E-Antropolog

Caucazul sau Balcanii Eurasiei – Geopolitica momentului

20 decembrie 2015 Destin Valah Mentalitati
271 afisari

INTRODUCERE ÎN GEOPOLITICA MOMENTULUI

de Adrian-Ştefan BĂDESCU

       După invadarea Georgiei de către Federaţia Rusă, ne întoarcem la cuvintele lui Winston Churchill “- Dacă Hitler ar invada Iadul, aş face măcar o referire favorabilă la Diavol, în Camera Comunelor”, care nu reprezintă neapărat o recomandare universală de acţiune a actorilor politici în arena internaţională; însă, dacă le sunt ameninţate existenţa şi interesele, statele recurg adesea la alianţe neortodoxe sau la strategii de politică externă pline de cinism. Cuvintele lui Churchill nu exprimă un crez imbrăţişat cu entuziasm, ci mai curând un sacrificiu moral consimţit al celui care doreşte sau este obligat să fie realist în politica internaţională, mai ales în prezent când ideologia este inlocuită de geopolitică. Realiştii au spus lucruri care au displăcut, dar a căror ignorare a fost tot timpul periculoasă (Waltz, 2001, p.257 ).

Datorită pericolului rusesc în Caucaz şi perspectivei opririi accesului la resursele de la Marea Caspică şi din Asia Centrală, statele membre UE şi SUA au început să curteze Libia, care este guvernată de Muammar Ghaddafi, un lider controversat acuzat de terorism internaţional fiind gratulat de către preşedintele SUA – Reagan, cu apelativul de „câine turbat”. Aceasta apropiere nefirească fiind o consecinţă a geopoliticii momentului.

Această nouă ameninţare a Rusiei care doreşte să îşi refacă imperiul, va aduce probabil la apariţia unor noi surprize în planul relaţiilor internaţionale şi poate chiar o nouă reconfigurare a puterilor pe “marea tablă de şah a geopoliticii”.( Brzezinski, 2000,p.162 ).

Cu prilejul summitului de la Bruxelles din 01.09.2008 – s-a arătat încă odată lipsa de coeziune a UE, care nu s-a comportat ca o orchestră, aceasta fiind formată din mai mulţi solişti. Statele care depind de importurile de hidrocarburi din Rusia: Germania, Franţa, Italia s-au arătat mai conciliante faţă de aceasta- iar Marea Britanie, Suedia care nu depind de Rusia, cât şi statele baltice şi Polonia, care simt din nou “răsuflarea de gheaţă” a Rusiei – au protestat cu vehemenţă, cerând sancţionarea acesteia, în urma invadării Georgiei.

Realismul şi cinismul acestui summit au permis preşedintelui Rusiei – Medvedev- să îşi ararte consternarea fiindcă “ UE nu a sancţionat drastic Georgia  pentru invadarea Oseţiei de Sud”

Putem spune din nou, în urma celor afirmate de Medvedev, că prima victimă într-un război este adevărul ( Teodorescu, 2007, p.318 ).

În acest moment, Rusia a hotărât să redevină o mare putere, din punct de vedere politic, pentru moment a acţionat perfect, speculând contradicţiile existente în UE; însă pe termen mai lung, se pare că geografia şi demografia nu îi sunt favorabile. Populaţia Rusiei a scăzut de la 151 milioane în 1990 la 140 milioane în prezent, în timp ce China, în est, are o populaţie de peste 1,3 miliarde, la vest UE are peste 375 milioane, iar la sud trăiesc aproximativ 300 milioane de musulmani. Economia Chinei este deja de patru ori mai mare decât a Rusiei, iar economia UE este de zece ori mai mare decât a Rusiei (Brzezinski, 2006, p.114).

Intervenţia Rusiei în Georgia, provocată sau nu, riscă să destabilizeze întreaga regiune a Cucazului, care este una dintre cele mai sensibile de pe glob, transformând Georgia, alături de Azerbaidjan, într-un pivot geopolitic important.

 

“CAZANUL ETNIC” AL CAUCAZULUI

      Statele din Caucaz au devenit, prin comparaţie, “Balcanii Eurasiei” datorită “cazanului etnic” transformat într-un “ butoi cu pulbere” nu numai pentru regiune, dar şi pentru întreg mapamondul, datorită balcanizării.

Popoarele caucaziene, din cele mai vechi timpuri, au reprezentat o problemă pentru puterile regionale: cecenii pentru Rusia, azerii pentru Iran, iar problema armeană, turcii au rerzolvat-o printr-un genocid de proporţie- peste un milion de armeni au fost masacraţi de către turci.

Pentru Europa, Balcanii reprezintă imaginea conflictelor etnice si ale rivalitaţilor regionale dintre marile puteri. Eurasia are, de asemenea, Balcanii ei, dar “Balcanii Eurasiei” sunt mult mai întinşi, mai populaţi şi mai eterogeni din punct de vedere religios şi etnic. Aceştia sunt localizaţi într-o zonă principală de instabilitate globală şi aceştia se deosebesc de zona dimprejur printr-un vacuum de putere, asemănându-se cu vechii Balcani ai Europei cu entităţi politice instabile, care tentează şi invită la amestecul vecinilor mai puternici. Această combinaţie de vacuum de putere şi absorţie de putere justifică denumirea de « Balcanii Eurasiei ».

Balcanii tradiţionali reprezentau o potenţială miză geopolitică pentru supremaţie în Europa. Balcanii Eurasiei sunt însă infinit mai importanţi, accesul la rezervele de gaze naturale şi petrol din regiunea Asiei Centrale şi din bazinul Mării Caspice reprezintă obiective care stârnesc ambiţii naţionale, reaprind pretenţii istorie, reînvie aspiraţii imperiale şi alimentează rivalităţi internaţionale. Situaţia este şi mai nesigură din cauza faptului că regiunea nu este numai un vacuum de putere, după destrămarea URSS, ci este şi instabilă pe plan intern. Ţările din această regiune se confruntă cu dificultăţi interne serioase, iar unele sunt deja implicate în conflicte teritoriale, etnice sau religioase.

Balcanii Eurasiei cuprind în afară de cele trei state din Caucaz- Armenia, Georgia şi Azerbaidjan, prin extensie şi statele din Asia Centrală, toate făcând parte din fosta Uniune Sovietică – Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan.

Cele trei state din Caucaz- Armenia, Georgia şi Azerbaidjan, se poate spune că sunt bazate pe naţiuni cu adevărat istorice. Drept rezultat, naţionalismul lor tinde să fie şi persistent şi intens, iar conflictele externe au provocat o scădere a bunăstării lor.

Balcanii Eurasiei sunt un mozaic etnic, cu frontierele acestor state trasate în mod arbitrar de către cartografii sovietici în anii 1920, în momentul stabilirii formale a respectivelor republici sovietice. Graniţele au fost tăiate în cea mai mare măsură după principiul etnic, dar au reflectat şi interesul Kremlinului de a menţine regiunea sudică a imperiului rus divizată pe plan intern şi astfel mai aservită. ( Brzezinski, 2000, pp.143-144 ).

În Caucaz, cei aproximativ  4 milioane de locuitori din Armenia şi cei peste 8 milioane din Azerbaidjan s-au implicat într-un conflict armat asupra statutului zonei Nagorno-Karabach, o enclavă din Azerbaidjan locuită în cea mai mare parte de armeni. Conflictul a generat “purificări etnice” pe scară largă, cu sute şi mii de refugiaţi şi expulzaţi de ambele părţi. Datorită faptului că Armenia este creştină şi Azerbaidjanul musulman, războiul are şi o noanţă de conflict religios. Acest război devastator a destabilizat ambele ţări, Armenia se bazează pe Rusia, de care este dependentă din punct de vedere militar, iar stabilitatea internă a Azerbaidjanului este compromisă prin pierderea enclavei Nagorno-Karabach. ( Brzezinski, 2000, pp. 146-147 ).

Azerbaidjanul reprezintă un pivot geopolitic care deschide accesul la bogăţiile bazinului Mării Caspice şi ale Asiei Centrale. Un Azerbaidjan independent, cu conducte care să alimenteze Turcia, care îl susţine politic şi este înrudită etnic cu el, ar împiedica Rusia de la exercitarea unui monopol asupra accesului în această regiune. Totuşi, Azerbaidjanul este vulnerabil la presiunile Rusiei dinspre nord şi ale Iranului dinspre sud, unde trăiesc de doua ori mai mulţi azeri decât în Azerbaidjanul-propriu zis, aproximativ 20 milioane. Drept rezultat, Azerbaidjanul a devenit obiectul presiunilor combinate ale Rusiei şi ale Iranului pentru a-şi restrânge legăturile cu Occidentul.

Spre deosebire de Armenia şi de Azerbaidjan, ambele fiind din punct de vedere etnic destul de omogene, aproape 30 % din cele 6 milioane de locuitori ai Georgiei sunt minorităţi. În momentul disoluţiei Uniunii Sovietice, oseţii şi abhazii s-au folosit de conflictul politic intern din Georgia într-o încercare de secesiune, sprijiniţi de Rusia pentru a constrânge Georgia să cedeze presiunilor ruseşti de a rămâne în CSI şi de a accepta, precum Armenia, baze militare ruseşti pe teritoriul său, pentru a închide zona pentru Turcia (Simileani, 2008, pp.193-197).

 

RIVALITĂŢI  MULTIPLE ÎN BALCANII EURASIEI

      Balcanii din Europa au implicat de-alungul timpului competiţia dintre trei rivali imperiali: Imperiul Otomal, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus. Au existat, de asemenea şi trei participanţi indirecţi: Germania care se temea de puterea Rusaiei, Franţa se opunea Austro-Ungariei, iar Marea Britanie a protejat Imperiul Otoman deja slăbit. În secolul al XIX- lea, aceste puteri au reuşit să stăpânească conflictele din Balcani, dar au eşuat să o facă în 1914, cu consecinţe dezastroase pentru omenire.(Prevelakis, 2001, pp 169-175 ).

Rivalitatea actuală în spaţiul Balcanilor Eurasiei implică direct trei puteri învecinate: Rusia, Turcia şi Iranul, dar şi puteri mai îndepărtate implicate în competiţie- SUA, China şi chiar Ucraina.

Cei trei rivali implicaţi direct nu sunt conduşi doar de perspectivele unor avantaje geopolitice şi economice, ci şi de motivaţii istorice puternice. Fiecare a fost la un moment dat puterea care domina, fie politic, fie cultura, regiunea. Deşi un conflict deschis între ele este improbabil, impactul rivalităţii lor externe ar putea contribuii la un haos regional.

Deşi fiecare dintre cele trei state se poate spune că urmăreşte cel puiţin dobândirea unei sfere de influenţă, în cazul Rusiei ambiţiile sunt mult mai mari, datorită prezenţei în zonă a cătorva milioane de ruşi şi dorinţei Kremlinului ca putere globală majoră. Declaraţiile Moscovei au arătat că ea vizează întregul spaţiu al fostei Uniuni Sovietice ca zonă de interes geostrategic, din care orice influenţă externă politică şi chiar economică- trebuie să fie exclusă.

Prin contrast, deşi aspiraţiile turce la influenţa regională păstrează vestigii ale unui trecut mai îndepărtat, acestea tind să fie mai înrădăcinate într-un sentiment de identitate etnico-lingvistică turcă, comun populaţiilor din zonă. Dată fiind puterea politică şi militară mai limitată a Turciei, o sferă de influenţă exclusiv politică este practic imposibil de atins. Mai degrabă, Turcia se vede ca potenţial lider al unei comunităţi libere vorbitoate de limbă turcă, profitând de afinităţile sale lingvistice şi de posibilităţile economice pentru a se autoimpune drept cea mai influentă forţă în procesele de construcţie naţională ce au loc în zonă. ( Brzezinski, 2000, pp.153-154 ).

Aspiraţiile Iranului pe termen lung vor fi nu mai puţin ameninţătoare pentru ambiţiile Rusiei. Deşi actualele aspiraţii geopolitice ale Iranului sunt mai restrânse decât ale Turciei, îndreptându-se în special către Azerbaidjan, toată populaţia musulmană din această zonă, chiar şi din Rusia, este obiectul intresului religios al Iranului. Într-adevăr, renaşterea Islamului în Asia Centrală şi în Caucaz a devenit o parte organică a aspiraţiilor actualilor conducători ai Iranului.

In stadiul actual, rolul Chinei este mult mai restrâns şi scopurile sale mai puţin evidente. Este raţional ca acest stat să prefere să înfrunte o adunare de state relativ independente decât un Imperiu Rus. Noile state servesc drept tampon pentru China în faţa Rusiei.

Pe termen lung, resursele energetice ale regiunii vor reprezenta un interes pentru Beijing, iar accesul direct la acestea, nesupus controlului Moscovei, trebuie să fie principalul obiectiv al Chinei. Astfel, interesul geopolitic general al Chinei tinde să se ciocnească de încercările Rusiei de a dobândi un rol dominant şi este complementar cu aspiraţiile Turciei şi Iranului. ( Brzezinski, 2006, pp.20-24 ).

Pentru Ucraina, problemele centrale sunt viitorul caracter al CSI şi accesul mai liber la resursele energetice, care ar diminua dependenţa Ucrainei de Rusia. Astfel, relaţiile mai strânse cu Azerbaidjanul au devenit importante pentru Kiev, fiind o extindere a eforturilor Ucrainei de a-şi întării propria independenţă faţă de Moscova. Astfel, Ucraina a sprijinit eforturile Georgiei de a devenii ruta spre vest a exporturilor petroliere ale azerilor. Ucraina a colaborat, de asemenea, cu Turcia pentru a slăbii influenţa Rusiei în Marea Neagră şi a sprijinit eforturile Turciei de a direcţiona fluxul petrolifer din Asia Centrală spre terminalele turce.

Deşi îndepărtate, Statele Unite îşi urmăresc scopurile geostrategice eurasiatice, dar îşi reprezintă şi propriile interese economice crescânde, precum şi acelea ale Europei şi ale Orientului Îndepărtat ( Japonia ), câştigând acces nelimitat în această zonă, până acum închisă. ( Brzezinski, 2000, p.157 ).

Astfel miza în această regiune reprezintă accesul la bogăţii. Până la colapsul fostei Uniuni Sovietice accesul în regiune era monopolizat de Moscova. Tot transportul pe cale ferată, conductele de petrol şi de gaze şi chiar zborurile erau dirijate de la centru.

Dacă principalele conducte vor continua să traverseze teritoriul Rusiei şi să se scurgă prin terminalul rusesc de pe ţărmul Mării Negre, consecinţele politice se vor face simţite chiar şi în lipsa unei politici de forţa explicite din partea Rusiei. Regiunea va rămâne într-o stare de dependenţă politică. Din contră, dacă o altă conductă traversează Marea Caspică până la Azerbaidjan şi apoi prin Turcia până în Mediterana, iar încă una se îndreaptă prin Afganistan spre Marea Arabiei, nu va exista o unică putere care să aibă monopolul accesului în regiune ( Simileanu, 2008, p.113 ).

Strategia Rusiei este împotriva aspiraţiilor majoriăţii statelor aşezate în Balcanii Eurasiei. Mai mult, populaţiile altădată pasive politic devin şi ele mai naţionaliste şi, în afară de Georgia şi Armenia, mai conştiente de identitatea lor islamică.

Atât Georgia cât şi Armenia ar dori să devină, treptat, mai legarte de Europa. Azerbaidjanul şi statele central-asiatice bogate în resurse naturale ar dori să maximizeze prezenţa economică pe teritoriul lor a capitalului american, european şi japonez, sperând ca prin aceasta să se accelereze dezvoltarea economică şi independenţa. În acest scop rolul crescând al Turciei şi Iranului este văzut ca o contrapodere la puterea Rusiei şi un cap de pod spre lumea musulmană de la sud.

Totuşi, excluderea Rusiei din zonă nu este nici dezirabilă, nici realizabilă, la fel ca şi alimentarea ostilităţii dintre noile state şi Rusia, care trebuie văzută ca un partener şi nu ca un dominator exclusiv. Când obţiunea pentru cooperare va deveni politica Rusiei atunci această regiune nu va mai avea nimic comun cu Balcanii originali.

În această regiune orientarea şi evoluţia Turciei se poate ca să fie decisive pentru viitorul statelor caucaziene. Dacă Turcia îşi menţine drumul spre Europa- şi dacă Europa nu îşi închide uşile pentru Turcia- este posibil ca şi statele caucaziene să graviteze spre orbita europeană. Dar dacă europenizarea Turciei stagnează, Armenia şi Georgia nu vor avea altă alternativă decăt să se adapteze la dorinţele Rusiei.

În această regiune, Statele Unite au interese comune nu numai cu o Turcie stabilă, pro-occidentală, ci şi cu China şi chiar cu Iranul. O îmbunătăţire treptată a relaţiilor dintre America şi Iran ar creşte foarte mult accesul mondial în regiune şi ar reduce ameninţarea mai aropiată la adresa supravieţuirii Azerbaidjanului.

 

CONCLUZII, SOLUŢII ŞI ARGUMENTE

    Complexul de securitate regională al Mării Negre cuprinde atât statele riverane cât şi Republica Moldova şi are ca subsistem complexul de securitate caucazian cu statele din zona Caucazului de Sud, Armenia şi Azerbaidjan  ( Sava, 2005, p.143 ).

Întrucât acest complex regional de securitate se află la frontiera Europei, securitatea acestui continent nu poate fi realizată atât timp cât regiunea Mării Negre rămâne instabilă. Provocările la adresa securităţii acestei regiuni, la adresa securităţii UE sunt generate de reconstrucţia democratică a statelor rezultate din destrămarea URSS, soluţionarea „conflictelor îngheţate”, menţinerea păcii, delimitările şi securizarea frontierelor, asigurarea securităţii resurselor energetice, combaterea traficului de fiinţe umane, de arme şi droguri, precum şi potenţialul ridicat de proliferare a armelor de distrugere în masă. (Simileanu, 2008, p.111).

Gestionarea acestor ameninţări depăşeşte resursele oricărui guvern sau organizaţii din statele regiunii acesatui complex de securitate regională, de unde nevoia de acţiune concertată prin parteneriate internaţionale şi regionale.

De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că regiunea Caucazului este traversată de coridorul energetic euro-asiatic, care permite transferul rezervelor de ţiţei şi gaze naturale din zona Mării Caspice şi a statelor din Asia Centrală către statele occidentale.

Includerea regiunii Caucazului în strategiile de securitate ale NATO va conduce la diminuarea ameninţărilor care ar putea provenii din zona Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale, această regiune urmând să funcţioneze ca un „cordon de securitate” care să stopeze ameninţările la adresa civilizaţiei occidentale-migraţia ilegală, traficul de droguri, contrabanda cu arme, ameninţarea terorismului de sorginte fundamentalist islamică sau etnic separatistă ( Barna, 2007, p.176 ).

O posibilă cauză a terorismului de sorginte etnic separatistă o constitu aşa-numitele „conflicte îngheţate” din Abhazia şi Oseţia de Sud ( Georgia), Nagorno-Karabah (Armenia), precum şi separatismul Kurd din zona de sud-est a Turciei. Aceste conflicte afectând nu doar regiunea respectivă ci şi statele Uniunii Europene.

Toate „conflictele îngheţate” irosesc resursele economice şi energiile statelor implicate, caracterizate de o democraţie fragilă, aflate la limita sărăciei, generând corupţie şi îngreunând consolidarea statelor naţionale, încurajând instabilitatea şi insecuritatea în întreaga regiune. Zonele enclavizate se caracterizează prin autoritarism, militarizarea excesivă şi negarea unor drepturi fundamentale şi lipsa accesului la informaţie.

În acest sens crearea unui sistem de securitate stabil poate fi realizat prin stabilirea unor baze militate NATO în această regiune, care permit atât consolidarea securităţii acestor state cât şi un acces rapid la teatrele de operaţiuni şi de luptă împotiva terorismului din Irak şi Afganistan.

Structura geostrategică a regiunii Caucazului este marcată de două dinamici principale. Prima dintre acestea o constituie substituirea influenţei fostei Uniuni Sovietice cu influenţa SUA care, la rândul ei, intră în competiţie cu ambiţiile în regiune ale UE, puterilor regionale şi ale Chinei.

Cea de-a doua dinamică se referă la operaţionalizarea unui coridor energetic care să transporte gazele naturale şi petrolul din Asia Centrală şi zona Mării Caspice, în zona Balcanilor şi a Uniunii Europene. De menţionat că operaţionalizarea oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan, sprijinit de SUA în dauna proiectului european Baku-Constanţa-Trieste, a redus atât influenţa Rusiei cât şi importanţa geostrategică a României ( Barna, 2007, p.177 ).

Pentru a contrabalansa influenţa Rusiei în regiune şi permiterea accesului la resursele de hidrocarburi de la Marea Caspică şi din Asia Centrală, soluţia principală ar fi extinderea NATO – începând cu statele din GUAM. În sprijinul acestei soluţii putem să aducem mai multe argumente.

Argumente militare. În regiune sunt staţionate trupe ruseşti pentru „menţinerea păcii” în Abhazia, Oseţia de Sud şi în Armenia, care reprezintă o ameninţare permanentă pentru statele din regiune. NATO este în prezent singura instituţie internaţională care se poate contrapune Moscovei şi poate genera unele cedări din partea acesteia ( Dungaciu, 2008, p.38 ).

Argumente social-politice. Majoritatea populaţiei din regiunea Caucazului are o atitudine pozitivă faţă de NATO- în Georgia chiar peste 70% din populaţie este favorabilă Alianţei ( Serebrian, 2008, p.40 ). NATO funcţionează şi ca un cadru benefic pentru democratizarea întregului sistem social-politic, fiind o premisă favorabilă pentru integrarea în UE, mai ales datorită problemelor complexe din această regiune care pot fi soluţionate doar într-un context global.

Argumente financiar-economice. Statele din regiune nu îşi pot permite cheltuieli prea mari pentru apărare datorită unui PIB foarte scăzut. Acestea nu pot realiza singure investiţiile pentru infrastructură care sunt necesare în construirea conductelor magistrale necesare transportului hidrocarburilor. Odată cu aderarea, investiţiile străine nu vor întârzia să apară şi în această regiune, datorită garanţiilor de securitate oferite de umbrela NATO.

 

BIBLIOGRAFIE

Barna, Cristian, 2007. Terorismul: ultima soluţie?, Bucureşti : Top Form,pp.176-178.

Bădescu, Ilie şi Dan Dungaciu, 1995. Sociologie şi Geopolitica frontierei, vol.1 şi 2,

Bucureşti: Floare Albastră.

Brzezinski, Zbigniew, 2000. Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele        sale  strategice . Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, pp.143-162.

Brzezinski, Zbigniew, 2006. Triada geostrategică, Bucureşti: Historia, pp.20-114.

Dungaciu, Dan, 2008. NATO, la frontierele euroatlantice. Foreing Policy, aprilie/mai,         Nr.3, pp.38-39.

Prevelakis, Georgios, 2001. Balcanii. Cultură şi geopolitică. Bucureşti: Corint, pp.169-175

Sava, Ionel, Nicu, 2005. Studii de securitate . Bucureşti: Editura Centrului Român de    Studii Regionale, pp.142-143.

Serebrian, Oleg, 2008. NATO-GUAM: o perspectivă. Foreing Policy, aprilie/mai Nr.3

  1. 41-42.

Simileanu, Vasile, 2008. Radiografia terorismului. Bucureşti: Top Form, pp.110-197.

Teodorescu, Bogdan, 2007. Cinci milenii de manipulare. Bucureşti: Tritonic, p.318.

Waltz, Kenneth, 2001. Omul, statul şi războiul. Iaşi: Institutul European, p.257.

 

GLOSAR

Balcanizare – Termen geopolitic folosit pentru a descrie procesul de fragmentare şi divizare violentă a unui stat în entităţi mai mici, de regulă ostile una alteia, proces însoţit de acţiuni sângeroase de purificare etnică. Denumirea vine de la evenimentele produse în timpul războaielor balcanice (1912-1913).

Complex de securitate regională – Un grup de state ale căror preocupări majore de securitate sunt interconectate în aşa măsură încât problemele lor naţionale de securitate nu pot fi tratate eficient în mod separat.

Geopolitică – Stiinţa politică ce studiază conflictele de putere pentru controlul    teritoriilor, bogăţiilor acestora şi comunităţilor umane care le produc.

Purificarea etnică – Se referă la o serie de practici desfăşurate în scopul omogenizării naţionale forţate, prin eliminarea indezirabililor (prin expulzare ori masacrare).

Securitatea globală – Relaţie de echilibru dinamic între toate statele şi de asigurare a păcii în cadrul comunităţii mondiale, cu instituţii, mecanisme şi procese adecvate realizării acestui obiectiv imperativ.

Securitatea regională – Se referă la un sistem de angajamente ferme din partea tuturor  statelor din regiune (continent) de a nu folosi forţa şi amestecul în treburile interne, de a nu leza interesele altui stat şi de a garanta fiecăruia integritatea, independenţa şi suveranitatea.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2016 . Designed by: Livedesign