaţia percepe astfel existenţa sa ca stat naţional drept reafirmarea unei existenţe cristalizate juridic începând cel puţin din anul 916 şi continuate cu o singură întrerupere, între 1918 şi 1939. Dreptul la secesiune fiind consubstanţial uniunilor personale din Evul Mediu sau structurilor federale, independenţa din 1991 s-a  situat pe linia unei continuităţi juridice de lungă durată: preşedintele Franjo Tudjman a afirmat explicit acest lucru în decembrie 1990, când a prezentat Constituţia Croaţiei (Cordellier, Poisson, 2002 , pp. 94 -97).

 

 Sârbii sau continuitatea unui popor

Sârbii îşi percep continuitatea ca pe aceea a unui popor al cărui stat şi a cărei nobleţe au fost distruse de Imperiul Otoman la sfârşitul secolului al XIV-lea (sau la mijlocul secolului al XV- lea, deoarece o rămăşiţă de regat se păstrase după bătălia de la Kosovopolje, din 28 iunie 1389).

Această continuitate a fost posibilă datorită identificării cu Biserica Ortodoxa autocefală, în cadrul sistemului otoman al milayeturilor (comunităţi religioase cărora li se recunoaşte un rol politic oficial), migraţiile împrăştiind poporul sârb pe o arie discontinua ce se întindea pe mai bine de 1000 km de la nord la sud, de la Karlovac pâna la Kosovo.

Dacă sârbii n-ar fi practicat ortodoxia, ar fi fost probabil absorbiţi de o masă catolică (devenind astfel  croaţi în regiunile croate) ori  ar fi trecut la religia islamică. Aşa cum aminteşte Paul Garde, sârbii au fost, în spaţiul iugoslav, primii care au identificat limpede religia cu apartenenţa la un popor, identificare pe care sistemul milayeturilor nu putea decât s-o întărească.

Nostalgia sârbilor după imperiul din secolele XIII-XIV, corelată cu puternica dispersare geografică de tip diasporic, i-a împiedicat să ajungă la noţiunea de „suveranitate teritorială”, precum germanii, răspândiţi, înainte de 1945, de la Rin până la Volga. Ideea romantică după care „unde se afla îngropat un sârb, acolo este Serbia” poate foarte bine duce la cea de teritoriu pur din punct de vedere etnic, sau măcar de teritoriu care nu trebuie lăsat pe mâna unor conducători musulmani ori catolici. De aici vine ideea „Serbiei Mari”, care nu concepe să se autolimiteze la un teritoriu definit juridic, şi care cuprinde, alături de o legitimitate de tip istoric („Kosovo a fost în Evul Mediu pământ sârbesc şi aşa trebuie să rămână”), una de tip democratic/demografic (unele localităţi din Croaţia ori din Bosnia erau, în 1991, locuite de sârbi (Bianchini, 2003, pp. 29-30 ).

Nostalgia sârbilor după imperiul pierdut este însă împărtăşită şi de către naţiunile din jur – grecii, bulgarii şi albanezii prezintă aceleaşi revendicări teritoriale (Figura nr.3).

După răscoalele conduse de Karagheorghevici şi Milos Obrenovic (1804-1828), sârbii şi-au refăcut treptat statul, devenit juridic independent în 1878. „Complexul politic” de popor de eroi, care crede că are vocaţia de a-i unii pe toţi sârbii sau toţi slavii de Sud, se opune „complexului cultural” al croaţilor, care se consideră mai civilizaţi, ceea ce a adus la un şir întreg de neînţelegeri.

Sub influenţa unor lingvişti ca Vuk Karadzic (1787-1868), întemeietorul limbii moderne, sârbii se socotesc cei mai buni şi eliberatorii, în 1918, ai unui unic popor slav de Sud.. Atentatul din 1914 şi caracterul unitar al Constituţiei din 28 iunie 1921, numită „de la Vidovan”, decurg tocmai din această concepţie: sârbii doresc să alcătuiască un singur popor, considerându-se eroii acestuia, pe când croaţii vor să încheie un contract între două popoare egale, dar distincte (Cordellier, Poisson, 2002, pp. 98 -99).

Sub forma sa monarhică (1918-1941) sau federalo-comunistă (1945-1991), Iugoslavia îi unise pe toţi sârbii într-un singur stat, deşi aceştia nu erau prezenţi în Slovenia şi nu locuiau în număr mare decât în patru republici (Serbia, Bosnia-Hertegovina, Muntenegru şi Croaţia) din şase, precum şi în Voivodina şi Kosovo, regiuni autonome ale Serbiei. Mai cu seamă după Constituţia din 1974, sârbii s-au considerat dispersaţi şi slăbiţi de cuplul conducător dintre 1966 şi 1979, alcătuit din slovenul Edvard Kardeli şi din croatul Tito. În pofida dispersării constituţionale, rolul deţinut în cadrul organelor de securitate le asigura o putere considerabilă (Bianchini, 2003, pp. 114 – 120).

„Bosniacii” sau naşterea anevoioasa a unei naţiuni

Numeroşi „musulmani” au fost funcţionari administrativi şi comerciali în Imperiul Otoman. După plecarea turcilor, în 1878, s-a pus problema identităţii: ”Cine suntem, de fapt?” Aşa cum arăta Ivo Banac, problema se afla încă dinainte de 1914 în dezbaterea intelectualilor musulmani, mulţi dintre ei oscilând între alipire la identitatea croată şi identitatea „musulmană”.

Această particularitate s-a afirmat între cele două războaie mondiale: un partid musulman, Organizaţia Musulmană Iugoslavă, condusă de Mehmed Spaho, a jucat un rol hotărâtor în Parlament, permiţându-le de pildă sârbilor să adopte Constituţia de la Vidovan. Identitatea lor nu este în nici un caz o creaţie titoistă. Este adevărat că alţi „musulmani”, din Bosnia occidentală, şi-au dat votul pentru Partidul Ţărănesc Croat, conform harţilor electorale. Cel de Al Doilea Război Mondial a pus în balanţă tentaţia de a fi croat sau progerman (s-a construit chiar o divizie SS „Andzar”) şi cea a alipirii la un ansamblu iugoslav: Iugoslavia titoistă a fost proclamată la 29 noiembrie 1943 la Jaite, în inima Bosniei musulmane, după convocarea Parlamentului titoist, în noiembrie 1942, la Bihaci, localitate populată în proporţie de 95% de „musulmani”.

Constituirea, în 1945, a unei Bosnii-Herţegovina de sine stătătoare, având ca element specific „musulmani”, le dădea acestora satisfacţie: cu toate persecuţiile religioase suferite între 1945 şi 1956, „musulmanii se numărau printre cei mai ataşaţi de Republica Federativă Iugoslavia, ceea ce îi ferea de o confruntare exclusivă cu sârbii ori cu croaţii”. După 1956 s-au construit sute de moschei, în cadrul politicii de nealiniere promovate de statul titoist. Autorităţile Bosniei – Herţegovina nu s-au hotărât să obţină independenţa, în toamna lui 1991, decât atunci când au conştientizat faptul că, după proclamarea independenţei Sloveniei şi Croaţiei, la data de 25 iunie a aceluiaşi an, din Iugoslavia nu mai rămăsese decât un teritoriu dominat de sârbi.

Ţara a intrat în război în aprilie 1992. Guvernanţii au declarat oficial ca urmăreau menţinerea unei Bosnii multietnice, dar această dorinţă, evidentă la unele personalităţi ca primul ministru Haris Siladjic, generalul Atif Dudakovic, comandant al Corpului 5 de armată de la Bihaci, sau primul „social-democrat” al Tuzlei, Selim Beslagiz, a fost marcată de numeroase contradicţii în cazul preşedintelui Alia Izetbegovic. Unele unităţi ale armatei şi anume fracţiuni ale formaţiunii politice dominante, Partidul Acţiunii Democratice, erau atrase de orientarea „islamistă”, eşuată însă din pricina indiferenţei religioase a bosniacilor, care au devenit o naţiune între 1918 şi 1995 (Cordellier, Poisson, 2002, pp. 100 -101).

 

 Situaţia românilor din sud-estul Serbiei

În  Serbia  exista două populaţii de origine romanică. Una trăieşte în Banatul Sârbesc în Voievodina iar cealaltă în partea de est a Serbiei, pe valea Moravei şi a Dunării, în Munţii Homolje şi Zona Timocului. Vlahii, românii care vorbesc limba „vlaha” sau „româna”, sunt o comunitate etnică  distinctă, dar statutul lor de „minoritate naţională” nu este recunoscut de statul sârb. Astfel acestei populaţii îi sunt negate toate drepturile constituţionale: dreptul la educaţie în limba maternă, utilizarea alfabetului, ei nu îşi pot exercita credinţa şi religia în propria limbă.

Românii din estul Serbiei trăiesc în satele şi oraşele aflate de-a lungul Dunării, unde se estimează că ar locui 40 000 de români şi 120 000 de vlahi. Din datele recensământului efectuat în 2002 rezultă doar 39 000 de vlahi şi 4 100 de români. În partea de est a Serbiei, românilor le sunt negate toate drepturile constituţionale şi legale.

În Voievodina, românii au dreptul la serviciul religios în limba maternă, de asemenea, au şcoli cu predare în limba română. Blocajul realizat de statul sârb, prin interzicerea practicării religiei în limba proprie, a dus la perceperea Bisericii Ortodoxe Sârbe ca mecanism de asimilare etnică, fapt ce a generat chiar o respingere a religiei creştine şi o întoarcere spre practicile precreştine, care nu au fost sârbizate.

Spre deosebire de celelalte minorităţi din Serbia, românii sunt singurii care şi-au declarat altă naţionalitate (sârbă) pentru a scăpa de persecuţiile naţionale la care au fost supuşi pe o perioadă de timp îndelungată.

 

 „Purificarea etnică” în spaţiul balcanic

Expresiile „purificarea etnică” şi „epurarea etnică” s-au răspândit în întreaga lume în timpul războiului din Bosnia, în 1992. Ambele sunt traduceri ale termenului etnicko ciscenje, din sârbo-croat: cea dintâi preia sensul figurat, iar cealaltă pe cel propriu, pentru a desemna în chip comod, deşi uneori inexact, deoarece criteriul discriminării nu este întotdeauna de ordin etnic, o serie de practici desfăşurate în scopul omogenizării naţionale forţate, prin eliminarea indezirabililor (prin expulzare ori mascare). În Balcani, unde convieţuiesc vreo zece naţiuni care s-au format în mod violent, prin conflicte, în ultimele doua sute ani, zonele cu populaţie omogenă sunt uneori rezultatul unui astfel de proces.

Studierea acestor practici presupune precizarea cadrului, a agenţilor, a victimelor, a tehnicilor si a justificărilor ideologice. Dificultatea constă în faptul că „purificarea etnică”, dat fiind oprobiul pe care îl provoacă, se prezintă arareori ca atare. Statul purificator nu acţionează pe faţă, iar discursul dominant poate banaliza expulzările, prezentându-le ca pe nişte migraţii obişnuite. Pe de altă parte, acuzaţia de purificare etnică poate fi formulată în chip tendenţios, fie în lipsa unor migraţii semnificative, fie în legătură cu migraţiile determinate de motive diferite (Cordellier, Poisson, 2002, p.141- 143).

Cadrul purificării etnice este statul naţional, care încearcă să-şi omogenizeze populaţia în jurul unui model de limbă şi cultură, mai degrabă decât al unuia de cetăţenie, îndepărtând grupurile considerate ca definitiv străine. Justificările constau din argumente, exacte ori specioase, de ordin strategic (grupurile respective se revoltă, fac jocul unui stat duşman, doresc secesiunea), demografic (sunt „prolifice” şi „cotropitoare”) sau istoric (au apărut „târziu”, sosirea lor nu este „legitimă”, au comis măceluri), puse în slujba preocupărilor de consolidare a puterii. Alternativa aste asimilarea, socotită posibilă pentru grupuri nu prea sigure de identitatea lor naţională, restrânse ca număr sau dispersate. Această dispersare este uşor de evidenţiat cu ajutorul hărţilor etnice şi religioase.

Încă de la obţinerea autonomiei (1815) şi  prilejul fiecărei extinderi a teritoriului (1833, 1878, 1912), Serbia a împins dincolo de graniţe populaţii islamizate – turci, albanezi şi musulmani slavoni -, încercând după ultima din datele de mai sus, să-i asimileze pe macedoneni, disputaţi şi de bulgari. „Purificarea” este uneori organizată în cadrul unor acorduri de schimb de populaţie, precum cel din Grecia şi Turcia, din anii douăzeci. Dacă este unilaterală, este de obicei mai violentă, ajungând uneori la paroxism, ca în statul liber croat, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, când ostaşii croaţi au exterminat un număr controversat, dar oricum considerabil, de sârbi din Croaţia. De asemenea, se poate  produce în timpul luptei pentru constituirea unui stat: în Bosnia – Herţegovina, zona cu populaţie eterogenă, purificarea apare, din punct de vedere al localnicilor sârbi, drept condiţia însăşi a existenţei teritoriului republicii lor autoproclamate. Mai poate apare mult după formarea statului, în funcţie de evoluţia puterii politice şi a temeiurilor sale ideologice  în Bulgaria, la sfârşitul anilor ’80, tentativa de asimilare forţată a minorităţii turce (bulgarizarea patronimelor), iniţiată de regimul comunist de Todor Jivkov, a determinat exodul în Turcia a unui număr de aproximativ 300 000 de cetăţeni bulgari turcofoni (Bianchini, 2003, pp.29-46).

Politicile de purificare etnică diferă între ele atât prin mijloacele folosite, cât şi prin ritm. Cea practicată de forţele sârbe în Bostnia Herţegovina, începând din primăvara anului 1992, a fost de mare  intensitate. În satele şi oraşele cu populaţie musulmană sau croata ocupate de sârbi, locuinţele au fost prădate şi incendiate, femeile, copii şi vârstnicii au fost de regulă împinşi spre liniile adverse, bărbaţii buni de luptă adesea închişi în lagăre, precum cele de la Trnopolje, Keraterm, Omaska, a căror existenţă a fost dezvăluita de mass-media în vara anului 1992. Asasinatele, violurile  sistematice şi distrugerea bunurilor au semănat groaza în rândurile populaţiei, care s-a văzut nevoită să aleagă exodul. Gradul de violenţă a variat în funcţie de rezistenţa ori lipsa de rezistenţă a localităţilor ocupate, de personalitatea comandanţilor militari, de evoluţia politicii internaţionale faţă de sârbi. În zonele asediate, evacuarea răniţilor şi a civililor, făcută în scopuri umanitare, a avut ca efect pervers uşurarea sarcinilor purificatorilor. Forţele croate şi musulmane, aflate în competiţie pentru controlul mai multor localităţi din centrul Bosniei, s-au dedat şi ele la acţiuni încrucişate de purificare, ce-i drept, mai „modeste” .

 

CONCLUZII

          Dacă elitele politice din Europa Occidentală şi instituţiile UE, prin eforturi considerabile au construit o identitate europeană, spaţiul balcanic a reuşit să răspândească în întreaga lume expresiile „purificare etnică” şi „epurare etnică”.

În spaţiul balcanic convieţuiesc vreo zece naţiuni care s-au format în mod violent, prin conflicte, în ultimile două sute de ani, iar zonele cu o populaţie omogenă sunt uneori rezultatul „purificărilor etnice”.

În Balcani, cadrul purificării etnice este statul naţional, care încearca să îşi omogenizeze populaţia în jurul unui model de limbă şi cultură.

Politicile de purificare etnică diferă între ele atât prin mijloacele folosite, cât şi prin ritm.

O alternativă este asimilarea, socotită posibilă pentru grupuri nu prea sigure de identitatea lor naţionala, restrânse ca număr sau dispersate.

În acest spaţiu, datorită clivajelor naţionale mult prea profunde, „identitatea europeană” se va forma în jurul unui model de cetăţenie, aşa cum întălnim în Elveţia.

 

Bibliografie

 Bianchini, Stefano, 2003. Problema iugoslavă. Bucureşti: BIC ALL.Cap.I, II, IV, V.

Brzezinski, Zbigniew, 2000. Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale strategice. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic. Cap. II.

Cordelier,Serge şi Poisson Elisabeth,  2002. Naţiuni şi naţionalisme. Bucureşti: Corint. pp 90-99.

Dungaciu, Dan, 2001. Stat, etnicitate şi „ pluralism religios” în Balcani. Cazul românilor/vlahilor din sud-estul Serbiei – Sociologia Românească, vol.II, Nr.2,pp 71-81.

Gusti, Dimitrie, 1995.Sociologia naţiunii şi a războiului. Bucureşti : Floare Albastră.Cap.I.

Held, David ; McGrew, Anthony; David, Goldblatt et al., 2004. Transformări globale.                  Politică, economie şi cultură. Iaşi: Polirom, pp. 150 – 151.

Prevelakis, Georgios, 2001. Balcanii. Cultură şi geopolitică. Bucureşti: Corint. Cap.II ,IV.

 

 Glosar

 Etnie – Defineşte acei indivizi care se consideră sau sunt consideraţi de alţii ca împărtăşind caracteristici comune care îi diferenţiază de alte colectivităţi dintr-o societate în cadrul căreia dezvoltă un comportament cultural distinct.

Globalizare – Procesul prin care viaţa dinăuntrul diferitelor societăţi este afectată într-o măsură crescândă de influenţe internaţionale datorate unei multitudini de factori, de la legături politice şi comerciale la muzică, stiluri vestimentare şi mass-media comune.

Naţionalism – Procesul social care duce la formarea de state–naţiuni prin cuplarea identităţii naţionale cu controlul politic.

Naţiune – Societate care ocupă un anumit teritoriu şi care se distinge printr-un sentiment de identitate, de istorie şi de destin.

Purificarea etnică – Se referă la o serie de practici desfăşurate în scopul omogenizării naţionale forţate, prin eliminarea indezirabililor (prin expulzare ori masacrare).

Războiul – Eveniment care implică cel puţin două părţi, dintre care măcar una este un stat; părţile sunt conştiente de natura conflictului; cel puţin una dintre părţi intenţionează să

folosească  forţa militară pentru a-şi atinge scopul.

Stat – naţiune – Naţiune guvernată de un stat a cărui autoritate se suprapune cu hotarele respectivei naţiuni.

balcani1 balcani2 balcani3

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2016 . Designed by: Livedesign