MICĂ INTRODUCERE ÎN ANTROPOLOGIE şi ANTROPOLOGIA URBANĂ

Dr.Adrian Majuru

Ce se poate spune despre această ştiinţă despre care Profesorul Milcu spunea că „este puţin cunoscută” ? Antropologia este una şi indivizibilă, ca şi fiinţa umană. O abordăm pe bucăţi sau pe bucăţele numai din strategii de cercetare, pentru a ne delimita de alte ramuri şi a ne limita câmpul de studiu. Înainte să apară antropologul legitimat, format fie prin studii speciale, fie prin experienţă dobândită în activitatea de cercetare, într-un cadru antropologic instituţionalizat, (conceptul de Antropologie instituţionalizată îl datorăm tot profesorului Milcu), ca „ucenic” sub îndrumarea unui „Maestru” antropolog, au existat, există şi vor exista întotdeauna unii care fac realmente antropologie dar fără să ştie. Aşa a fost Herodot, ale cărui călătorii au devenit de fapt deplasări pe teren şi cercetări antropologice, în momentul în care a sesizat importanţa şi valoarea diferenţei între modul de viaţă al grupurilor umane cu care a venit în contact şi concetăţenii săi (organizarea vieţii de familie, practici religioase etc.). La fel şi Tacitus care a scris despre nemţii, (Germanii) o carte foarte groasă, plină de date antropologice, însfârşit îndrăzneţul şi curajosul italian Marco Polo primul care aduce date despre populaţiile din Orientul Îndepărtat. Mai târziu, adică prin secolul al 18-lea, Marchizul de Condorcet, descrie şi el populaţii, obiceiuri ale ruşilor etc. D. Marchiz însă face un pas mai departe elaborând teorii despre civilizaţia umană, evoluţia pe termen lung etc., fără să ştie că de fapt făcea antropologie, fără să ştie că perspectiva adoptată era antropologico-filosofică. La fel şi în cultura română există cel puţin doi mari clasici care au făcut antropologie fără să ştie. Într-adevăr ei sunt nu numai scriitori ci şi antropologi : Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale. Finalitatea unui antropolog este explicit şi expres antropologică, în timp ce clasicii citaţi au avut finalităţi estetice şi politice dar au lăsat un material extrem de bogat pentru antropologie, insuficient folosit. (Un muzeograf poate da o orientare şi poate interpreta antropologic piesele care reprezintă materia lui primă. O piesă poate fi frumoasă, poate avea valoare istorică, dar şi antropologică, adică să exprime procesul necontenit de devenire întru omenesc, etc.etc.)

O altă categorie o reprezintă cei care îşi închipuie că fac antropologie, numai pentru că aşa cred ei, şi pentru că au pus cuvântul cu o rezonanţă aparte antropologie în titlu şi l-au mai presărat şi în text.

Ce înseamnă să faci antropologie?

Ţinta şi esenţa antropologiei este cunoaşerea omului, ceea ce este altceva decât adunarea de cunoştiinţe despre om, preţioase şi acestea într-o altă etapă. Între cunoştiinţe despre fenomen şi cunoaştrerea unui fenomen este o deosebire de calitate. Cunoaşterea presupune înţelegere şi totodată perpspectivă.

O autentică cercetare antropologică are nişte trăsături specifice între care poate că cea mai importantă este raportarea la condiţia umană, individuală sau colectivă, iniţială originară. A urmări devenirea de la acea condiţie până astăzi, sau până la un moment dat, a înţelege ce s-a întâmplat, a pune în evidenţă sensurile devenirii şi eventual a putea anticipa, pe această bază la ce ne putem aştepta, înseamnă a face antropologie.

Cum dobândim înţelegerea antropologică şi accesul la semnificaţia antropologică? Numai aşa cineva poate susţine că este antropolog şi face antropologie. Structura mai mult sau mai puţin fină şi complicată a cauzelor şi efectelor care duc la diversitatea umană, la schimbările care sunt uneori evoluţie, este formată din factori atât biologici cât şi culturali, ori micşti, pentru a căror recunoaştere e nevoie de stăpânirea unor cunoştiinţe care nu cunosc graniţe.

Ce cuprinde antropologia urbană?

Antropologia urbană ocupă o secvenţă din antropologia generală şi priveşte grupurile umane, sau indivizii care trăiesc în condiţii urbane. Procesul de urbanizare este un proces antropologic prin care se produce o schimbare importantă în continua devenire a speciei noastre. Antropologia urbană cuprinde şi tot ce se modifică prin trecerea de la rural la urban şi urmăreşte nobila aventură umană mai departe în urbanizare, industrializare, post industrializare, până la societatea iformatizată care este abia la început. Şi care va înregistra în timp mutaţii, oricum mici schimbări în condiţia omului.

Ce trebuie să facă antropologia urbană?

A urmări procesul continuu al devenirii umane, în condiţii geografice variabile, unele favorabile, altele nefavorabile, a descrie şi explica factorii de presiune şi de modelare umană, acţiile şi reacţiile fiinţelor umane în confruntarea cu realitatea, a urmări şi analiza ce se petrece în decursul desfăşurării fenomenelor, a şti exact de la ce s-a pornit şi la ce s-a ajuns, care au fost etapele prin care s-a trecut, a extrage unele „momente” reprezentative din aceste desfăşurări şi „a le îngheţa” spre a le transforma şi în exponate de muzeu, iată câteva puncte care intră în reperele de cercetare ale antropologiei urbane.

De ce?

Pe plan naţional sunt puţine sau chiar lipsesc contribuţiile teoretice, sintezele cu orizont teoretizant. Este de remarcat nevoia de sinteză fie de prim plan fie de plan secund. Aceste sinteze sunt ca nişte „cărămizi sau trepte”, spre cunoaşterea omului, dar câtă vreme nu există un proiect recunoscut de toţi, cu toate eforturile de cercetare care se fac, uneori remarcabile, nu se poate ajunge decât la „pavarea” selectivă cu aceste „cărămizi” a unei sau mai multor alei izolate fără legătură una cu alta şi pe care nu le cunosc toţi. Să reţinem şi să reacţionăm corespunzător aşadar la lipsa de coerenţă şi de conjugare care motivează impresionantul proces de expansiune al antropologiei şi care este o necesitate reală a zilelor noastre.

Pe de altă parte, este stringentă nevoia unor sinteze asupra coordonatelor spaţiului urban românesc, dintr-o viziune nu doar descriptivă ci deopotrivă prescriptivă, în scopul evidenţierii paralelismelor culturale cu Europa, a rezervelor de dezvoltare urbană, a deficienţelor ce se cuvin cunoscute şi studiate în vederea depăşirii lor. Instituţia trebuie să ofere soluţii de regenerare economică şi socială (urbană), precum şi de remodelare morală (individuală şi colectivă). În plus, astfel de soluţii pot devenii factori activi de modificare a mentalităţilor deficitare (în creştere), manifestate la toate segmentele de vârstă (copii, tineri, adulţi şi oameni în vârstă), determinate de impactul brutal al schimbărilor din ultimii 18 ani.

1. Ce înseamnă de fapt să faci antropologie?

O autentică cercetare antropologică are nişte trăsături specifice între care poate că cea mai importantă este raportarea la condiţia umană, individuală sau colectivă, iniţială originară. A urmări devenirea de la acea condiţie până astăzi, sau până la un moment dat, a înţelege ce s-a întâmplat, a pune în evidenţă sensurile devenirii şi eventual a putea anticipa, pe această bază la ce ne putem aştepta, înseamnă a face antropologie.

De exemplu, au supravieţuit în Africa, în India şi în Filipine puţine grupuri umane şi de mică dimensiune, de culegători-vânători. Aici se află rădăcinile culturale ale lumii moderne. Numai plecând de aici vom înţelege apariţia atâtor instituţii, a tuturor schimbărilor şi comportamentelor apărute pe parcurs. Ce s-a pierdut, ce a apărut, ce s-a transformat şi cum. Care sunt elementele comune şi deosebitoare între aparent neînsemnatul şef al triburilor de altă dată şi importantul şef de guvern de astăzi?! Care este drumul de la micul trib de atunci, la statul şi naţiunea de azi, trecerea prin jocul centralizării şi descentralizării, de unde apare în zilele noastre globalizarea şi aşa mai departe.

Ce anume hrăneşte antropologia?

Există o foarte puternică şi firească relaţie între antropologie şi medicină, mai mult decât cu alte discipline. Antropologia apare şi creşte din medicină. Acest lucru o confirmă şi Vasici Ungureanu (1860), primul nostru antropolog, unul dintre „fii lui Esculapie”, care au datoria ca „din toate puterile a împlini toate acelea ce sunt lipsă, ca să poată fi săracilor spre mângăîiere, bolnavilor spre uşorare, Patriei spre apărare şi neamului spre folos şi bucurie, sau a împlini datorinţa doctoricească”. Antropologia se hrăneşte cu nevoia unei cunoaşteri cât mai complete şi mai complexe a fiinţei umane, atât ca individ cât şi ca populaţie”.

Rezultă că promotorii antropologiei în România au fost gânditori originali, care, au militat pentru depăşirea frontierelor dintre ştiinţe, insistând pe ideea că omul nu poate fi disociat în componentele sale biologice şi culturale devreme ce întreaga existenţă umană funcţionează şi ilustrează fascinanta idee a îngemănării biologicului cu culturalul.

Ţinând seama de toate acestea, merită reţinută ideea că antropologia românească apare de la început ca un teritoriu unitar şi indivizibil, aşa cum este şi fiinţa umană. Profesorul Francisc Rainer spunea în interbelic: „orice concepţie asupra vieţii izvorâtă numai din biologie este subumană” dar că „nici o concepţie a vieţii nu trebuie să fie în contradicţie cu biologia”. În consecinţă „viaţa nu poate există fără o formă care să nu se exprime funcţional”.

„Cultura nu trebuie să fie o improvizaţie” afirma reputatul antropolog de mai târziu, Ştefan Milcu, căci „trebuie ca mentalitatea populaţiei să se schimbe”, şi „acesta este un proces de lungă durată” dar poate fi unul reuşit deoarece „totul este vorbitor în jurul nostru” şi acest limbaj trebuie făcut cunoscut cu ajutorul antropologiei.

În consecinţă, antropologia este înmănuncherea dintre ştiinţele umaniste şi medicină. Antropologia românească a fost instituţionalizată în anul 1940 şi a excelat prin cercetări populaţionale, satul fiind unitatea preferenţială de studiu.

Antropologia urbană ocupă o secvenţă din antropologia generală şi priveşte grupurile umane, sau indivizii care trăiesc în condiţii urbane.

A urmări procesul continuu al devenirii umane, în condiţii geografice variabile, unele favorabile, altele nefavorabile, a descrie şi explica factorii de presiune şi de modelare umană, acţiile şi reacţiile fiinţelor umane în confruntarea cu realitatea, a urmări şi analiza ce se petrece în decursul desfăşurării fenomenelor, a şti exact de la ce s-a pornit şi la ce s-a ajuns, care au fost etapele prin care s-a trecut, a extrage unele „momente” reprezentative din aceste desfăşurări şi „a le îngheţa” spre a le transforma în exponate de muzeu, iată câteva activităţi de bază ce ar intra în atribuţiile unui muzeu de antropologie urbană.

Umanitatea, natura umană, cultura (în sens antropologic) este proprie numai omului. Ea apare, se dezvoltă, se menţine, creşte (uneori se restrânge) sine qua non (sau obligatoriu) într-un context social şi în funcţie de acesta. (Zoon politikon).

Natura umană, cultura, este indisolubil asociată cu natura biologică, cu biologicul, într-un mod care le face de nedespărţit. Nici una nu poate fi ignorată, nici una nu este mai presus de cealaltă şi nu poate fi pusă în paranteză decât din raţiuni de strategie de cercetare.

Există între cultural şi biologic o reţea de relaţii, un sistem de raporturi dens şi complex. Acest sistem de raporturi nu a fost încă şi pe de-a întregul relevat. Este o provocare de onoare pentru antropologia actuală de a evidenţia, fie şi parţial, acest sistem ce dă sens uman speciei noastre.

Nucleul culturii este limba, vorbirea. Sistemul de comunicare prin limbă domină întreaga fiinţă umană nu numai natura culturală ci şi pe cea biologică. Sacralitatea cuvântului marchează nu numai Omul în integralitatea sa, ci, în mod miraculos, radiază adânc în toate gesturile, faptele şi creaţiile sale. Tot ceea ce Omul atinge se încarcă fie cu harurile şi nobleţea umană, de frumos, de adevăr, de curat, fie cu tot ceea ce se află la extremitatea polului pozitiv, de tot ce omul a dat negativ, urât, neadevărat, impur.

Absenţa contextului social duce la nedobândirea umanului, ori la reducerea, chiar pierderea umanului. De aceea „copii lupi”, sunt pierduţi ca fiinţe umane dacă despărţirea lor de comunitatea specieei începe înainte ca aceştia să înveţe şi să vorbească şi să meargă în două picioare şi durează mai multă vreme. După care sunt inrecuperabili, rămân animale. Prin urmare mersul biped şi vorbirea se învaţă numai între oameni, ele nu sunt înăscute.

Mediul urban are particularităţile lui, factori variaţi ce pot stimula ori bloca necontenitul proces al devenirii umane, ba chiar pot inversa sensul procesului. O discuţie se poate face comparativ cu mediul rural.

Un factor principal al urbanului, ce merită a fi luat în discuţie, este densitatea mare a populaţiei, aglomeraţia. Într-adevăr aglomeraţia influenţează creşterea şi dezvoltarea, duce la sexualizarea din ce în ce mai timpurie a fetelor (menarha din ce în ce mai devreme), dar şi a băieţilor. Fiecare astfel de evenimente au consecinţe în alte zone ale vieţii, efectele sunt de tip domino şi cercetări antropologice au menirea de a evidenţia aceste mecanisme care au semnificaţie şi valoare antropologică.

Undeva, în zona comunicării interumane, intră şi fizionomia, ca element neverbal implicat în comunicare. Menţionăm, fără a comenta, alţi factori ce acţionează numai în spaţiul urban şi care într-un fel sau altul potenţează evoluţiile antropologice.

Reamintim, deşi am mai spus-o, că trebuie ţinut seama, de un principiu de bază şi anume că antropologia este atât antropologie fizică (sau bio-medicală) cât şi antropologie culturală. Aşadar, când vorbim de antropologie ne referim atât la antropologia bio-medicală cât şi la cea culturală. Este greşit a exclude una sau alta dintre ramurile aceleiaşi discipline, este ca şi cum am amputa un picior cuiva.