CULTURĂ ŞI POLITICI CULTURALE ÎN VIAŢA ŞI OPERA ELENEI ACIU (1875-1955)
În anul 1875, în comuna Bârsana – judeţul Maramureş, vedea lumina zilei Elena Fabian, una dintre cele mai de seamă reprezentante ale mişcării feministe transilvănene din prima jumătate a secolului al XX-lea.
Era cea de-a doua fiică a inimosului dascăl şi mare patriot Nicolae Fabian, de la care a moştenit predispoziţia spre cariera pedagogică. După cum îşi aminteau bârseneştii, Nicolae Fabian a fost un exemplu de muncă, caracter şi onestitate.
Cele trei surori ale Elenei Fabian – Maria, Ana şi Marta – au urmat şi ele cariera pedagogică. De asemenea, avea un frate profesor şi unul, Petru Fabian, canonic papal.
„Lenuţa învăţătorului”, cum îi spuneau consătenii, a absolvit şcoala primară în comuna natală, Bârsana, iar şcoala secundară la Sighetul Marmaţiei. A urmat, apoi, cursurile Şcolii Normale din Cluj şi cele ale Institutului Pedagogic Superior din Budapesta, între anii 1894 şi 1897. S-a distins atât prin capacitatea remarcabilă de studiu, cât şi prin calităţile sale nobile sufleteşti. Ea s-a specializat în ştiinţele pedagogice, limbi străine, istorie şi geografie.[i]
După absolvirea studiilor superioare a intrat în învăţământ. Era o perioadă în care se înfiinţau tot mai multe şcoli de stat, la care limba de predare era limba maghiară. Tentaţia era mare pentru orice absolvent de studii superioare, deoarece salariul era mult mai bun decât la catedrele din cadrul şcolilor confesionale. Fiica dascălului şi marelui patriot român de pe plaiurile voievozilor maramureşeni a dat o dovadă eclatantă a naţionalismului neînduplecat şi dus până la sacrificii, neacceptând o catedră la şcolile de stat.
Tânăra profesoară şi-a început cariera pedagogică la 1 septembrie 1897, la şcoala civilă română din Beiuş, transformată, mai târziu, în liceu de fete.[ii] Această renumită şcoală a fost înfiinţată prin strădaniile episcopului diecezei de Oradea, Mihail Pavel. Aici, la Beiuş, şi-a început Elena dr. Aciu*, împreună cu încă trei profesoare, prodigioasa ei carieră pedagogică.
Şcoala din Beiuş a fost un centru unde s-au format mai multe generaţii de învăţătoare care, după terminarea studiilor, s-au răspândit în toate judeţele din Transilvania cu nobilul scop de a educa alte generaţii de fete.
În orăşelul de la poalele munţilor bihoreni, Elena dr. Aciu s-a dovedit a fi o profesoară dedicată până la sacrificiu idealului său de educare sufletească a femeii române. După cum îşi aduceau aminteau fostele sale eleve, Elena dr. Aciu şi colegele sale „ştiau să fie surori şi prietene elevelor, împărtăşind cu ele bucurii şi supărări, râzând cu ele, plângând cu ele”. Astfel de sentimente credem că nu le poate avea decât un dascăl dedicat nobilului scop de a educa tinerele vlăstare ale unei naţii.
Pe lângă activitatea pedagogică, ea a desfăşurat o prodigioasă activitate şi în cadrul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş. A avut numeroase iniţiative, între care aceea a înfiinţării bibliotecii Reuniunii.[iii]
Au venit anii de restrişte ai Primului Război Mondial. La sfârşitul acestei mari conflagraţii românii au reuşit, cu mari jertfe omeneşti, să-şi realizeze idealul de veacuri mult visat, la 1 Decembrie 1918.
Partea de nord-vest a ţării a mai avut, din nefericire, de îndurat încă 5 luni de teroare, din cauza liniei demarcaţionale care-i despărţea de fraţii lor.
În timpul încercărilor grele prin care a trecut armata română în anul 1919, când a avut loc campania de răsturnare a regimului bolşevic de la Budapesta, condus de Béla Kun, Elena dr. Aciu se înrolează ca misionară din partea Reuniunii Femeilor Române din Beiuş. A depus o muncă istovitoare, zi şi noapte, îngrijind soldaţii români răniţi în lupte, în spitalele din Oradea. Ca o recunoştinţă a acestor eforturi a primit, din partea Regelui Ferdinand, medalia Crucea Regina Maria, clasa a II-a.[iv]
După război, în luna septembrie a anului 1920, se transferă la Şcoala medie de fete din Şimleu Silvaniei. Aici se căsătoreşte cu fruntaşul politic naţional-român dr. Alexandru Aciu, una din marile personalităţi sălăjene ale perioadei interbelice. El şi-a susţinut soţia în toate acţiunile pe care le-a iniţiat, fiind, de altfel, amândoi principalii animatori ai vieţii culturale din Şimleu, care era denumit în epocă „Braşovul Vestului” sau „Micul Braşov”.
Între anii 1924 şi 1934, Elena dr. Aciu a îndeplinit funcţia de preşedintă a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene (R.F.R.S.). În această calitate a desfăşurat o prodigioasă activitate culturală şi de asistenţă socială. A organizat numeroase serbări, reprezentaţii teatrale şi serate artistico-literare. A scris numeroase piese de teatru, în special pentru şcolari, într-un nou gen literar, acela al teatrului simbolic şi alegoric, gen care nu mai fusese cultivat la noi.[v] Aceste piese de teatru au fost reprezentate în aproape toate centrele din Transilvania, precum şi în cele din Vechiul Regat, fiind elogiate de către presa vremii. A scris următoarele piese de teatru: Ileana Cosânzeana, Bunica, Romana, O şezătoare, Inimi Nobile, Casa fermecată, Buchetul, Din Istoria Neamului, Medicina Nimerită.[vi]
O importanţă deosebită a acordat Elena Aciu cărţii şi înfiinţării de biblioteci.
În anul 1924, când Elena Aciu devine preşedintă a R.F.R.S., constată, cu tristeţe, faptul că nu mai exista o bibliotecă a Reuniunii. Se pare că dispăruse în anii tulburi ai Primului Război Mondial. De aceea, „văzând nevoia cărţii româneşti şi văzând că în lipsa ei multe românce cetesc literatură streină”, a început acţiunea de reînfiinţare a bibliotecii. Din cauza lipsei de fonduri s-a făcut apel către intelectuali să doneze cărţi. Aceştia au răspuns prompt şi au făcut donaţii de carte, fiecare după putinţă. Astfel, până în anul 1929 biblioteca avea un număr de 841 de cărţi. Dintre acestea, Elena Aciu a donat, din propria ei bibliotecă, 128 de volume, iar fiica sa, Tuli Aciu, 11 volume. Printre donatori amintim aici pe următorii: biblioteca „Banul Mărăcină” (prin marele nostru istoric, Nicolae Iorga) a donat 103 volume; Casa şcoalei a donat 154 de volume; vicarul Silvaniei, Emil Bran, a donat 128 de volume şi Emilia Pop (n. Mărcuş) a făcut o donaţie de 120 de volume. În mare, cele 841 de volume erau împărţite pe următoarele categorii: istorie, ştiinţă, studii şi călătorii, 310 volume; nuvele, schiţe şi povestiri, 346 volume; teatrale, 74 volume; poezii, poeme, 45 volume; romane, 59 volume; un volum din colecţia de cusături româneşti[vii] etc.
Numărul de volume a crescut apoi cu timpul prin alte donaţii. Printre acestea amintim şi importanta donaţie de 400 de volume pe care a făcut-o marele nostru om politic sălăjean, Iuliu Maniu, în amintirea părinţilor săi decedaţi.[viii]
O pagină însemnată din istoria R.F.R.S. a fost scrisă în anul 1924. Cu un an înainte familia regală făcuse o vizită în Transilvania, trecând şi prin Şimleu, pe data de 23 iulie.[ix]
Cu ocazia celei de a 43-a Adunări generale a R.F.R.S., care a avut loc pe data de 1 decembrie 1924, Elena dr. Aciu trimite o telegramă Reginei Maria pe care o roagă să primească reuniunea „sub graţiosul patronaj al Majestăţii Voastre”. La data de 19 februarie 1925 mareşalul Curţii Regale, generalul de divizie Angelescu, îi răspunde: „Am onoarea a vă comunica că M.S. REGINA a binevoit a acorda Înaltul său Patronaj Reuniunei Femeilor Române Sălăgene din Şimleul-Silvaniei (…)”[x].
Un alt eveniment major pentru reuniunile de femei din întreaga ţară a avut loc în anul 1927. La intervenţiile energicei Maria Baiulescu, preşedinta Uniunii Femeilor Române (U.F.R), Comitetul Central al Astrei a aprobat, în şedinţa plenară din 29 decembrie 1927, înfiinţarea „Secţiei Feminine Biopolitice”. Cu această ocazie, Maria Baiulescu a afirmat, printre altele: „Dorim din inimă ca societăţile federale la Uniunea Femeilor Române să dovedească şi cu această ocaziune devotamentul lor pentru această activitate sporită, care va potenţa programul similar al Uniunii noastre şi va da roade folositoare neamului românesc, prin dublarea puterilor întovărăşite”[xi].
Sălăjenii au fost printre primii care au înţeles rolul unificării tuturor asociaţiilor culturale. Senatorul Alexandru Aciu, soţul Elenei Aciu, consilier al R.F.R.S. şi director al Despărţământului Şimleu al Astrei, vine cu propunerea de a concentra la un loc toate societăţile culturale din Şimleu. Această idee a fost îmbrăţişată de către toţi intelectualii, fără deosebire de apartenenţă politică sau confesională. Pe lângă funcţiile amintite mai sus, Alexandru Aciu o îndeplinea şi pe aceea de director executiv al băncii „Silvania”, care îşi avea sediul în Şimleu. Această bancă s-a remarcat, încă de la înfiinţarea sa, prin sprijinul pe care l-a acordat instituţiilor de cultură. Acum, prin directorul ei, Alexandru Aciu, banca punea la dispoziţie, gratuit, o serie de spaţii din localul său, în care să se poată întruni toate societăţile culturale şi să-şi unească eforturile în vederea defăşurării unei mai bune propagande culturale şi sociale în satele sălăjene. Aşadar, destinaţia acestui lăcaş era ca el „să cuprindă cu căldură şi dragoste românească sufletele, cari poartă dorul sincer de consolidare socială”[xii].
Deschiderea oficială a acestui lăcaş de cultură a avut loc pe data de 16 octombrie 1927, în prezenţa unui public numeros. Sala s-a dovedit a fi neîncăpătoare, deoarece, pe lângă faptul că s-a sărbătorit „începutul unei preaînsemnate activităţi sociale”, a fost sărbătorită şi Emilia Pop Mărcuş, membră de onoare a R.F.R.S.
În discursul rostit cu această ocazie, Elena Aciu spunea, printre altele: „Mulţumită Geniului Neamului nostru chemat la viaţă de consolidare, iată ne vedem întrunite purtând fiecare în sufletul său dorinţa vrerii facerii de bine. Acelaş gând ne adună, aceleaşi sentimente umanitare şi sociale ne îndeamnă. Mândrul drapel ridicat de vrednicele antecesoare să-l închinăm azi unirei sufleteşti, înţelegerei şi dragostei dintre noi. Veniţi în jurul nostru în sala culturală Astra şi azi şi de acum totdeauna, când Vă trage dorul de a petrece momente senine, să uităm daraverile şi să ne dăm reciproc sfaturi şi îndemnuri”. Relevante pentru importanţa acestui moment sunt şi cuvintele senatorului Alexandru Aciu care a subliniat, totodată, şi scopul întâlnirii. „Să satisfacem – spunea el – demnităţii noastre naţionale, să avem un cuib cald, unde întâlnindu-ne mai des, să facem mai intime legăturile sufleteşti între membrii societăţii româneşti din Şimleu; pe de altă parte unindu-ne puterile să putem susţine diferitele noastre instituţiuni din Şimleu, cari din lipsa de interes şi sprijin, vegetează numai.” La acea dată, în Şimleu, existau mai multe societăţi culturale, şi anume: Despărţământul Astrei, R.F.R.S., Societatea Praporgescu şi Casina Română.
Printre toasturile care s-au rostit la masa comună ce a încheiat aceste manifestări culturale remarcăm pe cel al directorului Şcolii de agricultură din Şimleu, I. Agârbiceanu, care aduce elogii, în numele tuturor celor prezenţi, Elenei Aciu, pentru „îndeobşte cunoscutu-i caracter ideal, care-i însufleţeşte orice gest şi îndemn nobil, cu care pune la cale aceste acţiuni de însemnătate culturală şi caritativă”, spunând că ea reprezintă „sufletul animator al acestor mişcări”[xiii].
Una dintre acţiunile acestei secţii biopolitice a fost reprezentată de manifestările dedicate zilei tuturor mamelor. Începând din anul 1928, la propunerea Mariei Baiulescu, a doua zi de Rusalii a fost declarată „Ziua Mamei”. Astfel, şi la Şimleu, pe data de 4 iunie 1928, a avut loc o mare serbare dedicată acestei zile. Ea s-a ţinut în sala teatrului orăşenesc.
În cuvântul rostit cu această ocazie, Elena Aciu explică scopul şi importanţa acestei zile pentru toate mamele: „Dulce cuvânt, cuvânt sfânt: mamă. Aşa e această ziuă, ruptă din zilele noastre de muncă pline de sbucium şi suferinţe ca o oază în deşertul pustiu, – când ne alungăm toate gândurile, necazurile şi ne contopim toate simţemintele în slăvirea prea iubitei noastre Mame […]. Această zi să ne fie ocaziunea cea mai bună pentru a simţi, a pricepe, a admira şi a ne închina în faţa înţelepciunei şi bunătăţii aceleia ce se numeşte Mamă”[xiv].
Elena Aciu a fost o reprezentantă de marcă a mişcării feministe. Ea sublinia faptul că femeia a fost nedreptăţită veacuri întregi „şi de constituţie şi de sociologie, chiar şi de religie”, iar bărbaţii au fost privilegiaţi, atât în familie, cât şi în societate. Totuşi, spune că se constată „cu bucurie rezultate atât de îmbucurătoare prin treapta la care s-a ridicat din inferioritate şi neegalitate, chiar sclăvie, – veşnic minoră desconsiderată”. În concepţia ei, darul cel mai de preţ al femeii „şi cea mai sfântă chemare a ei” este maternitatea. Ea spune că atunci când femeia primeşte acest dar de la Dumnezeu, de a da „valori morale din sufletul tău aceluia, cui ai dat viaţă […] nu le-ai schimba pe toate măririle cari te ademenesc de pe arena luptelor politice”. Şi erau în societatea românescă, din păcate, „atâtea suferinţe aşternute de mizerii, de nefericiri, cari îşi aşteaptă alinarea de la filantropia şi generozitatea femeii”[xv].
Era nevoie de implicarea femeilor în domeniul social-educaţional. În special se simţea o mare lipsă de educaţie a ţărancelor române: „Să luăm în scut clasa trudită a ţărănimei, să o ajutăm, să o ridicăm prin instrucţii şi îndemnuri”, deoarece, în funcţie de „cum se va ridica inteligenţa ei, va creşte bunăstarea morală şi materială a poporului nostru”. În special industria casnică necesita ajutorul Reuniunii de femei. Prin ajutorul dat de către femeile şcolite ale Reuniunii, „manufacturile produse de geniul creator al ţărancei cu destoinicia ei înăscută vor deveni tot mai perfecte […]. Să le venim în ajutor prin câştigarea modelelor şi a materialului, alegerea şi potrivirea culorilor şi pe urmă prin valorizarea manufacturilor admirate şi de străini. Să introducem aceste geniale creaţiuni ale industriei poporale ca podoabe în casele noastre”. Ea punea un accent deosebit pe păstrarea, „atât în ornamente, cât şi în portul naţional motive curat româneşti, elemente de obârşie veche, neamestecate cu elemente străine”. Consideră că aceste produse ale artei populare „au o valoare etnică; formează un mijloc puternic de conservare naţională”[xvi]. Aceste afirmaţii ale Elenei Aciu am putea spune că au o mare valabilitate şi în ziua de azi, când ne aflăm în pragul integrării în Uniunea Europeană. Ne vom integra, mândri, şi identifica cu această zestre a noastră, încă bine conservată în satele româneşti, cea a portului şi tradiţiei populare româneşti.
O altă direcţie a politicii educaţionale întreprinse de Elena Aciu şi Reuniunea pe care ea o conducea a fost aceea de activizare a misiunii civice a şcolii, de educaţie morală a femeii, în special a celor care locuiau în mediul rural. S-au înfiinţat numeroase reuniuni mariane, prin care se încerca a se promova „apropieri sufleteşti între femei”, prin rugăciuni rostite împreună, prin împodobirea de biserici cu lucruri de mână, lumini şi flori. Se contribuia în acest mod şi la promovarea sentimentului religios. După oficierea serviciului religios, femeile se adunau la şcoală, unde ascultau lecturi morale, sfaturi folositoare pentru gospodine, pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, cultivarea gustului estetic în îmbrăcăminte. Tot la iniţiativa Reuniunii se organizau serbări ale Pomului de Crăciun, ocazie cu care se dădeau daruri la copii, constând din cărţi, articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte, în special copiilor săraci.[xvii]
Activităţile sociale şi caritative au reprezentat direcţii importante ale R.F.R.S., după anul 1918, deoarece se simţea o mare nevoie de astfel de activităţi în întreaga societate românească. S-a pus accent pe domeniile carităţii publice, ca: ocrotirea orfanilor şi a văduvelor, înfiinţarea de orfelinate, asistenţa socială şi sanitară sau ajutoare date sinistraţilor, copiilor săraci şi bătrânilor.[xviii]
Acest nou program era în spiritul vremii, după cum explica şi Elena Aciu într-un discurs rostit la Adunarea generală a R.F.R.S.: „Să ne dăm seama de spiritul vremii şi conform acestuia să ne fixăm programul de muncă. Problemele noilor vremuri ni se impun prin curente greşite sau exagerate, cari îşi aşteaptă resolvirea dela chibzuinţa, tactul, înţelepciunea, şi mai ales dela inima femeii. În multe direcţii se cere colaborarea ei. Una dintre cele mai importante probleme este: educaţia socială şi apropierea, strângerea raporturilor sociale, unirea sufletească, fără de care nu poate fi progres”[xix].
Referindu-se la caritate, ea spune că aceasta „este cea mai ideală pornire din fiinţa omenească”, deoarece „numai prin prisma acestui ideal putem pătrunde mărimea dezastrelor reale”. De asemenea, consideră că actul de caritate este „mai aproape de fiinţa femeii”.
Aşadar, caritatea, „apoi consolidarea socială şi atâtea neajunsuri în jurul problemei biopolitice încă ne-au impus şi ne impun un bogat prilej de muncă”[xx]. Acestea erau problemele societăţii româneşti pe care Elena Aciu le-a observat şi din discuţiile purtate cu ocazia participării sale la congresele Uniunii Femeilor Române.
Amintim aici doar câteva acţiuni caritative pe care Elena Aciu le-a întreprins personal. În cursul anului 1926-27 a dat, împreună cu încă vreo câteva membre ale Reuniunii, masa de prânz copiilor săraci care locuiau departe de şcoală. A dat ajutor la 3 femei în vârstă timp de o jumătate de an cu lemne, bani şi, în fiecare săptămână, untură şi pâine. În cursul anului şcolar 1928-1929 a dat prânzul la 2 elevi de la Şcoala comercială. Cu ocazia şedinţelor Cercului cultural al învăţătorilor a dat premii pentru elevii care au fost incluşi în programul cultural-artistic. Elevii erau din Pericei, Siciu, Bădăcin, Criştelec şi Şumal.[xxi]
În ceea ce priveşte ajutorul dat sinistraţilor, amintim episodul tragic al inundaţiilor catastrofale pe care le-a produs râul Crasna în noaptea de 20 decembrie 1925. În urma acestor inundaţii peste 100 de familii au rămas fără adăpost, fără alimente şi articole de strictă necesitate. În afară de Crucea Roşie, care a acordat câteva ajutoare de moment, nu a mai intervenit nimeni. Văzând acest lucru, preşedinta R.F.R.S. a pornit o amplă acţiune de ajutorare a sinistraţilor, invitând şi celelalte societăţi feminine din localitate să facă acelaşi lucru. Acestea au răspuns prompt la invitaţia Elenei Aciu.
La iniţiativa Reuniunii de femei a fost organizată o tombolă în luna februarie, la care s-a reuşit strângerea sumei de 97.000 lei. Aceştia au fost distribuiţi celor care aveau nevoie mai mare de ajutor. Însă nu era de ajuns. Au sosit ajutoare nesperate din Vechiul Regat, tot din partea unei societăţii feminine purtând numele „Patru surori anonime”. Acestea au trimis, prin Cornelia Maniu (sora lui Iuliu Maniu), suma de 20.000 lei. Tot atunci a sosit şi suma de 12.229 lei, care a fost trimisă de către preşedinta Uniunii Femeilor Române, Maria Baiulescu. La această sumă au contribuit Reuniunile de femei din Braşov conduse de către Elena Săbândean, Elena Pricu şi Maria Maximilian, precum şi preotul Ion Boşu din Dârste. De asemenea, a mai contribuit şi Reuniunea Femeilor Române din Baia Mare, prin preşedinta Maria Iepure.
În total, s-a strâns suma de 130.107 lei, care au fost împărţită la 95 de familii, în funcţie de necesităţile fiecăreia.[xxii]
R.F.R.S. nu a uitat acest ajutor şi a răspuns apoi la toate solicitările U.F.R., contribuind cu sume de bani la diferite acţiuni. Astfel, la fondul „Ocrotirea orfanilor de război” a contribuit cu suma de 3.073 lei. În fondul Crucii Roşii a donat 3.590 lei şi 50 de bani, iar la jubileul de 50 de ani al acesteia a adunat 5.000 lei. A mai făcut chetă pentru Ziua aviaţiei şi în 8 septembrie 1927, „în scopul şi favorul” U.F.R., conform uzuanţelor, jumătate a trimis-o Uniunii, la Braşov, iar cealaltă jumătate a fost introdusă în fondul Reuniunii sălăjene.
La Congresul Internaţional al femeilor care a avut loc la Paris în anul 1926, U.F.R. trebuia să trimită o delegată. U.F.R., prin preşedinta ei, Maria Baiulescu, cere în acest sens Reuniunii sălăjene un ajutor de 1.000 de lei. Comitetul R.F.R.S., în şedinţa din 28 martie 1926, a aprobat şi trimis această sumă. Din cauze neprevăzute nu s-a putut trimite delegată la congres. Atunci Maria Baiulescu a cerut ca suma trimisă de Reuniunea sălăjeană să o poată folosi pentru cheltuielile jubiliare ale Reuniunii din Braşov. În şedinţa din 8 iulie 1926, Comitetul Reuniunii Femeilor Sălăjene aprobă ca această sumă să fie cheltuită la serbările jubiliare ocazionate de împlinirea a 75 de ani de activitate a U.F.R. din Braşov.[xxiii]
Aceste serbări au avut loc în zilele de 8, 9 şi 10 septembrie 1926. Pe data de 6 iunie 1926, Elena Aciu vizitează Braşovul, probabil pentru o şedinţă premergătoare serbărilor jubiliare. Era prima vizită pe care o făcea în acest oraş. Îl ştia doar din povestirile tatălui său, inimosul dascăl maramureşean, Nicolae Fabian. Acesta, în vremurile luptelor naţionale, de dinainte de 1918, îi spunea că visele românilor se opresc „la margine de Ţară … dar ni se prind într-un focar … şi când sunt multe, multe … e mai mare puterea lor … se avântă şi trec culmile … la inimi de fraţi”. Acest focar îl reprezenta Braşovul şi el era „oraşul viselor şi al nădejdilor, al bucuriilor şi al suferinţelor”, iar acum, după Unire, „ne răsare ca strălucită icoană a biruinţei”. Elena Aciu descrie oraşul Braşov ca fiind „cel mai frumos, mai pitoresc, cel mai bogat, mai industrial oraş al Ardealului, cu însămnat trecut cultural”. Impresiile sale despre acest oraş, despre bogatul său trecut şi, în special, despre şcolile de fete şi orfelinatul de aici, credem că sunt valoroase, atât din punct de vedere istoric, cât şi artistic. Din rândurile acestor impresii se poate observa şi marele talent de scriitoare al Elenei Aciu.[xxiv]
În calitate de preşedintă a R.F.R.S. a reprezentat Reuniunea la toate marile evenimente din perioada cât s-a aflat la conducerea acesteia. Astfel, a participat la Congresele Uniunii Femeilor Române (U.F.R.), care au avut loc la Timişoara, în anul 1925, şi la Braşov, în toamna anului 1926. La Timişoara a rostit un frumos discurs şi a propus intensificarea propagandei religioase şi a educaţiei morale. Acest discurs a fost apreciat şi de Maria Baiulescu, preşedinta U.F.R., care îi adresează o scrisoare. Din aceasta spicuim următoarele: „[…] Cu această ocaziune ţin să vă comunic câtă bucurie am avut a vă vedea în Congresul nostru în care cuvântul D-voastre a avut un resunet călduros […]”.
La Congresul de la Braşov, care a avut ca temă principală tot educaţia socială, Elena Aciu a propus înfiinţarea unei reviste feminine care să vină în ajutorul bunelor gospodine, pe lângă scopul ei de valorificare a creaţiilor literare.[xxv] Propunerea ei vine în urma vizitei pe care a făcut-o, pe data de 6 iunie, la şcoala profesională de fete din Braşov, unde a rămas profund impresionată de activitatea care se desfăşura aici. Ea spune, totuşi, că „şcolile profesionale ar face mare serviciu gospodinelor harnice, dacă aceste planuri de croitorie le-ar scoate în reviste de croiu chiar cu colaborarea elevelor mai isteţe, în cari s-ar espune şi felul decorurilor, din motivul că eleganţa cu modestia combinate cu gust şi spirit de invenţie ne prezintă frumosul estetic, ceea ce prin alte croitorii rareori găsim”[xxvi].
Această propunere a făcut-o şi directoarei „Revistei Scriitoarei”, Adela Xenopol, propunere acceptată de către aceasta. De altfel, conducerea acestei reviste a înscris-o în comitetul ei.[xxvii] Tot la Braşov s-a pus în scenă piesa Elenei Aciu, Ileana Cosînzeana, care s-a bucurat de un succes nemaipomenit, scriitoarea fiind felicitată de întreaga asistenţă.[xxviii]
Prin stăruinţa Elenei Aciu, R.F.R.S. devine persoană morală şi juridică, cu aprobarea Ministerului Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale.
Într-o epocă caracterizată de contemporanii ei ca fiind una de accentuat egoism şi parvenitism, Elena dr. Aciu iniţiază un vast program de asistenţă socială. Ea organizează o serie de conferinţe medico-sociale şi anchete pe tema alăptării artificiale a copiilor debili, bolnavi, săraci sau orfani. De asemenea, a trimis şi întreţinut bolnavi în spitale şi sanatorii, a procurat medicamente, hrană şi îmbrăcăminte copiilor săraci pentru ca aceştia să poată urma o şcoală, a ajutat bătrânii din azile etc.
După cum sublinia doctorul Ioan Bârcă, directorul spitalului din Şimleu, a fost prima care după 1918 s-a ocupat, în Sălaj, de asistenţa socială în condiţiile în care nu apăruse, încă, o legislaţie clară în acest domeniu. Pentru aceste merite deosebite, în anul 1934, Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale propune decorarea cu ordinul Meritul Sanitar, gradul I, distincţie pe care nu o mai poseda, până în acel moment, nici o persoană din Sălaj. Astfel, prin Înaltul Decret Regal nr. 405 din 1934, Regele Carol al II-lea îi conferă acest prestigios ordin.[xxix]
La data de 1 februarie 1934, după 36 de ani de activitate, din care 14 în Sălaj, Elena Aciu se pensionează. În acelaşi an, familia Aciu se mută în Cluj. Pe data de 21 mai 1934, de Sfinţii Constantin şi Elena, la Şimleu, se organizează o emoţionantă sărbătoare de retragere la pensie a Elenei Aciu. La această sărbătoare a participat întreg Sălajul, în frunte cu marele om politic Iuliu Maniu, precum şi numeroase personalităţi cu care ea a colaborat.[xxx]
La despărţirea de şimleuani, după discursuri emoţionante şi telegrame de felicitare sosite din întreaga ţară, Elena Aciu rosteşte cuvântul de rămas-bun, oferindu-le în dar fostelor ei eleve propria ei oglindă, care avea o mare încărcătură simbolică: „Vă ofer şi eu un scump simbol ca scut şi călăuză – datina mea veche – o cunoaşteţi voi mica oglindă simbolică. Pe aceasta Vi o ofer şi azi cu dorinţă caldă, să vă priviţi adesea în ea: la ruga de seară, sau când nu ve-ţi şti alege între îndemnuri şi căi, să o întrebaţi: Cum îţi place de mine, de fapta mea, de inima mea, de sufletul meu şi de gândul meu? Această oglindă este: Icoana Preacuratei Maria. Şi scut şi tărie să vă dea credinţa! Şi când veţi privi întrânsa să vă vadă pururea cum trebuie să fie o copilă: Ca o floare de curată, respectul să o întâmpine în cale şi cum primăvara florile, respiră belşug de miresme, din inima ei se respire frumosul, plăcutul şi priceperea liniştită din sufletul ei. (…) Dorându-Vă paza şi ajutorul lui Dumnezeu Vă zic tuturor un dureros rămas bun”[xxxi].
După ce s-a mutat la Cluj, a activat în cadrul Uniunii Mariane din Eparhia Cluj-Gherla, îndeplinind funcţia de preşedintă a acestei organizaţii.
În anul 1937, în perioada 6-21 mai, are loc la Paris cel de-al doilea Congres Internaţional „La mère au foyer, ouvrière de progrès humain” („Mama în cămin, făuritoare a progresului uman”). Acest congres a tratat o problemă de mare importanţă, şi anume Maternitatea, în sensul cel mai nobil al cuvântului, cu toate greutăţile şi mai ales bucuriile pe care le comportă ea. Comitetul organizator a trimis un apel tuturor ţărilor europene şi chiar Statelor Unite ale Americii să colaboreze la această nobilă acţiune şi să trimită materiale de documentare istorică, cele mai reuşite lucrări urmând a fi premiate. Şi la noi în ţară s-au constituit Secţii Naţionale ale Comitetului Internaţional al Congresului. Iată ce se spunea în această invitaţie: „Căutaţi în ţara Dvoastră cel mai frumos exemplu de femeie, de Mamă, realizatoare prin activitate şi prestigiu uman şi social, fie printre persoanele cunoscute, fie printre acele, ce au trecut în Istorie”[xxxii].
Elena dr. Aciu răspunde acestui apel şi trimite o lucrare cu caracter monografic, referitoare la viaţa şi activitatea „matroanei din dealul Ţarinii”, Clara Maniu, mama marelui om politic Iuliu Maniu.
Comitetul organizator a acordat trei premii, dintre care unul a fost decernat scriitoarei Elena dr. Aciu, premiu constând dintr-o plachetă de bronz cu o frumoasă inscripţie.
Această capodoperă a Elenei dr. Aciu a fost elogiată de către presa vremii şi dăm aici doar două exemple: „Această monografie are meritul de a fi prezentat lumii o icoană de Româncă şi Creştină în faţa căreia se descopere cucernic tot Ardealul românesc, Ţara întreagă: icoana Doamnei Clara Maniu, împodobită cu nimbul muceniciei, pe care a aşezat-o la loc de frunte în galeria mamelor providenţiale stăruinţa unei vieţi active, devotată muncii creatoare, virtuţilor străbune”; „În această lucrare se ridică din icoane şi amintiri duioase, o statuie literară unui chip sfânt de mamă, atât de drag amintirii noastre, chipul Doamnei Mare, a Bunicuţii dela Bădăcin şi se împleteşte în istoria românească un nume, care va înfrânge legile uitării: Clara Maniu”[xxxiii].
Mai reţinem faptul că venitul încasat din vânzarea acestei broşuri, publicată la Tipografia „Cartea Românească” din Cluj, în anul 1938, era destinat Orfelinatului de fete din Şimleu.
Au venit însă vremurile tulburi de după cel de-al Doilea Război Mondial când, după cum ştim, puterea politică a fost acaparată de către comunişti. Noul regim comunist a dus o politică de exterminare sau, în cele mai fericite cazuri, marginalizare a întregii elite interbelice. A fost şi cazul Elenei Aciu, care se stinge într-un nemeritat anonimat, la Cluj. După o viaţă dedicată emancipării social-economice şi spirituale a femeii române, la data de 3 iunie 1955, Elena dr. Aciu trece la cele veşnice, la venerabila vârstă de 80 de ani. Am considerat că avem o datorie morală faţă de memoria ilustrei noastre înaintaşe şi că trebuie să evidenţiem câteva crâmpeie din prodigioasa ei activitate depusă în slujba poporului român, atât înainte de 1918, în vremurile de lupte naţionale, cât şi după Unire, de-a lungul întregii perioade interbelice. Credem faptul că astfel de personalităţi – cum a fost şi Elena Aciu – care au depus o muncă dezinteresată şi dusă până la sacrificiu, în interesul propriei naţii, pot constitui un model demn de urmat pentru generaţia noastră care, să recunoaştem, duce lipsă de astfel de modele.
(sfârşitul primei părţi)
Autorul studiului: Marin Pop
[i] Gazeta de Duminecă, nr. 7-10, 3 iunie 1934, p. 2.
[ii] Ibidem, p. 3.
*
[iii] Ibidem, p. 9.
[iv] Anuarul Reuniunii Femeilor Române Sălăjene. 1925-1929, Şimleul Silvaniei, Tipografia „Lazăr”, 1929, p. 83.
[v] Gazeta de Duminecă, nr. 7-10, 3 iunie 1934, p. 4.
[vi] Anuarul …, p. 82.
[vii] Ibidem, p. 87-89.
[viii] Gazeta de Duminecă, nr. 3-4-5, 22 ianuarie 1933.
[ix] Idem, nr. 30, 29 iulie 1923.
[x] Anuarul…, p. 2-3.
[xi] Ibidem, p. 16-17.
[xii] Ibidem, p. 47-48.
[xiii] Ibidem, p. 49-50.
[xiv] Ibidem, p. 57-58.
[xv] Ibidem, p. 18-19.
[xvi] Ibidem, p. 20-21.
[xvii] Ibidem, p. 64-65.
[xviii] Ibidem, p. 68.
[xix] Ibidem, p. 12.
[xx] Ibidem, p. 15-16.
[xxi] Ibidem, p. 78.
[xxii] Ibidem, p. 76-77.
[xxiii] Ibidem, p. 77.
[xxiv] Vezi mai pe larg anexa Impresii din Braşov, pe care le-am redat, datorită valorii lor istorice şi artistice, în întregime.
[xxv] Anuarul citat, p. 81.
[xxvi] Vezi anexa citată mai sus.
[xxvii] Anuarul …, p. 81.
[xxviii] Ibidem, p. 82.
[xxix] Gazeta de Duminecă, nr. 7-10, 3 iunie 1934, p. 7.
[xxx] Ibidem, p. 1.
[xxxi] Ibidem, p. 12.
[xxxii] Elena Dr. Aciu n. Fabian, Clara Maniu, Cluj, Tipografia „Cartea Românească”, 1938, p. 3-5.
[xxxiii] Ibidem, p. 6.
