BUCUREŞTII SECOLULUI AL XIX-LEA ÎNTRE ORIENT ŞI TENTAŢIA MODERNITĂŢII

Bucureştii la început de veac XIX, se desfăşoară asemeni unui uriaş “cumul al contrastelor”, în funcţie de felul în care fiecare familie sau colectivitate înţelegea să facă trecerea de la vechi la nou şi desigur, de posibilităţile pecuniare ale fiecăruia care îi permitea acest lucru. Pentru vizitatorii din afară care nu cunoşteau aceste realităţi foarte bine, Bucureştii păreau ceva izbitor prin alternanţa nearmonizată dintre bogăţie, lux pe de o parte, sărăcie şi mizerie pe de altă parte. 1]

În acest contrast se regăseau Asia şi Europa deopotrivă într-o confruntare violentă. În Bucureşti întâlneai “palate, cluburi, teatre, modiste şi croitorese, ziare şi echipaje” însă cum “puneai piciorul afară” din oraş, de scufundai “în sălbăticie”. 2]

Cu toate acestea, oraşul pulsa cu repeziciune către schimbare într-o manieră radicală şi cât mai completă, astfel încât la mijlocul veacului al XIX-lea, vechiul oraş boieresc “să devină în exterior scena parizianismului modern” deşi interiorul, profunzimea structurii sale, să fie răscolită în continuare de o “aspră barbarie” asimilată cu o “nespusă imoralitate” şi multe “alte monstruozităţi” precum lipsa aproape totală a “seriozităţii vieţii”. 3]

Ruptura dintre formă şi fond devine o constantă istorică, o continuă confruntare între un cotidian modern şi mentalităţi neschimbate dar şi o perpetuă dezbatere ideologică şi culturală în societatea românească. 4]

Această preluare rapidă a modului de viaţă apusean a adus cu sine şi o doză destul de mare de superficialitate, de proastă imitaţie, stângăcii, frustrări şi refulări. Societatea oferea un spectacol rar pentru vizitatorii străini. Elemente ale vechiului port erau purtate simultan cu noile vestminte europene. 5]

Amestecul şi diversitatea hainelor era determinată atât de aderenţa la nou a tinerei generaţii – găsindu-se adeseori într-o singură familie două tipuri de porturi, inclusiv cel intermediar – cât şi de îndemânarea muncitorului valah care “în nepăsarea şi sărăcia lui” era foarte ‘ingenios’ în a-şi confecţiona propriul port de orăşean. 6]

Preluarea portului nou european, s-a făcut totuşi cu mare greutate, boierul obişnuit într-un anumit cadru vestimentar şi mental, ambiental şi comportamental, se vedea nevoit de împrejurări, nu numai istorice, să-şi recompună un cadru diferit organic de modul său de viaţă de pînă atunci. Trebuia să-şi reconstruiască în mai puţin de o generaţie, o altă afinitate vestimentară care la rândul ei determina alte simboluri comportamentale, de la spaţiul privat la cel public, cu eticheta unui cotidian în continuă şi galopantă schimbare. Astfel de mărturii a lăsat în scurtele sale însemnări, pictorul ardelean Barabas Miklos, care a vizitat Bucureştii între 1831-1833. 7]

Luxul, înalta etichetă a protipendadei bucureştene, uriaşele cheltuieli pentru a le întreţine, numărul mare al slugilor pentru cele mai mărunte şi nesemnificative munci private, erau o îmbinare interesantă între vechiul care se păstra fragmentar şi noul care se impunea cu vigoare în toate compartimentele vieţii sociale bucureştene. Această îmbinare a fost surprinsă cu uimire de numeroşi diplomaţi acreditaţi la Bucureşti sau simpli călători care au traversat Bucureştii sau au locuit o perioadă în el.

Eleganţa trăsurilor şi a echipajelor care le însoţeau, numărul foarte mare al acestora în comparaţie cu alte oraşe europene, podoabele scumpe ca nelipsite accesorii vestimentare pentru oricare doamnă de societate care aspira să fie la modă, sunt prezenţe permanente în jurnalele contemporanilor. 8]

Spre deosebire de “mohoreala celorlaltor oraşe din imperiul otoman”, Bucureştii erau cel mai important centru de atracţie din imediata vecinătate a graniţei turceşti. La începutul veacului al XIX-lea, se prezenta ca un oraş plin de viaţă, “loc de destindere şi de plăceri”, o adevărată “arenă a hetairelor”, un veritabil “Hilariopolis – oraş al bucuriilor”, având un tot mai pronunţat caracter cosmopolit.

Aflat la întretăierea principalelor drumuri comerciale care legau sud-estul european de centrul continentului; apropierea de lumea otomană – uriaşă piaţă de desfacere, urmată de aceea reprezentată de Rusia – şi de vitalitatea economică şi culturală a spaţiului central-european prin care se afla în legătură organică cu Occidentul, Bucureştii au absorbit elemente de civilizaţie din toate aceste spaţii de cultură. Între acestea au predominat în ultimul secol – pe fondul desprinderii politice de imperiul otoman – elementele de cultură apuseană şi central-europeană. Cu armatele austriece şi ruseşti au venit în valuri succesive cu finalul veacului al XVIII-lea, negustori, meşteşugari, liberi profesionişti, ş.a., de diferite etnii şi confesiuni, care vor da treptat Bucureştilor o componentă multiculturală. Pe măsură ce aceste comunităţi se stabilesc şi capătă o identitate distinctă, chiar elitistă în societatea bucureşteană, se constituie cu timpul, într-un corp social de mijloc numeros şi omogen dar şi ca mentalitate urbană în sens modern.

Societatea bucureşteană era foarte diversificată la mijlocul secolului al XIX-lea. Această diversificare socială se regăseşte chiar şi la nivelul mahalalei. Raoul Perrin descrie acest mozaic uman de pe srăzile Bucureştilor ca fiind “uneori interesant, alteori dezgustător din pricina sărăciei şi a murdăriei. Sînt de toate neamurile: valahi, moldoveni, turci, rumelieni, bulgari, sîrbi, bosniaci, greci, armeni, ruşi, oameni veniţi din Crimeea, Transilvania, Basarabia, unguri, italieni, nemţi şi mai ales evrei, rasa aceasta întâlnită pretutindeni şi care, în Orient, se cunoaşte după dezordinea şi murdăria ei cum nu se poate mai neruşinate şi mai revoltătoare.” 9]

De Giers va întâlni în Bucureşti “toate neamurile din Occident şi Orient, în veştmintele cele mai pestriţe”, fiind uluit de “varietatea costumelor”.

¤

Cum se desfăşura viaţa de zi cu zi a unei familii burgheze din Bucureştii începutului de veac XIX? Care erau preocupările zilnice, private sau publice, a unei familii alogene, cu o cultură urbană bine conturată, pe care o aborda în toate particularităţile ei într-un oraş în curs de modernizare şi de urbanizare?

Putem reconstitui un astfel de ambient din descrierile pictorului ardelean Barabas Miklos. Familia pe care artistul a frecventat-o cel mai mult era aceea a unui spiţer de origine italiană pe nume Raimondi. Întreaga familie “era foarte cultă”, cele două fete – Cecilia şi Giuseppina – împreună cu mama lor “vorbeau româneşte şi greceşte, ultima fiind limba de salon a aristocraţiei române. Vorbeau însă bine şi franţuzeşte, italieneşte şi chiar ungureşte binişor, limbă pe care o învăţaseră de la slujnicele şi doicile lor unguroaice” care veneau din secuime şi erau bine plătite. Cecilia, fiind mezina familiei lua lecţii de pictură de la Barabas iar Giuseppina “se ocupa de muzică şi cânta foarte bine la pian”. 10]

În cercul familiei Raimondi, aflăm – prin intermediul povestirilor lui Barabas – de familia unui grec “pe nume Breton” dar care studiase la Paris şi “vorbea greceşte, franţuzeşte şi româneşte” pe când soţia sa era “o unguroaică din Braşov” şi se ocupa cu pictura.

Cu alt prilej, artistul participă la o discuţie interesantă cu fiicele spiţerului Raimondi, la care mai fusese invitat un episcop român. Convorbirea fiind în româneşte, “una dintre d-şoare a spus că în loc de ungureşte ar dori să ştie mai bine englezeşte, deoarece acea limbă e mai frumoasă. Eu care auzisem destulă conversaţie engleză am protestat zicând că aceasta nu e adevărat, căci dacă ar susţine d-ra că literatura engleză o interesează mai bine, n’aş zice nimic, însă tăgăduiesc ca limba engleză să fie mai frumoasă decât limba ungară! Cât am fost uimit, când episcopul român a luat partea mea, aducând vorbe de laudă pentru frumuseţile limbii ungare şi spre dovada celor spuse a declamat oda poetului Csokonai ‘Nădejdi’ cu un accent atât de curat încât nu s’ar cere mai bine nici de la un poet ungur.” 11]

Pornind de la aceste scurte repere, putem constata că existau multe familii de origine etnică diferită – dacă nu la prima generaţie, la următoarele aveau loc astfel de schimbări – a căror cultură era foarte bogată şi diversificată, de la cunoaşterea limbilor de circulaţie în Eruopa la cele folosite curent în spaţiul valah, româna şi greaca, ultima înlocuită treptat, la începutul secolului al XIX-lea cu franceza.

Ionescu Gion scria în 1899 despre extraordinara “energie de viaţă a Bucureştilor” şi despre prezenţa “covârşitoare” a străinilor. Oraşul “mişună de oameni, ţărani, negustori români şi greci; apoi venetici aciolându-se pentru totdeauna în Bucureşti” alături de “cîţi-va rătăciţi Francesi şi Italiani”. 12]

Cît de impresionant a fost acest proces de emigraţie alogenă în Bucureştii epocii moderne este subliniat într-o lucrare redactată de doi ofiţeri de poliţie în 1923. Ei amintesc mulţimea de “venetici” care “încep să se acioieze” pe cuprinsul oraşului, între care “ovrei, arnăuţi, turci, nemţi, unguri, sârbi, bulgari ba chiar italieni şi francezi. Dintre toţi străinii grecii sînt cei ce caută mai mult Bucureştii.” 13]

Importul de modernitate ca model instituţional, social, cultural şi imaginar nu s-a petrecut numai prin preluare şi imitare ci mai degrabă prin permanentizarea unei coexistenţe plurietnice, a multiculturalismului în societatea bucureşteană. Fără aceaste realităţi, Bucureştii nu ar mai fi avut trăsăturile unui oraş cosmopolit după 1900.

Nefiind legat de Orient dar neaparţinând nici Europei, Bucureştii au atras comercianţi, meşteşugari, muncitori specializaţi, liberi profesionişti din întreaga Europă; alogeni care treptat devin locuitori ai oraşului şi care în ultimă instanţă vor da Bucureştilor particularitatea elementului de legătură dintre cele două mari spaţii culturale, care se confruntau permanent în cadrul său restrâns: Europa şi Orientul. 13]

Bucureştii absorbeau aşadar, elemente sociale de o mare diversitate etnică, confesională şi culturală. 14]

Această realitate a contribuit substanţial – alături de elita politică şi intelectuală, aristocratică prin excelenţă – la modernizarea societăţii bucureştene în particular şi a celei româneşti în general. 15]

Societatea valahă recupera în salturi elementele modernităţii, preluate pentru început de clasa aristocratică prin coabitare cu alogenii, fapt subliniat adesea de numeroşi călători străini. 16]

De cele mai multe ori, aceste preluări se realizau cu stîngăcie şi cu o grabă nejustificată care a generat numeroase paradoxuri, ce aveau drept conţinut o formă hibridă între vechi şi nou. În acest sens au scris în memoriile lor, Raoul Perrin şi Saint Marc Girradin între 1830-1831. 17]

Cu toate acestea, procesul de modernizare a societăţii bucureştene a fost o constantă istorică, timp de 150 de ani; începând cu 1800 acest proces are un ritm mai accelerat. Raportul dintre centru şi periferie capătă o altă dimensiune. Periferia se transformă dintr-un spaţiu exclusiv marginal într-unul tranzitoriu; dintr-un spaţiu suburban într-unul preurban, unde modernitatea îşi face simţită prezenţa – deşi mai greu – dar modelul centrului devine pentru ‘periferici’ un ax determinant de conduită.

Apare o ierahie urbană pe verticală, un model central în permanentă transformare şi înnoire, pe care periferia îl preia şi îl imită adesea cu succes. În urma acestor schimbări, periferia intră într-un proces de urbanizare, de modernizare, iar locuitorii regunilor de margine, înglobate în oraş cu timpul, capătă o conştiinţă urbană. Cei care vin în oraş, respectă pe cât cu putinţă modelele: costumul şi cămaşa albă şi batista la rever – sau cel puţin unul dintre aceste accesorii vestimentare, limbajul cenzurat, preocupări noi precum teatrul, învăţămâmtul gimnazial sau superior, biblioteca, plimbările prin parcuri sau bulevarde, frecventarea cluburilor, cafenelelor, restaurantelor, igiena personală, cinematograful, etc.

Femeia capătă mai multă libertate, devenind aproape egală în spaţiul privat, participând la decizii şi plasată într-o poziţie tot mai centrală în spaţiul public, unde este admirată, curtată şi supusă atenţiilor. Situaţia este prezentă numai în mediul urban iar aici este foarte greu de întâlnit în spaţiul periferic.

Această schimbare a resorturilor vieţii cotidiene a determinat şi bulversarea resorturilor intime ale familiei. Astfel, soţii doamnelor, “ca să facă pe europenii cuivilizaţi”, încercau cu greu să nu pară geloşi, lăsând doamnelor, “împotriva voinţei şi obişnuinţei lor, o libertate fără margini”, act care “le supunea fruntea la grele încercări”. Bucureştii cunoşteau aşadar un fel de libertinaj asemuit cu străvechea Capua romană. 18]

Procesul de accentuată deteriorare a seriozităţii vieţii intime a condus la o acută criză a familiei. Brusca şi radicala emancipare a tinerelor neveste şi a fetelor de boieri şi orăşeni, pe fondul încuviinţării divorţului de biserica ortodoxă, familia îşi pierde conţinutul tradiţional, adulterul devenind un “element al progresului” şi un “început de însănătoşire” a societăţii româneşti. 19]

Flirtul, curtoazia, infidelitatea conjugală sau de orice alt fel, au adus la o altă explozie cu repercusiuni sociale, afective şi imaginare, şi anume goana după lux şi dorinţa de a fi cât mai la modă, sub pretextul modernizării. Nu gustul şi rafinamentul vestimentar sau comportamental era mobilul acestei curse ci dorinţa de a se afişa în public cu noua trăsură sau rochie comandată la Paris sau Viena, cu noi şi scumpe giuvaeruri. Astăzi, la mai bine de o sută de ani, o mulţime de personaje se afişează din absolut aceleaşi motive cu absolut aceleaşi accesorii cotidiene la care adăugăm telefonul mobil şi chipul ţâfnos.

Snobismul, superficialitatea, devin componente perpetue ale cotidianului bucureştean modern iar preţul luxului afişat, nu erau neapărat banii cheltuiţi fără judecată dar, adeseori nu era ignorat nici preţul adulterului pentru păstrarea luxului, amanta odată ‘cucerită’ fiind mult mai greu de păstrat. 20]

Tinerele guvernante englezoaice aflate în slujba familiilor aristocratice româneşti, considerau că slujeau nişte “aristocraţi semicivilizaţi ai unei ţări de ‘White niggers’ dar care le plăteau foarte bine.” 21]

Luxul vestimentar, cheltuielile colosale coroborate cu lipsa bunului gust, uluia privirea oricărui vizitator din afară; nimeni din lumea bună sau care pretindea că îi aparţine, nu mergea pe jos, ci numai cu trăsura, iar accesoriile ultimelor mode occidentale erau afişate fără a fi înţelese sau preţuite la adevărata lor valoare de simboluri ale modernităţii. 22]

De pildă, purtarea unei vestimentaţii comandată la Paris sau Viena, presupunea în primul rând o igienă personală zilnică [desuuri, parfumuri pentru îmbăiere, încăpere specială pentru baie, ceea ce foarte rar era de găsit pentru secolul XIX bucureştean, – toaletele publice apar într-o formă rudimentară abia după 1880 iar toaletele subterane după 1926 – şi un ambient sdradal [lipsa noroiului, prafului, gunoaielor, etc] pe care Bucureştii nu l-a avut decât foarte tărziu, către mijlocul secolului XX, şi nici atunci în întregime. Astăzi este iremediabil pierdut.

La mijlocul veacului al XIX-lea, Sandor Verres, un vizitator al Bucureştilor, povesteşte despre plimbările de seară pe Podul Mogoşoaiei [astăzi Calea Victoriei]: “Seară de seară, aici vine protipendada oraşului şi toate damele frumoase, înconjurate de curtezani, de ofiţeri chipeşi. Tot aici pot fi văzute şi damele de stradă, care – ca pompă şi fast – se întrec cu femeile din cea mai suspusă societate. Este foarte de regretat că egalitatea este însoţită şi în această privinţă cu multe rele nu numai aici, ci pretutindeni în lume, încât s-a ajuns la situaţia că nu mai poţi deosebi fetele de dame, doamnele cinstite de damele de plăcere,… .” 23]

Treptat, Bucureştiul începea să ajungă la acea ‘donce decadence’, acea “sofisticare pseudo-occidentală, care i-a adus faima discutabilă de a fi Parisul Balcanilor”. 24]

Societatea bucureşteană din finalul secolului al XIX şi începutul de veac XX, dilua cu rapiditate orice fel de caracter diferit prin rigurozitatea trăsăturilor sale. 25] Şi aceasta pentru că modul de viaţă şi întreaga societate erau lipsite “de preocuparea pentru viitor sau trecut – pentru că nu aveau nici unul”. 26]

De exemplu, una dintre preocupările cotidiene cu cel mai mare impact în societatea bună şi de mijloc, au fost balurile. Către 1874, la baluri întâlneai tineri de tot felul, fără grija zilei de mâine, care veneau “pentru rafinarea ochiului”. La baluri, “alături de grizeta de meserie, zăreşti pe copiliţa de şapte ani, adusă acolo “pentru ca să înveţe a dansa” şi pe imberbul de 10 sau 11 ani, care, deşi poate nu a trecut de clasele primare, e cel dintâi curios care vrea să se întreacă în valsuri şi să se iniţieze în ceea ce se numeşte politeţea de salon”. 27]

Neseriozitatea vieţii cotidiene şi nesiguranţa intimităţii, s-au permanentizat în majoritatea componenetelor sociale bucureştene. În almanahurile de epocă [“Realitatea Ilustrată”, “Ghimpele”, ş.a.] predomină povestirile satirice, epigramele, cu trimiteri clare la infidelitate, adulter, de o parte şi de alta.

În 1913, doamna Carp – soţia liderului politic conservator, Petre P.Carp – încerca să dea un răspuns la “cauza decăderei noastre”, răspuns găsit în “lipsa aproape desăvârşită de caractere, completată cu o lipsă totală de cultură generală”. Cele două aprecieri sunt de fapt două componente de bază ale modernităţii: educaţia şi respectarea cuvântului, a promisiunilor; problemă care rămâne actuală. 28]

Pe de altă parte, diversitatea etnică şi multiculturalitatea care au rezistat şi datorită toleranţei sociale şi confesionale – ma puţin faţă de evrei – au fost prezenţe de netăgăduit în Bucureştiul epocii moderne care, deşi mereu ‘acelaşi’, datorită trăsăturii sale orientale ca fond, născută cu 200 de ani înaintea modernizării, caracteristicile urbanismului modern i-au dat o componentă esenţială: cosmpolitismul însoţit de libertatea de a alege şi de a fi pe măsura valenţelor fiecărei personalităţi.

Un oraş şi o constantă a sa istorică. Urbanizare şi modernizare pe de o parte, iar pe de a altă parte oamenii, care aveau senzaţia modernităţii dar, în ciuda hainelor schimbate, a manierelor cenzurate şi vocabularului îmbogăţit, transformării ambientului interior şi arhitecturii caselor, nu se pot schimba, rămân ataşaţi de ‘valorile’ Orientului.

Să ni-l reamintim pe boierul Obedeanu care, la 1831 se simţea atât de stânjenit în vestimentaţia europeană încât, privindu-se în oglindă îşi aruncă jobenul de pe cap.

“Totul a mai fost – spunea scriitorul Cezar Petrescu, către 1921 – nimic nu s-a schimbat. Numai faţa oamenilor e mai vulgară şi plăcerile lor mai lacome.” 29]

NOTE:

1] Acest aspect este subliniat de toţi călătorii care au vizitat sau au locuit temporar în Bucureşti:

“[…] În Bucureşti se văd colibe din cele mai păcătoase lângă palate în stilul cel mai modern şi lângă biserici în stil bizantin; cea mai amarnică sărăcie lângă luxul cel mai triumfător; Asia şi Europa par a se atinge în acest oraş.” [Helmuth von Moltke, noiembrie 1835, apud. Constantin Giurescu “Istoria Bucureştilor”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.126]

“[…]Ceea ce sare în ochii străinului la Bucureşti este curioasa deosebire între locuinţe. Închipuiţi-vă câteva dintre cele mai prăpădite magherniţe ale noastre, iar în mijlocul lor palate strălucite, fără nici un fel de clădiri care să facă tranziţia; când un aspect de sat, când unul de capitală: iată ceea ce sunt Bucureştii. Dughenele cele mai dărăpănate se proptesc de casele cele mai frumoase: ieşi dintr-o casă ce aminteşte palatele din Paris şi Viena, ca să dai peste o cocioabă din lemn, să mergi pe străzi podite ca vai de capul lor cu bârne, iar noroiul sau praful îţi ajung până deasupra gleznei. […] La Bucureşti nu se merge pe jos, se merge numai cu trăsura, picioarele fiind un lux: trăsurile, dimpotrivă, fac parte din ceeea ce este necesar. Fără glumă: trăsura este singurul mijloc de a ieşi din îngrozitoarele grămezi de noroi, iarna şi din praful adunat vara; pe deasupra trăsura e semn că eşti un om de treabă.” [Saint Marc Girardin, 1836, apud. Neagu Djuvara, “Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne 1800-1830”, Humanitas, 1995, pp.166-167]

2] Constantin Giurescu, op.cit., p.126

3] M.A.Ritter von Zerbioni, apud. Nicolae Iorga, “Istoria Bucureştilor”, 1939, Bucureşti, p.296

4] Problema complexă a ‘formei fără fond’, este o realitate determinată de transformările pe care societatea bucureşteană le-a suferit în drumul său către modernitate. Aportul populaţiei alogene în această permanentă confruntare dintre formă şi fond este sensibil predominant în favoarea ‘formei’. Ei sunt cei care au dat conţinut modernizării, au susţinut ‘noul’ şi recuperarea de către Europa a unui spaţiu cultural şi social pierdut cu secolul al XVI-lea.

Nicoale Iorga face o detaliată prezentare a acestui proces, subliniind consistentul aport al comunităţilor minoritare din Bucureşti:

“[…] În toate părţile se deschideau grădinile de vară, ca acea grădină Warenberg sau ‘a Căstrişoaii’, luată în întreprindere pe rând de Polonul Pruczynsky, de conaţionalul său, noul cofetar Fialkowski, care a avut noroc, şi, în sfârşit, de Românul Marinescu. Lângă casele Bălăceanu, cântau lăutarii la ‘Grădina deLipsca’. […] Pe rând veneau în Bucureşti prestigidatori ca ‘profesorul Buren’, teatre de maimuţe din Viena, circuri vestite, ca Pazziani-Smolinski şi Beranek, cântăreţi cunoscuţi: Kossewski, Fols, Maria Petri, Terschak, tânărul violonist W.Humpel, sosit atunci din Constantinopol, ‘profesorul’ Eduard Rasimi, cu gimnasticii englesi, şi Berger, cu ‘seradele spirituale’, fel de fel de trupe străine. Lumea de rând care ‘bisuia’, avea petrecerea serbărilor oficiale, în care se făceau jocuri acrobatice, şi un ‘mare foc de artificii’, pe când lumea bună avea representaţiile celor trei teatre, ale operei şi ale ‘celebrităţilor’ străine. […] Sânt berării, ca a lui K.Roth, ‘restaurante italiene şi parisiene’, cu antreprenori străini sau evrei din ţară; cafenele vienese, ca ‘zum Mohren’ a lui Schedwitz, cofetării occidentale, ca a lui Gh.Dertmann. Se clădesc hoteluri mari, în stil apusean, ca ‘Hotel de France’, care a rămas până astăzi, ‘Hotel zur Stadt Wien’, al lui Horaczek, ‘Hotel de Londres’, ‘Otel St.Petersburg. Elegantele se coafează la frizerii, ca M-me Wagner ‘aus Wien’, se îmbracă la modiste vienese, ca Amalia Eckerbach sau ‘demoazel Maria, directriţă de marşanderie’; sunt parfumerii, ca a Madelenei Marcovici în Hanul Villacrosse, şi grădinării de lux ca a lui Balmain. Crotiori nemţi: Klenk, Singer, Frank, care lucrează şi vinde, după prospectul său însuşi, ‘pantaloni Jacman’, servesc pe eleganţi. Mănuşer străin e şi un Schakowski.

Casele în stil nou se clădesc de arhitecţi francesi, ca Iuliu Villacrosse şi Tillaye. Montresor, Gackstatter dau lecţii de musică. Fotografii Wilhelmina Dorner, Binder, ‘a la galerie vitree’ [Hotel de France], August Frederic Hock, dau clienţilor ‘daghereotopii’. Doctor Turner a deschis băi nemţeşti la Sf.Elefterie, pe când ‘Oberdoktorul’ Hatschek de la Telega întemeiază un institut de hidroterapie la Câmpina. Se anunţă prin ziare Max Alexander, ‘optic din Bavaria’. […] S-a deschis băcănia Wilhelm Thuringer, magasinul de vinuri de la Massenza. […] Ba găseşti şi un ‘Magassin anglais’.” [Nicolae Iorga, op.cit., pp.290-293]

5] “[…] Societatea din Iaşi, ca şi cea din Bucureşti, oferea un spectacol rar: bărbaţii purtau haine lungi, bărbi lungi, pe cap aveau o căciulă numită ‘calpac’, asemănător cu toca magistraţilor de pe la noi, cu turbanul sau cu scufiţa umlută cu câlţi purtattă de copiii noştri; erau îmbrăcaţi cu stofe din cele mai scumpe, încălţaţi cu papuci turceşti, în sfârşit, arătau ca nişte orientali; erau cu toţii însă oameni aleşi prin învăţătura şi purtărilor europeneşti, cei mai mulţi vorbeau o franţuzească desăvârşită şi cu expresii din cele mai frumoase; doar în felul de a umbla mai aveau ceva din gravitatea plictisitoare a turcilor, lucru ce nu-i prindea deloc, […] doamnele urmau moda cea nouă de la Paris şi Viena, atât în îmbrăcăminte, care nu mai avea nimic asiatic, cât şi când era vorba să-şi mobileze somptuoasele lor apartamente.” [Generalul conte de Rochechouart, apud. Neagu Djuvara, op.cit., pp.103-104]

6] Despre preluarea elementelor vestimentare europene, călătorii srăini au lăsat numeroase mărturii:

“[…] Unii bărbaţi au păstrat portul oriental; alţii umblă îmbrăcaţi europeneşte; iar aceste două porturi pot fi văzute în aceeaşi familie; tatăl este îmbrăcat boiereşte, fiul franţuzeşte; nu am văzut pe nimeni sub patruzeci de ani să poarte hainele orientale. Femeile însă, de multă vreme, se îmbracă toate europeneşte.” [Saint Marc Girardin, apud. Ibidem, pp.105-106]

Pe de altă parte, “în nepăsarea şi sărăcia lui, muncitorul valah ia un turban de la turc, un calpac de la grec, o opincă de la armean, un brâu de la bulgar sau de la cel venit din Crimeea, un pantalon de la albanez, încât amestecul acesta ciudat este, pentru un european, un spectacol mult mai atrăgător decât bietele noastre carnavaluri.” [Raoul Perrin, apud. Ibidem, p.168]

7] Barabas Miklos a descris în scurtul său jurnal, multe amănunte legate de trecerea de la ‘vechi’ la ‘nou’ în vestimentaţie şi obiceiuri cotidiene:

“[…] Obedeanu, un prieten al meu, care ajunsese să poarte pantaloni, cizme şi şapcă în urma îndemnului prietenilor săi, voind să se modernizeze cu totul şi-a comandat un frac din stofa cea mai fină, iar cilindru i-am comandat eu din Sibiu, de la renumitul Bayer. Îmbrăcându-se apoi de probă cu jobenul pe cap, s’a simţit atât de străin în costumul acesta modern în faţa oglinzii, încât a trântit cilindrul la pământ şi nu s-a putut îndupleca să-l poarte, aşa că l-a dăruit tot unui prieten mai puţin conservativ.

[…] Tot modei europene a căzut jertfă şi barba frumoasă neagră a lui Cantacuzeno, cu care eram bine. Acest boier avea un cap de o rară frumuseţe şi mă durea sufletul, când a trebuuit să-şi radă barba, care nu se potrivea deloc cu costumul său francez. Aparţinând şi el înaltei aristocraţii române, se cerea să imiteze moda europeană şi deoarece casa sa era frecventată şi de generalii ruşi, şi-a aranjat-o cu mobile moderne, căci portul european nu prea se potrivea cu divanele turceşti late, pe cari oamenii se aşterneau fără papuci. Vizitându-l odată după această metamorfoză, de abea mi-am putut reţine râsul întrând în odaia lui, unde am văzut vreo zece boieri fumând din nişte ciubuce lungi, însă şezând fiecare turceşte lângă câte un scaun pe jos, dar cu jobenul pe cap şi cu aripile fracului tăvălite pe duşumulele odăii! Cantacuzeno însuşi şedea pe canapea, însă celorlalţi boieri le şedea mai bine să stea pe pământ cu picioarele încrucişate după moda lor veche şi fiindcă pe atunci nici turbanul nu se lua de pe cap, uitaseră să-şi ia jobenul. Această scenă era aşa de ridicolă, încât ar fi meritat să o desenez.” [Andrei Verres, “Pictorul Barabas şi Românii”, Cultura Naţională, Academia Română, Memoriile Secţiunii Literare, seria III, tomul IV, M.E.M. 8, Bucureşti, 1930, pp.379-381]

8] Luxul exagerat contrasta izbitor cu sărăcia din imediata vecinătate. Călătorul străin observa în primul rând această discrepanţă atât în ambientul arhitectural cât şi în spaţiul public bucureştean din veacul al XIX-lea:

“[…] Cel dintâi lucru care m-a izbit uitându-mă pe stradă a fost mulţimea de echipaje strălucitoare, care alergau în toate părţile sau aşteptau în faţa porţilor. Erau noi şi frumoase datorită lacului şi podoabelor aurite. Era ceva cu totul nou pentru mine care, de multă vreme, nu mai văzusem decât câte o ‘arouba’ trecând din când în când pe străzile din Pera. Boierilor le place nespus de mult să-şi arate obiectele acestea, pe care dau sume foarte mari; căci se hârbuiesc, şi trebuie daţi alţi bani, pe altele noi.” [Robert Walsh, apud. Neagu Djuvara, op.cit., p.111]

“[…] Vă daţi seama că într-o ţară în care oamenii folosesc trăsurile în los să-şi folosească picioarele, aceiaşi oameni folosesc slugile în loc să-şi folosească braţele. Nimeni nu are mai puţin de şase-şapte slugi, bărbaţi şi femei, şi aceasta doar în casele cele mai modeste. La boierii bogaţi, numărul slugilor este aproape nesfârşit.” [Saint Marc Girardin, apud. Ibidem, pp.176-177]

9] Ibidem, p.168

10] Ibidem, p.174

11] Andrei Verres, op.cit., p.376

12] Ionescu Gion, op.cit., p.80

13] Dimitrie Bogdan, Aurel Ghinea, “Călăuza Drumeţului”, Imprimeria Fundaţiei Culturale ‘Principele Carol’, 1923, Bucureşti, p.5

14] Constantin Giurescu, op.cit., p.252

15] “[…] Când la 1833, F.S.Christmas, german, intră în Bucureşti, el observă contrastul de îmbrăcăminte dintre bărbaţi şi frumoasele femei luxoase în caleşti de Viena, amestecul de petrecere desfrânată şi de apăsare a săracilor. E un loc de viaţă rafinată şi foarte scumpă şi de murdărie care ar fi cerut 15 ani ca să fie curăţită, ca grajdurile lui Augias, dacă n’ar fi poruncit de frica bolilor, Cazacii. […] Cea mai amară sărăcie se arată lângă luxul cel mai triumfător, Asia şi Europa par că se ating în acest oraş”. [Nicolae Iorga, op.cit., pp.249-250]

16] “[…] Aflând că în ţările civilizate, unei femei îi şedea bine să aibă un amant, doamnele din Moldova şi-au luat câte doi, ca să fie mai la modă. Câţiva tineri au început să poarte frac; însă bătrânii şi bărbaţii cu slujbe şi-au purtat mai departe barba şi anteriul lung până la glezne.” [Langeron, 1806, apud. Neagu Djuvara, op.cit., p.102]

17] Ibidem, pp.166-167

18] Ibidem, p.104

19] Ibidem, pp.116-117

“[…] În lumea aceasta, atât de multă vreme lipsită de plăceri, ofiţerii ruşi aduc cu ei două năpaste, două boli care, de acum încolo, aveau să devină endemice: jocul de cărţi şi adulterul.

[…] Femeile care la o petrecere îşi întâlnesc primii doi sau trei bărbaţi, sânt la braţul celui de-al patrulea şi zâmbesc când cel de-al cincilea le dă târcoale.”

20] Radu Cosmin, “Babylon”, Editura Rampa, 1921, vol.II, Bucureşti

21] Petru Dumitriu, “Cronică de familie”, vol.I, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, Bucureşti, p.135

22] Neagu Djuvara, op.cit., p.164-166

23] Lajos Demeny, “Sandor Verres despre Bucureştiul de altă dată”, extras din volumul ‘In honorem Paul Cernovodeanu’, Kriterion, Bucureşti, pp.404-405

24] Nicolas Nagy-Talavera…, p.33

25] Ibidem, p.52

“[…] Am venit la Bucureşti cu o trupă de eroi cuceritori şi las aici o trupă de gigolo şi de profitori!” [von Mackensen, 1918]

26] Cezar Petrescu, “Calea Victoriei”, Editura Minerva, 1981, Bucureşti, pp.59-60

A se vedea şi Adrian Marino, “Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale”, Polirom, Iaşi, 1995, pp.9-88

27] G.Dem.Teodorescu, “Încercări critice asupra unor Credinţe, Datine şi Moravuri ale Poporului Român”, Bucuresci, Tipografia Petrescu-Conduratu, 1874, p.42

28] Doamna Carp, “Cauzele decăderei noastre”, ‘Adeverul’, an.26, no.8522, 5 06 1913, p.1

29] Cezar Petrescu, op.cit., p.58