E-Antropolog

Recenzie – Economia crizelor: curs fulger despre viitorul finanţelor

02 decembrie 2015 Eantropolog Editorial, Mentalitati
312 afisari

de Adrian Ştefan BĂDESCU

 Economia crizelor: curs fulger despre viitorul finanţelor

       Roubini, Nouriel şi Mihm, Stephen, (2010) Bucureşti, Ed. Publica.

            Teza de la care pleacă volumul de faţă, demonstrată prin examinarea celor mai cunoscute crize economice din istoria ultimelor secole, de la balonul speculativ „al bulbilor de lalele” din Olanda anilor 1600 şi până la Marea Depresiune din anii 1930, e că temuta succesiune balon speculativ-criză-recesiune nu numai că nu se prezintă ca o „lebădă neagră” (termenul e împrumutat de la Nicholas Taleb şi desemnează, cum ştim, evenimente imposibil de prevăzut şi cu impact istoric major, de la explozia internetului până la atentatele de la 11 septem­brie), dar e de-a dreptul o banalitate la scara istoriei, pentru că reprezintă o fază normală a ciclului economic.

Cheia viziunii lui Roubini şi explicaţia pentru care lectura cărţii nu lasă în urmă senzaţia că autorul are de ilustrat o dogmă pre­existentă sau că ar avea pretenţia de a le şti pe toate, e însă bunul-simţ al economistului ghidat de istorie – iar aici trebuie recunoscută contribuţia coautorului Stephen Mihm, profesor de istorie la University of Georgia, specializat în istorie economică.

In ianuarie 2009, în zilele de final ale administraţiei Bush, vicepreşedintele Dick Cheney a dat un interviu agenţiei Associated Press. A fost întrebat de ce administraţia nu reuşise să prevadă cea mai mare criză financiară de la Marea Depresiune încoace. Răspunsul lui Cheney a fost revelator: „Nimeni, nicăieri, n-a fost destul de deştept încât să-şi dea seama [ce va urma]”, a declarat el. „Nu cred că s-a aşteptat cineva.”

Ceea ce nu este adevărat. Ca să nu pomenim decât de cele mai faimoase predicţii făcute anterior acestei crize, unul din autorii cărţii de faţă – Nouriel Roubini – a emis un avertisment foarte clar, în faţa unui public perfect avizat în materie de probleme economice şi financiare, în zilele de glorie ale anului 2006. Pe data de 7 septembrie, Roubini, profesor de economie la Universitatea New York, s-a adresat unui auditoriu sceptic de la Fondul Monetar Internaţional din Washington, D.C. El a emis cu toată puterea un avertisment care multora dintre cei prezenţi li s-a părut absurd. Economia naţiunii, a prezis Roubini, va suferi curând o cădere dramatică, la care nu asişti decât o dată în viaţă, a pieţei locuinţelor; un şoc brutal al petrolului; o diminuare abruptă a încrederii consumatorilor; şi, inevitabil, o recesiune profundă.

Pe parcursul următoarelor optsprezece luni, predicţiile lui Roubini au început să se adeverească, iar el a căutat să-şi ela­boreze mai detaliat viziunea pesimistă.La începutul anului 2008, majoritatea economiştilor susţineau că Statele Unite suferă doar de o contracţie a lichidităţii, dar Roubini a previzionat că o mult mai severă criză a creditului va lovi gos­podăriile americane, corporaţiile şi, cel mai dramatic, firmele financiare.

Premoniţia lui Roubini a fost pe cât de singulară, pe atât de remarcabilă: niciun alt economist din lume n-a prevăzut recen­ta criză, cu un grad cât de cât apropiat de claritate şi acurateţe. Acestea fiind spuse, el n-a fost totuşi singurul care a dat alar­ma; o seamă întreagă de alţi observatori bine plasaţi au prezis diverse elemente ale crizei financiare, iar intuiţiile lor l-au aju­tat pe Roubini să lege lucrurile între ele şi să alcătuiască o viziune de ansamblu care să încorporeze şi aceste idei clarvă­zătoare.

Cartea de faţă readuce crizele în centrul şi în prim-planul cercetării economice – este, pe scurt, despre economia crizelor. Ea demonstrează că, departe de-a fi excepţia, crizele sunt regu­la, şi nu numai în economiile emergente, ci şi în cele avansate industrial. Crizele – boomuri economice imposibil de susţinut, urmate de prăbuşiri catastrofale – au fost dintotdeauna printre noi şi printre noi vor rămâne, mereu. Cu toate că s-ar putea susţine despre ele că precedă ascensiunea capitalismului, au totuşi o relaţie particulară cu acesta. Realitatea este că, din multe puncte de vedere importante, crizele simt indelebil înti­părite în genomul capitalismului. Exact lucrurile care-i conferă capitalismului vitalitate – puterea sa de inovare şi toleranţa la risc – pot pregăti terenul şi pentru baloanele de săpun ale valorii activelor şi ale condiţiilor de creditare, conducând în final la dezintegrări catastrofale, cu efecte negative care rever­berează încă mult timp după dezastru.

Deşi banalizate, crizele au devenit o obişnuinţă. Ele seamănă puţin cu ciclonii: acţionează într-un mod rela­tiv previzibil, dar pot să-şi schimbe direcţia, să se domolească şi chiar să reînvie în forţă, fără niciun avertisment. Această carte stabileşte principiile după care putem să urmărim şi să ţinem sub observaţie aceste furtuni economice şi, în limite rezonabile, să le prognozăm sau chiar să le evităm. Folosindu-se de criza recentă ca de o lecţie practică, ea demonstrează cum se pot previziona asemenea evenimente şi, tot atât de impor­tant, cum pot fi ele preîntâmpinate, cum se poate rezista în timpul lor şi cum se poate face curăţenie în urma lor. în sfârşit, cartea de faţă caută să arate cum ne putem reconstrui digurile de apărare financiară, în aşa fel încât să disipăm efectele unor furtuni viitoare. Căci cea pe care tocmai am trăit-o este o mos­tră a ceea ce urmează. Crizele vor figura în viitorul nostru.

Această carte caută să explice şi de ce criza a lovit tocmai atunci când a făcut-o. Oare a fost doar o prăbuşire a sentimen­tului de încredere, secătuirea a ceea ce John Maynard Keynes numea „spiritele animale” ale capitalismului? Sau a fost con­secinţa de neevitat a faptului că unele părţi din economie erau (şi s-ar putea spune că rămân şi acum) excesiv de îndatorate şi efectiv falimentare? Altfel spus, a fost criza rezultatul unei simple penurii de lichiditate sau cel al unei lipse mai profunde de solvabilitate? Iar dacă răspunsul este afirmativ în al doilea caz, ce prevesteşte acest lucru pentru viitor?

Niciuna din aceste întrebări nu este ipotetică. John Maynard Keynes, un gigant al ştiinţei economice din secolul al XX-lea, remarca odată judicios că „ideile economiştilor şi ale filozofilor politici, şi când au dreptate, şi când nu, exercită mai multă influenţă decât se crede îndeobşte. Realitatea este că mai nimic altceva nu conduce lumea… Nebuni în funcţii de decizie, care aud voci în aer, îşi extrag aiurelile de la vreun scriitoraş aca­demic din alte vremuri.”Keynes a scris aceste îndelung cita­te cuvinte cu peste şaptezeci de ani în urmă, dar ele rămân la fel de pertinente şi azi. In mare parte, felul în care noi formu­lăm şi înţelegem cea mai rea criză financiară de câteva gene­raţii încoace derivă dintr-un set de ipoteze care, deşi nu întotdeauna eronate, ne-au împiedicat totuşi să-i pătrundem pe deplin cu mintea originile şi consecinţele.

Acelaşi pragmatism caracterizează şi modul în care cartea aceasta evaluează viitorul sistemului financiar. Mergând îna­inte, ne întrebăm, ce-ar trebui să ne îngrijoreze mai mult, infla­ţia sau deflaţia? Care vor fi consecinţele pe termen lung ale politicilor din categoria pachetelor de stimulare pe care le-au implementat multe ţări, ca să nu mai vorbim de măsurile de urgenţă pe care Rezerva Federală şi alte bănci centrale le-au întreprins? Şi care este viitorul modelului anglo-saxon al capi­talismului nestingherit de nimic, laissez faire? Care este viitorul dolarului? Criza recentă marchează cumva începutul sfârşitu­lui pentru imperiul american şi ascensiunea Chinei şi a altor economii emergente? în sfârşit, cum putem noi reforma guver- nanţa economică globală, pentru a atenua pagubele aduse de crizele viitoare?

Modesta ambiţie a acestei cărţi este să răspundă la întrebă­rile de mai sus prin aşezarea crizei recente îh contextul altora, care au apărut de-a lungul istoriei şi de-a latul Pământului. La drept vorbind, ultimii câţiva ani se conformează unui tipar de evoluţie perfect familiar, vechi de secole. Crizele urmăresc tra­iectorii coerente şi produc rezultate previzibile. Ele simt mult mai comune şi mai comprehensibile decât am putea crede dacă ne luăm după teoria convenţională. In paginile care urmează, ne vom deplasa între trecut şi prezent, arătând cum au fost puse întrebările de mai sus şi ce răspuns li s-a dat, în urma unor crize.

Cartea de faţă urmăreşte un arc în timp, înce­pând cu istoria crizelor mai vechi şi a economiştilor care le-au analizat. Apoi se opreşte asupra foarte profundelor rădăcini ale celei mai recente crize, precum şi asupra modurilor în care această catastrofă s-a desfăşurat după un tipar foarte previzi­bil, conformându-se unor precedente vechi de când lumea. în fine, cartea se întoarce spre viitor, schiţând câteva foarte nece­sare reforme ale sistemului financiar şi analizând probabilita­tea de apariţie a altor crize în anii care vin.

 

Capitolul 1 – „Lebăda albă” îl poartă pe cititor într-un tur de orizont asupra trecutului, scanând multele perioade de avânt, de exces speculativ şi de prăbuşire care au măturat peisajul economic. Ne vom concentra în mod deosebit atenţia pe relaţia dintre capitalism şi criză, începând cu balonul speculativ al bulbilor de lalele din 1630, din Olanda, continuând apoi cu balonul provocat de Compania Mărilor Sudului în 1720, prima criză financiară globală din 1825, pani­ca din 1907, Marea Depresiune din anii 1930 şi multele crize care au bântuit pieţele emergente şi economiile avansate înce­pând din anii 1980. Crizele, susţinem noi, nu sunt nici nişte anomalii, aşa cum a încercat economia modernă să le facă să pară, nici nişte „lebede negre” rarisime, aşa cum au încercat să ne convingă alţi comentatori. Ele simt mai degrabă eveni­mente banale, relativ uşor de prevăzut şi de înţeles. Nişte lebe­de albe, dacă vreţi.          In ţările cele mai avansate economic, a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost o perioadă de calm relativ, chiar dacă necaracteristic, culminând cu un luminos şi prosper interval de inflaţie redusă şi de creştere accelerată, pe care economiştii l-au botezat „Marea Moderaţie.” Drept rezultat, teoria econo­mică cvasiunanim acceptată fie a ignorat crizele, fie le-a văzut ca pe un simptom al problemelor din ţări mai puţin dezvolta­te. Ca să putem dobândi o perspectivă mai amplă de cunoaş­tere şi înţelegere a crizelor din trecut, prezent şi viitor, trebuie să ne întoarcem la o generaţie anterioară de economişti.

 

Capitolul 2  –  „ Economiştii crizelor” îi prezintă pe gânditorii ştiinţelor economice care ne pot ajuta să facem acest lucru. Unii dintre ei, ca John Maynard Keynes, sunt destul de bine cunoscuţi; alţii, ca Hyman Minski, mai puţin. Această lucrare, alături de cele ale multor altor istorici şi economişti cu aplecare istorică, ne ajută să înţelegem rădăci­nile profunde ale crizelor, precum şi efectele lor întârziate, care dăinuie încă multă vreme după eveniment. Fără doar şi poate, cel mai bun mod de înţelegere a crizelor este acela de a le vedea ca parte dintr-un continuum mai amplu de cauze şi efecte, care se extinde mult înainte şi după faza acută a crizei. In acest spirit, ne vom apleca mai departe asupra câtorva din­tre acele forţe structurale mai profunde care pregătesc, timp de mulţi ani, terenul pentru o criză.

 

Capitolul 3  –  „ Tectonica plăcilor” explică originile profund structurale ale crizei recente. De la început, a fost de bon ton să dai vina pe ipotecile sub standard de sorginte recentă, care au reuşit cumva să infec­teze un sistem financiar global altfel sănătos. Materia capitolului contestă această perspectivă absurdă, arătând cum tendinţe şi politici vechi de decenii au dus la alcătuirea unui sistem financiar global care era, de sus şi până jos, sub stan­dardul normal. Dincolo de crearea unor instrumente financi­are tot mai ezoterice şi mai opace, printre aceste tendinţe de lungă durată s-a numărat şi ascensiunea sistemului bancar „din umbră”: o adunătură tot mai tentaculară de împrumutători ipotecari nebancari, fonduri de hedging, societăţi de inves­tiţii financiare, fonduri mutuale de piaţă monetară şi alte instituţii care arătau ca nişte bănci, acţionau ca nişte bănci, dădeau şi luau bani cu împrumut ca nişte bănci şi deveneau bănci din orice alt punct de vedere – dar care n-au fost nici­când reglementate ca nişte bănci. Acelaşi capitol introduce şi chestiunea hazardului moral, în care participanţii la piaţă îşi asumă riscuri exagerate, ple­când de la premisa că vor fi salvaţi de cineva, că vor fi despă­gubiţi şi că nu vor fi nevoiţi să suporte în vreun fel consecinţele comportamentului lor nesăbuit. De asemenea, vom analiza vechea problemă a nereuşitelor în materie de guvernanţă cor­poratistă, precum şi rolul guvernului însuşi, ca reprezentant al statului, cu toate că noi nu subscriem la uzualele explicaţii contradictorii cum că recenta criză a fost provocată de prea multă guvernare sau de prea puţină. Realitatea, susţinem noi, este mult mai complicată decât atât şi mai contraintuitivă: guvernul a jucat un rol, ca şi absenţa lui din joc, dar nu nea­părat aşa cum doresc să vă facă să credeţi fie conservatorii, fie liberalii.

 

Capitolul 4 – „Totul se năruie” demontează această viziune naivă şi simplistă, comparând-o cu crizele anterioare. Noi suntem de părere că evenimentele din anul 2008 le-ar fi fost familiare observatorilor financiari de acum o sută sau două sute de ani, nu numai din punctul de vedere al modului cum s-au derulat, ci şi din cel al modului în care băncile cen­trale ale lumii au încercat să le pună stavilă, acţionând ca împrumutători de ultimă instanţă. Detaliile particulare ale cri­zei s-au deosebit de cele ale predecesoarelor sale, dar în multe privinţe s-au conformat unui scenariu familiar, dând dreptate zicalei care spune că, deşi istoria nu se repetă decât rareori exact la fel, adeseori rimează.

Istoria confirmă că, în mare măsură, crizele sunt aidoma pandemiilor: ele încep cu izbucnirea unei maladii care apoi se răspândeşte în cercuri tot mai largi. Nici această criză n-a făcut excepţie, deşi originea ei, aflată mai degrabă în centrele finan­ciare ale lumii decât în pieţele emergente de la periferie, a făcut-o să fie deosebit de virulentă.

  

Capitolul 5 –   Pandemii” arată cum şi de ce s-a transformat criza într-un fenomen global, lovind nişte economii atât de diferite între ele ca Islanda, Dubai, Japonia, Letonia, Irlanda, Germania, China şi Singapore. Noi ne rupem de optica tradiţională cum că restul lumii n-a făcut altceva decât să se molipsească de o boală care a plecat din Statele Unite. Nici pe departe – punctele vulnerabile de care suferea sistemul financiar al Statelor Unite erau foarte prezente şi în multe alte părţi ale lumii, iar în unele cazuri cu grad sporit de periculozitate. Pandemia, aşadar, n-a avut aceleaşi efecte peste tot; i-au căzut victime numai ţările ale căror sisteme financiare aveau neajunsuri similare.

In timp ce alte cărţi dedicate crizei financiare îşi concen­trează masiv sau exclusiv atenţia pe Statele Unite, cea de faţă o vede ca pe o criză de amploare, în cadrul capitalismului secolului al XXI-lea. Trasându-i dimensiunile internaţionale oarecum surprinzătoare, capitolul 5 aduce la iveală nişte adevăruri despre finanţa globală, despre macroeconomia internaţională şi despre implicaţiile transnaţionale ale politicii suverane din domeniul monetar şi din cel fiscal. Criza ne poate spune o mulţime de lucruri despre mecanismele de funcţionare ale economiei globale, atât în vremuri normale, cât şi în vremuri nu chiar atât de normale.

Toate crizele iau sfârşit şi nici aceasta n-a făcut excepţie. Din nefericire, efectele întârziate ale şocurilor îşi vor spune cuvântul ani de zile de-acum încolo, dacă nu chiar zeci de ani.

 

Capitolul 6  –  „În ultimă instanţă” ne arată de ce se întâmplă aşa şi de ce deflaţia şi depresiunea economică se profilează ameninţător în siajul ori­cărei crize. In trecut, băncile centrale apelau la politici mone­tare cu care să contracareze crizele, dar în prezent ele şi-au revizuit câteva din aceste metode. în acelaşi timp, multe crize financiare îi forţează pe bancherii centrali să inoveze din mers, iar criza recentă n-a făcut excepţie de la această regulă. Din păcate, deşi s-ar putea să funcţioneze câteodată, aceste măsuri de urgenţă, la fel ca orice alt remediu care n-a fost testat, pot sfârşi prin a intoxica pacientul.

 

Capitolul 7 –  „Cheltuim mai mult, taxăm mai puţin? ne arată cum au folosit factorii de decizie autoritatea statului de a impune taxe şi de a face cheltuieli ca să stopeze propagarea crizei. Câteva dintre aceste tactici au fost formulate prima oară de Keynes; multe altele au reprezentat o intervenţie masivă şi fără precedent în economie. Acest capitol evaluează implica­ţiile viitoare ale celor mai radicale măsuri şi mai ales riscurile pe care ele le-ar putea crea în continuare.

Gradul necesar de intervenţie pentru stabilizarea sistemu­lui pune în discuţie viabilitatea capitalismului tradiţional însuşi, de tip laissez faire; autorităţile statului ar putea ajunge să joace un rol mult mai important, direct şi indirect, în eco­nomia globală post criză, prin intermediul unui plus de regle­mentare şi de supraveghere.

 

Capitolul 8  – ” Primii paşi „ ne demonstrează că trăim vremuri periculoase, când problemele structurale care au dat naştere crizei rămân în picioare, cu toate că repli­cile seismice ale dezastrului continuă să zguduie ţări şi econo­mii din toată lumea. Masiva intervenţie în sistemul financiar a redat un oarecare grad de încredere în funcţionarea lui, dar încă ne rămâne să întreprindem reformele necesare pentru a păstra această încredere şi a împiedica reapariţia unei crize. Ce reforme au cea mai mare îndreptăţire, din punct de vedere logic? Multe propuneri se află acum pe masă, de la instituţii din ţară şi din străinătate: din partea Trezoreriei Statelor Unite şi a Rezervei Federale, dar şi din partea Consiliului pentru Stabilitate Financiară, a Autorităţii Serviciilor Financiare şi a altor organisme de politică publică din Marea Britanie, precum şi din partea G-7, a Băncii pentru Decontări Internaţionale şi a FMI. Nenumărate alte propuneri s-au avan­sat în cadrul grupurilor de reflecţie asupra politicilor publice, al seminariilor pe această temă şi al lumii academice.

 

 Capitolul 9„Remedii radicale„ schiţează liniile generale ale unei noi arhitecturi financiare, care va aduce o nouă transparenţă şi stabilitate instituţiilor financiare. Reformele pe termen lung care se impun pentru stabilizarea sistemului financiar internaţional cuprind: mai multă coordo­nare între băncile centrale; reglementarea şi supravegherea cu titlu obligatoriu nu doar a băncilor comerciale, ci şi a băncilor de investiţii, a societăţilor de asigurări şi a fondurilor de aco­perire; politici de control al comportamentului riscant asumat de firmele financiare „prea mari ca să cadă””; cerinţa mai mare de capital şi de lichiditate printre instituţiile financiare; şi politicile având ca scop reducerea hazardului moral şi a costurilor fiscale de cauţionare a firmelor financiare ajunse în dificultate.

 

Capitolul 10„ Linii de falie atacă problema gravelor dezechilibre din eco­nomia globală şi a reformării mai radicale a ordinii monetare şi financiare în plan internaţional, care s-ar putea să fie nece­sară pentru prevenirea unor crize viitoare. De ce au existat atât de multe economii de piaţă emergente care să sufere crize financiare în ultimii douăzeci de ani? De ce Statele Unite au înregistrat deficite masive, în timp ce Germania, Japonia, China şi o seamă întreagă de ţări cu pieţe emergente au înre­gistrat surplusuri? Aceste dezechilibre de cont curent – care au fost una din cauzele crizei financiare – vor fi rezolvate în manieră ordonată sau dezordonată? E posibil ca dolarul ame­rican să se prăbuşească, şi dacă da, ce anume îl va înlocui .

Această parte a cărţii recunoaşte un adevăr de necontestat: pute­rea Statelor Unite, şi cu-atât mai puţin cea a grupului G-7, de a impune termenii acestor reforme este limitată. Schimbările aduse în guvernanţa economică globală se vor desfăşura sub ochii atenţi ai unui grup mult mai extins de părţi cointeresate: Brazilia, India, China, Rusia şi celelalte ţări care alcătuiesc gru­pul G-20, în plină ascensiune. Aceste naţiuni tot mai puternice vor înrâuri în profunzime modul de abordare a crizelor vii­toare; la fel şi o sumă întreagă de noi jucători şi instituţii din sistemul financiar global, cum ar fi fondurile suverane de investiţii, centrele financiare offshore şi uniunile monetare internaţionale.

 

Secţiunea finală a cărţii, „Perspective”, scanează dru­mul pe care-1 avem în faţă, scrutând cu o privire concentrată multele pericole care pândesc economia mondială. Criza care ne-a dat Marea Recesiune se prea poate să fi luat sfârşit de-acum, dar se prefigurează la orizont destule capcane şi ris­curi de amploare. De ce anume va depinde volatilitatea viitoa­re a economiei lumii şi a sistemului său financiar? Economia globală va reveni la o rată înaltă de creştere sau va trece printr-o lungă perioadă de creştere anemică şi sub normal? Politica monetară laxă adoptată în siajul crizei n-a dat cumva naştere riscului de apariţie a unor noi baloane speculative pe piaţa activelor, care să se spargă cu zgomot? Cum vor gestiona Statelor Unite şi alte ţări imensele datorii acumulate în contul crizei? Va recurge guvernul la o inflaţie ridicată, pentru a face să dispară valoarea reală a datoriilor publice şi private, sau deflaţia va reprezenta riscul cel mai mare? Care este viitorul globalizării şi cel al economiilor de piaţă? Pendulul se va duce oare către un grad sporit de intervenţie a statului în treburile economice şi financiare? Şi dacă da, care vor fi consecinţele unei asemenea mutaţii? Deşi mulţi comentatori au emis ipo­teza că viitorul îi aparţine Chinei şi că Statele Unite sunt sortite unui declin prelungit, privirea aruncată de noi în viitor schi­ţează mai multe scenarii diferite, în care atât economiile matu­re, cât şi cele în curs de maturizare, s-ar putea să supravieţuiască liniştite şi să prospere – sau să aibă mari dificultăţi şi să colapseze.

Intr-un plan mai general, capitolele finale ale cărţii se luptă cu câteva întrebări care permit multiple variante de răspuns: Ce efect va avea globalizarea asupra probabilităţii unor crize viitoare? Cum vom rezolva dezechilibrele globale care au con­tribuit la apariţia crizei recente? Altfel spus, cum vom reforma capitalismul global? Iar aici, am putea încerca să fructificăm din învăţămintele trecutului.

 

      BIBLIOGRAFIE

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2016 . Designed by: Livedesign