SUCCINT EXCURS ÎN ISTORIA EVREILOR BUCUREŞTENI

Etnia evreiască are o istorie cvasi-milenară pe pământul Daciei Traiane, testimoniată prin obiecte de cult, monezi, inscripţii, a căror existenţă este semnalată de istorici români şi străini. Marele savant Nicolae Iorga, a consacrat chiar o lucrare specială acestui subiect. 1]

În raport de zona geografică de provenienţă, în ţările române s-au constituit două ramuri ale populaţiei evreieşti:

– askenazimii – proveniţi din Europa centrală, Rusia şi Galiţia;

– sefarzii – originari din Spania şi alte ţări sudice ale continentulului nostru, ca şi din ţările maghrebiene ale Africii. Diferenţierile dintre aceste două ramuri se referau la limba curentă pe care o vorbeau – idişul pentru primii, ladino, pentru cei din sud, precum şi la unele ritualuri de cult.

Însemnările lui Beniamin Tudela, călător în Ţările Române în secolul al XII-lea, consemnează prezenţa evreilor într-un oraş de la poalele munţilor Vlahiei. 2]

Din secolele XIV-XV documentele scrise se înmulţesc, în raport cu sporirea populaţiei evreieşti în aceste provincii.

Existenţa structurilor comunitare poate fi semnalată – în ce priveşte pe askenazimi – la sfârşitul secolului XVII; pentru sefarzi, aceasta datează din primele decenii ale secolului XVIII.

Trebuie luat în considerare faptul că până în secolul XVII, cetatea de scaun a Ţării Româneşti a fost Târgovişte, iar actele oficiale referitoare la populaţia evreiască nu menţionau în mod special pe evreii din localitate, deşi este neîndoielnic că o asemenea comunitate era în curs de constituire.

O serie de reglementări în legătură cu evreii din Ţara Românească au în vedere, implicit şi pe cei din localitatea ce avea să devină ulterior capitala provinciei.

Prezenţa, cât de cât sesizabilă, a evreilor în Cetatea lui Bucur – localitate a cărui existenţă este atestată documentar la jumătatea secolului al XV-lea – este consemnată relativ târziu. Primul document scris, probabil din anul 1550, este ‘Responsa’ [scrisoarea] marelui rabin al Salonicului, Samuel de Medina, în legătură cu relatarea unor evrei din Bucureşti, despre un furt, urmat de moartea unei persoane, presupusă a fi intervenit în urma unei sinucideri sau crime. 3]

Paralel cu creşterea generală demografică a provinciei şi a importanţei Bucureştiului, sporeşte treptat numărul locuitorilor evrei. Astfel, până la mijlocul sec. XVII, numărul rezidenţilor permanenţi era de cca. 600.

Totodată, în mod pasager, erau semnalaţi evrei din alte zone ale Europei şi Orientului Apropiat, dată fiind poziţia geografică a Bucureştiului – punct de încrucişare a căilor comerciale, apropierea de mare, de alte căi nevigabile. Într-un act emis de Constantin Brâncoveanu, la 21 martie 1698, prin care se concesionau atelierele Curţii domneşti din Bucureşti pentru confecţionarea lumânărilor, se cerea producătorilor de seu, printre care erau şi evrei, să vândă acest produs concesionarului Zhagi Moise. 4]

Primul document oficial privind comunitatea sefardă datează din 1730, semnat de Nicolae Mavrocordat. 5]

După cum afirmă M. A. Halevy, cea dintâi mărturie oficială care atestă existenţa comunităţii mozaice în Bucureşti este documentul emis de Ştefan Racoviţă, domnitorul Ţării Româneşti, în mai 1764, prin care întăreşte pe Isac Hahamul, ca baş-baham 6] peste tot norodul evreiesc ce se află în Ţara Românească. “…În ştiinţă facem cu acest testament al Domniei mele, vouă starosti de evrei din oraşul Bucureşti şi de pe alte târguri şi altor căpetenii ce se află între norodul evreiesc şi tuturor evreilor din această Ţară românească pentru Isac Hahamul, feciorul lui Biţal Hahamul, care fiind om de cinste şi învăţat, m-am milostivit măria mea asupra lui şi l-am făcut baş-baham peste tot norodul evreiesc ce se află în Ţara românească ca să fie el îndreptar legii voastre, prin vechilul său ce se va alege şi va orândui să facă la Bucureşti, precum este obiceiul dinainte rămas, de-au avut el vechil aice, ca să-şi poarte de grijă pentru toate treburile ce orânduiala legii voastre.” 7]

Urmează enunţarea îndatoririlor finaciare şi apelul ca evreii să se supună ori unde s-ar afla celor ce la va ‘orândui’ Isac Hahamul şi să-l respecte.

Documentul comportă multiple semnificaţii: atestă existenţa obştiilor evreieşti în Bucureşti şi alte localităţi din Ţara Românească ca, de altfel, şi în celelalte provincii româneşti, pune în evidenţă cristalizarea, chiar dacă, incipientă, a unei structuri organizatorice funcţionale pentru acea perioadă, conferă autoritate celor desemnaţi de domnitor să conducă şi să vegheze la îndeplinirea obligaţiilor atribuite acestor colectivităţi. Alţi principi fanarioţi – Alrexandru Ipsilanti, Mihai Şuţu, Nicolae Mavrogheni, confirmau de asemeni staroşti ai comunităţilor evreieşti.

O mărturie despre comunitatea mozaică întâlnim în cele scrise de secretarul de limbă latină al lui Constantin Brâncoveanu, în anii 1710-1714, evreul creştinat din Florenţa, Antonio Maria del Chiaro [David Taglia].

Descriind starea economică a populaţirei evreieşti din Bucureşti, el arăta că “trăieşte destul de greu, nu le este îngăduit să poarte haine de altă culoare decât neagră” (ceea ce, după opinia noastră, nu era o măsură discriminatorie, ci o cutumă religioasă a evreilor askenazimi – n.a.) 8]

Alte consemnări documentare din această perioadă conferă unor evrei drept de folosinţă sau de proprietate asupra unor imobile sau terenuri.

Existenţa unei sinagogi în Bucureşti, la sfârşitul sec. XVIII, este atestată în Hrisovul domnesc, dat la 10 noiembrie 1793, cu prilejul jalbei locuitorilor din Cartierul Răzvan, împotriva evreilor ce şi-au construit un lăcaş de cult în hanul Nicolescului. Dat fiind că acest fapt a generat incidente violente între evrei şi creştini, domnitorul cerea ca, în trei zile, sinagoga să fie dărâmată, iar în caz de neîndeplinire a acestei porunci “cei nesupuşi vor fi trimişi la ocnă”. 9] În dispută intervine patriarhul ortodox din Ierusalim, ceea ce l-a făcut, ulterior, pe scritorul G.Ionescu-Gion să remarce “Bunăoară ce avea Chir Efrem, Patriarhul Ierusalimului cu comunitatea din Bucureşti, care în 1794 [1793 de fapt] avea în faţa bisericii Răzvan, în hanul Nicolescu, o sinagogă!… gonind pe evrei tocmai în mahalaua Popescului, pe la Jicniţa domnească, unde de mai înainte aveau o altă sinagogă”.

Sporirea numărului de comercianţi şi meşteşugari, ceea ce a dat o pondere mai mare acestei colectivităţi în dezvoltarea economică a oraşului, a determinat pe domnitorul Alexandru Constantin Moruzzi, la 16 ianuarie 1796, să dea ordin Agiei Bucureştilor să ocrotească breasla evreilor împotriva diferitelor vexaţiuni, care i-ar fi împiedicat să desfăşoare activităţi comerciale. 10] Acelaşi domnitor pedepseşte pe un croitor creştin care vroia să boteze ca ortodox un tânăr evreu, fără consimţământul acestuia. 11]

Domnitorul Constantin Hangerliu scuteşte, în septembrie 1798, pe legătorii de cărţi şi pe ceaprazarii evrei de obligaţiile financiare. 12]

Epoca fanariotă a fost, în ansamblu o perioadă istorică favorizantă pentru creşterea numărului de evrei şi dezvoltarea activităţii economice a acestora în Ţările Româneşti, inclusiv în Bucureşti.

O dată cu secolul XIX, mai ales după tratatul de la Adrianopole (1829), când se acordă libertate pentru Ţările Române, apar premise şi mai favorabile pentru Ţările Române şi, în context, pentru populaţia evreiască, în cadrul căreia comercianţii, în general cei interesaţi în circulaţia bănească şi a bunurilor, ocupau un loc important. Totodată, deschiderea spre Occidentul ce se angrena tot mai mult în ruajul capitalismului, a stimulat dezvoltarea învăţământului, ştiinţei, medicinii, artelor, preocupări care erau la loc de cinste în viaţa evreilor. Acestea erau domenii cu tradiţii milenare, generate de activitatea unor mari personalităţi, din antichitate până în secolul luminilor, tradiţii continuate până în zilele noastre, mai ales în centre culturale româneşti de nivel european ca Bucureşti, Iaşi, Cluj, Cernăuţi, ş.a.

Concomitent se consolidează în decursul secolului XIX şi prima jumătatate a secolului XX, o pătură largă de comercianţi, meseriaşi, bancheri şi industriaşi, care aduc o contribuţie remarcabilă la progresul general al societăţii româneşti, care s-a bucurat de aprecierea cercurilor luminate ale majorităţii, înfruntând totodată prejudecăţi care au generat comportamente adverse şi au dus chiar la discriminări şi măsuri represive în următorii 150 de ani (1800-1945)

Cu toate restricţiile impuse de Regulamentele Organice, elaborate în 1831, sub ocupaţie rusească, care considerau “pământeni” numai persoanele de religie creştină, ceea ce a creat evreilor, desemnaţi ca “străini”, anumite dificultăţi pe planul accesului la educaţie, al drepturilor civice şi politice, imigraţia evreilor a continuat, numărul lor anjungând în 1859 la 135 000, în Principatele române, ceea ce reprezenta 3 % din populaţie; în Bucureşti locuind cca. 6000, iar până în 1906, a sporit de cca. 7 ori (42 529 persoane din totalul de 341 321 locuitori, câţi consemnează recensămntul din 1912) 13]

Dată fiind necesitatea dezvoltării mai rapide a raporturilor economico-sociale ce triumfau în Occident, s-a produs şi o relaxare a relaţiilor dintre administraţia publică şi comunităţile evreeşti, în pofida prevederilor restrictive impuse de Regulamentele Organice.

Menţinându-se în ansamblu intervenţia organelor de stat în treburile comunitare, sintagma “breasla jidovilor” sau “ a evreilor”, folosită până atunci în actele oficiale, a fost înlocuită tot mai des cu termenul de “naţiune evreiască”, instituţiile “hahambaşa” şi “staroste” desemnate de domnitor au fost înlocuite cu organe alese de către obştea evreiască, activitatea acestora fiind reglementată de organismele statale, având în frunte un mare rabin (şef spiritual)

Un moment de maximă semnificaţie l-a constituit şi pentru populaţia evreiască din Bucureşti, revoluţia liberal-democrată din anul 1848, la care acesata a participat cum entuziasm, salutând prevederea expresă a Proclamaţiei de la Islaz care stipula emanciparea evreilor şi drepturi politice pentru “compatrioţii de orice credinţă”. Încercând să traducă în fapt, această orientare, revoluţionarii au desemnat primul evreu în consiliul oraşului Bucureşti – bancherul Manoah Hillel. Un alt bancher Davicion Bally a sprijinit financiar revoluţia. 14]

Este binecunoscut tabloul pictorului Daniel Constantin Rosenthal “România revoluţionară”, o emblemă a mişcărilor democratice din 1848.

Alături de el s-a aflat alt artist plastic, Barbu Iscovescu. Rosenthal, trimis în captivitate după înfrângerea revoluţiei, supus terorii, şi-a pierdut viaţa într-o închisoare din Budapesta, fiind primul evreu din România martir a unei mişcări progresiste de anvergură. 15]

La trei ani de la revoluţia de la 1848, se înfiinţează prima şcoală israelito-română, 16] concomitent cu accesul, relativ limitat, al tineretului evreu în şcolile de stat. Raţiunile creării unui sitem de învăţământ particular pentru copiii evrei erau diverse – unele măsuri discriminatorii (limitarea numărului de locuri pentru “străini” în instituţiile şcolare de stat), necesiatea de a da o educaţie specific iudaică, prin predarea limbii ebraice sau idiş şi a religiei mozaice, lipsa mijloacelor financiare pentru a accede în şolile publice, elementare şi liceale, unde “străinii” erau obligaţi să plătească taxe, interdicţia de a purta îmbrăcămintea impusă de cananele religioase.

Totodată îşi făcea drum tot mai marcat tendinţa integraţionistă în mediul majoritar, puternică în rândurile evreilor. Este de remarcat că fruntaşi ai revoluţiei române, înfăptuitori ai transformărilor democrat-liberale ca Mihail Kogălniceanu, C.A, Rosetti şi alţii au încurajat acest proces de integrare, făcând apel la frceventarea de către copiii evrei a şcolilor de stat, la participarea reprezentanţilor acestei etnii la viaţa publică.

Au fost şi oameni politici cu resentimente antisemite, care se opuneau acestui comportament democratic, căutând să bareze drumul spre activitate social-culturală şi economică a populaţiei evreieşti. Această tendinţă şi-a găsit expresie în dezbaterea vehementă, a art. 7 al Tratatului de pace din 1878, care a statutat pentru o perioadă (până în 1919) condiţia juridică a evreilor, cât şi legea învăţământului din 1893, care limita accesul în şcolile de stat al “străinilor”, ca şi în alte legi discriminatorii în plan economic. 17]

În pofida acestor dificultăţi, care se înscriau într-un sens contrar modernizării societăţii româneşti, în a doua parte a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX s-au afirmat în Bucureşti, numeroase personalităţi aparţinând etniei evreieşti, în cele mai variate domenii. Aceştia au adus o contribuţie, remarcată cu probitate de exponenţii democraţi ai opiniei publice, la dezvoltarea economiei, a ştiinţelor, medicinii, literelor, artelor, învăţământului de toate gradele, marcând, într-o anumită măsură, istoria civilizaţiei moderne româneşti.

Astfel, pe plan economic, avem în vedere financiari ca Jacob Marmorosch, Mauriciu Blank (Banca Marmorosch-Blank a luat fiinţă în 1848), Ezra Berkovitz şi alţii. O referire specială se cuvine pentru familia de bancheri Elias, Menachem (tatăl) şi Jacques (fiul). Împreună cu Emil Costinescu, Menachem înfiinţează, în 1897, Banca generală a Ţării Româneşti. Jacques Elias a fost primul, şi cred ultimul, financiar care a lăsat Academiei Române, pentru scopuri caritabile şi de încurajare a ştiinţei, un legat considerabil (sume de bani, imobile, terenuri), a înzestrat Capitala cu un spital modern. 18]

Alţi bancheri ca Ezra Berkovitz a fost senator, iar Aristide Blank a sprijint activitatea culturală, fiind unul dintre finanţatorii editurii “Cartea Românească”.

Din a doua jumătate a secolului a XIX-lea îşi desfăşoară activitatea o pleiadă de peronalităţi: chimistul Lazăr Edelşeanu, specialist în petrochimie, al cărui procedeu de rafinare selectivă a petrolului cu bioxid de sulf lichid, a căpătat o utilizare pe plan mondial 19], I.P. Sucher, profesor de calcul diferenţial la Universitatea din Bucureşti încă din 1901, David Emanuel (1854-1941), tot matematician şi profesor la aceeaşi instituţie, contrbuind la formarea şi dezvoltarea şcolii matematice din ţara noastră. În 1903 este ales preşedinte al Societăţii române de ştiinţe, iar în 1920 membru al Academiei; fizicianul Alexandru Sanielevici, membru corespondent al Academiei; profesor la Universitatea din Bucureşti.

Prezenţa evreilor medici este menţionată în ţările române încă din secolul XV, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Numărul lor a crescut. Printre medicii evrei care s-au stabilit în această zonă, se remarcă dr. Iuliu Barasch, primotor al unui spirit novator în domeniu; a devenit profesor la Şcoala Naţională de medicină, înfiinţată chiar în aceşti ani, la Colegiul Sfântul Sava, la Şcoala Militară şi la cea de Agricultură; iniţiator al revistei “Isis şi Natura” şi al publicaţiei “Ţăranul”.

Un alt discipol al lui Esculap, dr. Ştefan Stâncă, practicând iniţial profesia în provincie a fost chemat la Bucureşti de prof. Carol Davila, fiind, timp de două decenii, medic şef al Capitalei, apoi director al Serviciului Sanitar Naţional; a deţinut preşedinţia de onoare a primului Congres naţional al medicilor, veterinarilor şi farmaciştilor; Moise H. Goldstein neurolog, fost colaborator al savanţilor Gh.Marinescu şi C.I.Parhon; remarcabilă a fost activitatea prof. Marcu Cajal, unul dintre fondatorii pediatriei în România, a doctorului Litman Ghelerter, întemeietor al Societăţii de asistenţă socială şi medicală “Iubirea de oameni” şi a spitalului cu acelaşi nume (1923).

Între umaniştii evrei amintim pe înainte-mergătorul Moses Gaster, rabin, ale cărui studii lingvistice şi folclorice au adus o contribuţie majoră la dezvoltarea acestor domenii. Deşi expulzat din ţară, a întreţinut o vastă corespondenţă cu colegii săi de specialitate; înteaga sa arhivă a lăsat-o Academiei Române. Alături de el, se cere relevată activitatea unor savanţi ca H. Tiktin, Lazăr Şeimeanu, care au creat un instrumentar ştiinţific în domeniul lingvisticii. Ei au creat o tradiţie care a fost îmbogăţită de lingvişti ca J.A.Candrea, Jacques Byck, Alex.Graur, ş.a.

Un intelectual de mare prestanţă a fost Adolphe Stern (1841-1931), istoric, memorialist, activist pe plan soacial-politic, deputat în Parlamentul ţării, în perioada interbelică, preşedinte al Uniunii Evreilor Români.

Sociologul şi criticul literar C-tin Dobrogeanu Gherea (1844-1920) de orientare socialistă a întreprins prima analiză a structurii economico-sociale din România ca urmare a reformei agrare din 1848, în lucrarea de notorietate “Neoiobăgia”.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi prima parte a secolului XX este remarcată prezenţa fraţilor E. şi M. Schwarzfeld 20], istorici şi ziarişti; a lui Barbu Lăzăreanu, publicist, promotor al răspândirii culturii în mase, exeget al folclorului român şi bun cunoscător al literaturii idiş; Horia Carp, publicist, senator, şi deputat în forul legislativ al ţării, combatant neobosit pentru integrarea etniei evreieşti în societatea românească.

Publicistica înscrie la loc de frunte, de asemenea, pe B. Brănişteanu, M. Zelter-Sărăţeanu, A.L. Zissu, în acelaşi timp scriitor şi militant sionist.

Câmpul literelor a adus în lumină pe Ronetti Roman, cu al său “Manase”, pus în scenă în 1900, care a stârnit ample controverse, pe care le-am putea asemui cu cele din jurul romanului “De două mii de ani”, apărut în perioada interbelică şi cu recentul “Jurnal” al lui Mihail Sebastian. Se conturează acum personalitatea lui Felix Aderca, B. Fundoianu, Emil D. Fagure, care se vor afirma îndeosebi după primul război mondial.

La cumpăna dintre veacuri s-au constituit numeroase asociaţii culturale, centre de propagare a unor valori religioase şi laice, dintre care menţionăm “Societatea istorică Iuliu Barasch”, “Societatea culturală ‘Sharon’”, “Asociaţia Titraţilor Unirea”, “Cercul cultural Libertatea”.

Activitatea editorială, de librărie şi anticariat a fost marcată de prezenţa unor editori ca Leon Alcalay, fraţii Şaraga, fraţii Poch, A. Steinberg, a cărui librărie “Hasefer” constituia un loc de întâlnire a numeroşi intelectuali de marcă.

Editorii evrei au publicat timp de decenii “Biblioteca pentru toţi” ; George Potra, în lucrarea “Din Bucureştii de ieri” scria: “Leoon Alcalay, ajunsese unul dintre cei mai mari librari ai Capitalei, iar pentru priceperea şi calităţile lui a fost ales şi vicepreşedinte al Asociaţiei librarilor din Ţară.” 21]

Un loc aparte în viaţa publică generală şi a obştii evreieşti în prima parte a secolului XX îl ocupă dr. Wilhelm Filderman (1886-1961), om al legii, preşedinte al Uniunii Evreilor Români şi al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti, membru în delegaţia română la Conferinţa de Pace (1919-1920); a fost un dârz combatant pentru apărarea populaţiei evreieşti în anii 1940-1944, când antisemitismul devenise poitică de stat.

Perioada 1919-1938, a marcat o amlificare considerabilă a prezenţei etniei evreieşti în ansamblul societăţii româneşti. În 1930, numărul evreilor în Bucureşti era aproape de 12 ori mai numeros decât la mijlocul sec. XIX, cca. 10% din populaţia capitalei.

Dacă ne referim la palierul economic, aşa cum arăta “Enciclopedia României” realizată sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, în anii interbelic s-au constituit şi dezvoltat numeroase întreprinderi industriale, instituţii financiar-bancare, care au făcut din Bucureşti un puternic centru economic. 22] În acest proces, aportul capitalului evreiesc a deţinut un loc important. Astfel, la sfârşitul anului 1938, funcţionau în Bucureşti, 1279 întreprinderi industriale ale unor proprietari evrei. 23]

Constatând aceste realităţi, George Zane scria în 1930: “Evreii au fost aproape singurii agenţi care, pe de-o parte, independent de voinţa lor, au conlucrat la prefacerea economiei noastre, pregătind-o pentru a putea fecunda forma superioară de producţie şi circulaţie, iar pe de altă parte, au însămânţat aceste tipuri noi, pe care grija interesului lor le-a făcut să se dezvolte până la cele mai înalte forme, cum sunt cele actuale”. 24]

Mai categoric, dr. Eugen Ţaţomir considera că “economia noastră şi-a creat toate industriile şi anexele necesare cu contribuţia şi colaborarea spiritului de întreprindere şi hazard al evreilor, sprijinit pe capitalul semit în mare parte.” 25] O densă analiză a rolului etniei evreieşti pe acest plan întreprinde dr. Avram Rosen în lucrarea “Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştilor din a doua jumătate a sec. XIX până în anul 1938” apărută în editura “Hasefer” în anul 1995. Găsim aici numele unor industriaşi, bancheri, întreprinzători mici şi mijlocii, care au fost membrii ai Camerei de Comerţ şi Industrie a Bucureştiului. Evocăm aici astfef de personalităţi ca Emanoil Auşnit, Micu S. Zentler (căruia Ion Antonescu i-a acordat, prin decret lege în 1943, drepturile de care se bucurau etnicii români), Sever Herdan, Siegmund Birman, ş.a. 26]

Înfăţişarea unui tablou amplu şi complex al personalităţilor din variate domenii din rândurile acestei etnii care s-au format în Bucureşti, în acei ani, este foarte dificil de realizat. O enumerare sumară pune în evidenţă pe tărâmul ştiinţei – Ernest Abason, A. Hollinger (matematică), Artur Kreindler, Maximilian Popper, simion Iagnov, Benedict Menkes, Miron Segaller (medicină), Martin Bercovici, Isac Blum, Teofil Revici, I. Friedlănder, S. Auslender, Solomon Sternberg (ştiinţe tehince). Tradiţiile în domeniul lingvisticii şi al cercetării folclorului le-au continuat Alex. Graur, Jacques Byck, Iancu Fischer, Lucia Wald, Hary Brauner, ş.a.

De renume au fost artişti plastici ca Marcel Iancu, Victor Brauner, Iosif Isser, Margareta Sterian, M.H. Maxy, compozitori ca Marcel Mihailovici, Paul Constantinescu, Matei Socor, , actori ca Yonnel, De Max, Sevilla Pastor, Lisette Verea lângă care ocupă un loc de cinste Leny Caller, Sidy Thal, Agnia Bogoslava, Dida Solomon-Callimachi, Moni Ghelerter, Alexandru Finţi.

Spaţiul literar românesc a cunoscut în interbelic prezenţa a numeroşi scriitori, critici şi istorici literari evrei, unii marcându-şi prezenţa încă înainte de primul război mondial, iar alţii continuîndu-l şi după 1945. Ne putem referi la Beniamin Fundoianu, Isac Peltz, admirabil în descrierea “mahalelii” evreieşti şi a pocesului de aculturaţie cu mediul românesc, Eugen Relgis, propagator cu mijloace literare şi publicistice a unor concepţii umaniste, Mihail Sebastian, care se zbătea între dorinţa puternică de a fi profund ancorat în realităţile româneşti, fără a renunţa însă la apartenenţa de etnia ale cărei suferinţe milenare încerca să le înţeleagă şi să le transpună în literarură, Ury Benador, poeţi ca Tristan Tzara, unul dintre fondatorii curentului dadaist în cultura europeană şi mulţi alţii.

Câmpul tot mai amplu al criticii şi istoriei literare, defrişat de Titu Maiorescu, Mihalache Dragomirescu şi Dobrogeanu Gherea, continuat de Eugen Lovinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu a fost fertilizat de gândirea pătrunzătoare a lui Tudor Vianu, unul dintre fondatorii teoriei culturii şi esteticii moderne în România. Lucrările sale “Poeziile lui Eminescu”, “Estetica”, “Arta şi frumosul”, “Influenţa lui Hegel în cultura română” sunt preţuite şi astăzi.

Trebuie menţionată prezenţa unei pleiade de scriitori ce cultivau limba idiş ca Iacob Gropper, Moise Lax, S.Rispler, Alfred Margul Sperber, precum şi existenţa unui teatru în limba idiş şi română, “Baraşeum” ce se bucura de prestigiu în lumea artistică românească.

Disciplinele umaniste erau slujite de gânditori valoroşi ca filosoful Isac Brucăr, şef rabinul Iacob Niemirower, M.A. Halevy, analişti ai gândirii iudaice, scormonitori ai istoriei evreilor, animatori ai Cercului de studii de pe lângă Templul Coral din Bucureşti.

Bucureştiul a fost centrul sistemului de învăţământ israelito-român, iniţiat, imediat după 1848. În anii interbelici funcţionau în Capitală aproximativ 20 de grădiniţe de copii, şcoli primare şi licee sau gimnazii, o şcoală profesională “Ciocanul”. 27] aceste instituţii au impus necesitatea unui corp didactic relativ numeros, în multe cazuri completat de specialişti de alte etnii, inclusiv români. Printre profesori şi pedagogi evrei, alături de cei relevaţi mai sus, se cer meţionaţi Theodor Loewenstein, cu teorii privind specificul procesului didactic, A. Zelewinski, S.M. Littman, S. Rievensohn, Bernard Kanner, Egon Weigl, Lenormanda Benary, Iosef Gruber, Eliza Campus şi mulţi alţii.

Departe de a fi şocuri de claustrare etnică, şcolile israelio-române, care-şi desfăşurau cea mai mare parte a activităţii în limba populaţiei majoritare, contribuiau la înlesnirea integrării tineretului evreu în ansamblul societăţii.

Obştea evreiască din Bucureşti a consacrat o mare parte a strădaniei publicisticii, prin editarea unui număr impresionant de ziare şi reviste de cele mai variate orientări şi genuri, cât şi prin colaborarea la presa cu o problematică generală a societăţii româneşti. S-au bucurat de o bună apreciere şi o îndelungată existenţă ziarele “Neamul Evreiesc”, “Egalitatea”, “Curierul Israelit”, “Mântuirea”, “Ştiri din lumea evreiască”, reviste ca “Sinai”, “Adam”, “Haşmonea” şi multe altele.

În aceste publicaţii şi-au marcat prezenţa intelectuali evrei precum Iuliu Barasch, A. Gold, E. şi M. Schwartzfeld, Horia Carp, B. Brănişteanu, Zelţer-Sărăţeanu, S. Labin, A.L. Zissu, M. Benvenisti, W. Filderman, M.H. Bady, Matatias Carp, Ury Benador, I. Ludo, M. Beck, M. A. Halevy, Emil Dorian, F. Brunea-Fox, A. Feller, ş.a. aceştia şi alţii au colaborat ci ziare precum “Adevărul”, “Timpul”, “L’ Independence Roumanie”, reviste ca “Viaţa Românească”, “Bilete de papagal”, “Revista Fundaţiilor Regale”, “Azi”, “Cuvântul Liber”, “Lumea Românească”.

Un fenomen specific vieţii politice din perioada interbelică îl constituie prezenţa în Parlamentul României a unor deputaţi şi senatori evrei, alături de cei majoritari şi ai celorlaltor etnii. Printre aceştia cităm pe Adolf Stern, Jacob Niemerower, Max Auschnit. Beneficiiind, pentru prima dată, de dreptul democratic al eligibilităţii, aceştia au promovat interesele obştii evreieşti în lumina prevederilor Constituţiei din 1923, ce trebuiau transformate în legi şi măsuri statale. Era combătută de la tribuna Parlamentului xenofobia, antisemitisul, violenţa împotriva unor cetăţeni numai pentru faptul că aparţineau altor etnii. Demersul lor solidariza şi senatori devotaţi cauzei democraţiei, miniştri, alţi exponenţi ai aparatului de stat care înţelegeau primejdia extremismului xenofob. 28]

Parlamentarii evrei erau interesaţi în soluţionarea optimă a problemelor multiple cu care se confrunta societatea românească în perioada interbelică.

Ca o apreciere a exponenţilor acestei etnii, dr. Nicolae Lupu, ministru de interne, a desemnat drept primar interimar al Capitalei, în 1921, pe dr. Katz, iar Achile Şaraga a fost ales vice-primar al Capitalei.

Împreună cu W. Filderman, la care s-a făcut referinţă anterior, o personalitate de primă importanţă a fost, în acei ani, rabinul şef Alexander Şafran, om cu o vastă erudiţie iudaică. A fost senator de drept – cel mai tânăr dintre membrii acestui for – în anul 1940. Obligat, ca şi Filderman, să părăsească ţara după 23 august 1944, a continuat să aprecieze umanismul poporului român, să nu-l identifice cu propovăduitorii şi practicienii xenofobiei şi antisemitsmului. Recent a fost ales cetăţean de onoare al oaşului său natal – Bacău şi membru de onoare al Academiei Române.

Alături de personalităţile de marcă ale societăţii româneşti care au recunoscut aportul evreilor în cele mai diferite planuri, citate anterior, amintim pe Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Rădulescu Motru, Virgil Madgearu, Eugen Herovanu, Geo Bogza, Tudor Teodorescu Branişte şi mulţi alţii. 29]

Ascensiunea fascismului, în special a hitlerismului în anii ’30 – ’40, a potenţat impulsurile antisemite ale unor grupări, unele dintre ele deosebit de agresive, care căutau să arunce vina pentru dificultăţile şi chiar suferinţele poporului român asupra prezenţei “halogenilor” şi în special al evreilor.

Concretizarea acestei orientări este vădită într-o serie de măsuri legislative ce au fost adoptate începând din 1934 şi care au atins paroxismul sub dictatura lui Carol al II-lea şi cea legionaro-antonesciană, continuînd până în 1944. A fost mai întâi limitat accesul în diferite domenii economice [1934], urmată de revizuirea cetăţeniei acordate prin constituţia din 1923 (februarie 1938), privarea de dreptul de a profesa medicina, avocatura, activitatea didactică, ingineria, etc. în instituţii de stat (1940), excluderea din învăţământul public, expropierea unor bunuri imobile, muncă forţată, deportări, asasinate. Au avut loc în Bucureşti evenimente sângeroase – rebeliunea legionară din ianuarie 1921, soldată cu peste 250 morţi, dintre care 120 evrei. 30] Aş vrea să subliniez că suferinţele populaţiei evreieşti au fost subsecvente celor ale etniei române, mai ales după declanşarea războiului din iunie 1941, care a adus numeroase pierderi de vieţi omeneşti, prizonierat, lipsuri materiale ale etniei majoritare.

Evreii au participat la aportul economic solicitat de desfăşurarea conflagraţiei din anii 1941-1944; documente numeroase atestă interesul instituţiilor militare, ale administraţiei publice, pentru utilizarea specialiştilor tehnicienilor, meseriaşilor evrei în cadrul muncii obligatorii. 31]

Nu poate fi omis nici sprijinul financiar [care s-a ridicat la miliarde de lei] 32] sau în îmbrăcăminte şi alte obiecte de uz casnic. 33]

Şi totuşi, a continuat viaţa comunitară, chiar dacă s-au făcut concesii într-o anumită perioadă, s-a menţinut şi s-a extins instrucţia şcolară, realizându-se chiar posibilitatea pentru tineri de a continua sau de a începe studiile universitare în instituţii create ad-hoc, de oameni curajoşi precum a fost prof. Ernest Abasohn, A. Hollinger, Marcu Onescu, Marcu Cajal, Maximilian Popper, Isac Blum şi mulţi alţii.

Unii membri ai guvernului antonescian şi funcţionari superiori din Ministerul Învăţământului au fost favorabili acestei iniţiative, unică în ţările cotropite de hitlerişti sau conduse de guverne fasciste ori gravitând în orbita acestora. În acea perioadă a continuat, chiar dacă nu agreată de unele autorităţi, activitatea teatrului Baraşeum.

O parte importantă a etniei evreieşti – din raţiuni diverse – nu a fost supusă unor deportări masive, cum s-au petrecut lucrurile în Basarabia, Bucovina şi o parte a Moldovei, în ciuda presiunilor naziste. Un număr de evrei din Bucureşti deportaţi în Transnistria, au revenit la îneputul anului 1944.

Perioada care a început după 23 august 1944 este plină de contradicţii în ce priveşte istoria evreilor bucureşteni. Înlăturarea dictaturii militare, a generat speranţa că se va instaura un regim democrat autentic, menit să excludă discriminarea rasială, liberul acces în funcţii publice, etc. Aceasta explică, în bună măsură, adeziunea la procesul politic de după 6 martie 1945 a unora dintre evrei. A pune pe seama “filo-comunismului” sau “filo-bolşevismului” participarea ansamblului acestei etnii la regimul totalitar, este un argument fals. Faptul că din cei 100 000 de evrei bucureşteni, au rămas în 1989 numai 5000 vorbeşte de la sine despre aberaţia solidarizării totale a evreilor cu comuniştii. Este un fapt că în anii postbelici când în Capitală au continuat să trăiască zeci de mii de evrei, mulţi dintre aceştia au desfăşurat un comerţ civilizat (evocat adesea la “cozile” din timpul dictaturii ceauşiste) şi-au pus cunoştinţele în slujba dezvoltării ştiinţei, tehnicii, culturii, învăţământului, industriei.

Ne este greu să selectăm nume, dar nu putem omite pe Solomon Marcus, Aristide Halanay (matematică), Artur Kreindler, O. Sager, Maximilian Popper, Nicolae Cajal (medicină), Mihai Rosenberg, A. Gelberg (fizică), Solomon Sternberg, O. Solomon (chimie), Edwin Glaser, Savelly Zillberstein, M. Onescu (juridic), Z. Ornea, Paul Cornea, Silviu Iosifescu (istorie şi critică literară), C. Ionescu-Gulian, Ion Banu, Henri Wald, Radu Florian (filosofie), Mihail Sebastian, Marcel Breslaşu, Maria Banu, Radu Cosaşu, Veronica Porumbacu (literartură), Tia Peltz, Maria Constantin, Andrei Szobotka (arte plastice), Beate Fredanov, Iolanda Mărculescu, Wily Ronea, Maia Morgenstern, Sergiu Comissiona, Miriam Marbe, Dan Mizrahi, Iosif Sava, A. Hoffman (muzicieni, artişti lirici, muzicologi, actori).

Prezenţa de-a lungul a peste trei secole a comunităţilor evreieşti în Bucureşti şi-a pus amprenta şi asupra peisajului arhitectonic al oraşului. În primul rând numărul mare de sinagogi – de la modestele construcţii de început până la monumentalele edificii de cult din a doua parte a veacului al XIX-lea şi prima parte a celui următor. Astăzi s-au păstrat, însă, câteva lăcaşuri religioase, cum ar fi Templul Coral, construit în deceniul şapte al secolului trecut; Sinagoga Mare şi ea din strada Mămulari, astăzi muzeu al populaţiei evreieşti din România şi al Holocaustului.

De altfel, după cum se ştie, în partea de sud–estică a Bucureştior se grupase un cartier locuit cu precădere de evrei (străzile Dudeşti, Văcăreşti, Vulturilor, Călăraşi, Col. Orero, Mămulari şi altele). Mai stau şi astăzi mărturie numeroase construcţii cu stiluri arhitectonice ce dovedesc un anumit grad de cultură estetică, apetenţa spre furmos a foştilor proprietari evrei. Arhitecţii evrei au adus contribuţii şi la ridicarea altor edifcii (instituţii publice, locuinţe private, block-house-uri, şcoli, spitale, etc) din Capitala ţării.

Înfăţişarea acestui sintetic istoric al convieţuirii etniei evreieşti cu ceilalţi locuitori ai Capitalei, nu se vrea înţeleasă ca o manifestare emfatică a “superiorităţii” sau “spiritului dominator”, epitete pe care le aruncă în talgerul urii de rasă antisemiţii din trecut şi epigonii lor contemporani.

Am vrut să punem în evidenţă o realitate puţin cunoscută, chiar obturată de anumite curente extremiste, cu speranţa că vom contribui la formarea unei imagini adecvate despre contribuţia acestor locuitori ai urbei lui Bucur.

Evreii bucureşteni au primit cu satisfacţie procesele democratice ce au început odată cu decembrie 1989. Noua orientare a conducerii Federaţiei Comunităţior Evreieşti din România, sub impulsul preşedintelui acad. Prof. N. Cajal, are drept ghid principiul “necunoaşterea desparte – cunoaşterea apropie”. Aceasta a adus o revigorare a procesului de valorificare a aportului populaţiei evreieşti, inclusiv a celei din Bucureşti, de-a lungul secolelor la dezvoltarea generală a societăţii româneşti.

Au rămas puţini evrei în Capitală ca şi în întreaga ţară, mulţi dintre ei aflându-se în ceea ce se numeşte “golden age”, dar continuă să se afirme năzuinţa spre prietenie şi colaborare cu toţi locuitorii României. Tocmai o, asemenea acţiune poate fi eficientă la consolidarea relaţiilor de prietenie dintre toate etniile din patria noastră comună.

NOTE:

1] Nicolae Iorga, “Istoria evreilor în Ţerile noastre”, Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii istorice, 1913, t. XXXVI, nr.7

2] Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România (în continuare IMER), vol.I, ed. A II-a, alcătuit de Victor Eskenazi, Bucureşti, 1995, Editura Hasefer

3] Op. cit., doc. 38

4] Op. cit., vol. 2/II, 1991

5] D. Hâncu, “O istorie multi-seculară” – anul 1930 – în “International Symposium on Sephardy Jews in South-Eastern Europe”, Bucharest, 7-8 october 1998, pp.12-14

6] Baş-hahamul era o funcţie în cadrul comunităţilor evreieşti, ceea ce atestă existenţa unui număr mai mare de evrei în diferite centre ale provinciei

7] M. A. Halevy, “Comunităţile din Bucureşti în epoca fanarioţilor (1714-1811)”, Sinai, an. III, 1931, pp.89-90

8] “Contribuţia evreilor din România la civilizaţie şi cultură” (în continuare “Contribuţia…,”) editată de Consiliul Naţional UNESCO – România şi FCER, Coordonator general Acad. N. Cajal şi H. Kuller, 1996, Bucureşti, p. 32

9] U. A. Urechia, “Istoria Românilor”, vol. III, 1786-1800, pp.42-43, apud. IMER II/2, doc. 271

10] Arhivele Istorice Naţionale, mss. 23, f. 193-195, apud. Op.cit., doc. 290

11] “Contribuţia…,”, p.32

12] IMER, op.cit., doc. 314

13] Arhiva Centrului pentru studiul istoriei evreilor în România (în continuare A.C.S.I.R.), fond III, f.93

14] “Contribuţia…,”, pp.46-47

15] Ibidem

16] Ibidem

17] Sincerus Edmond: “Les juifs en Roumanie depuis la Traite de Berlin (1878) jusqu’a ce jour”, Londra, 1901; Carol Iancu, “Evreii din România (1886-1919) de la excludere la emancipare”, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, pp.199-234

18] Actul de caritate al lui J. Elias aprodul un puternic ecou în epocă. La 8 iunie 1923, cu prilejul morţii sale ziarul “Neamul Romnesc”, patronat de Nicolae Iorga, scria sub titlul “Testamentul unui bancher” despre un gest unic de filantropie în România, deoarece avea în vedere ajutorarea culturii.

“Se vor face din banii săi şcoli – continuă autorul – unde se vor primi elevi fără deosebire de naţionalitate. El a înţeles că aceia ce lipseşte ţării noastre este cultura răspândită în masele adânci populare şi de aceea n-a ezitat să renunţe la orice alt gând şi să dea acest mare exemplu de generozitate umană pentru a se face mai multă lumină în sufletele fraţilor săi, pe pământul unde a trăit.”

Gânduri similare au fost exprimate de ziarul “Universul” sub titlul “Un exemplu” (7 iunie 1923). [Academia Română, Fundaţia Familiei Menachem H. Elias, “Comemorarea a 70 de ani de la moartea lui Jaques M. Elias”, 1923 – 1993, Bucureşti, f.e. 1991, p.156]

La 1 aprilie 1925, plenul Academiei Române a votat actul costitutiv al Fundaţiei “Menachem H. Elias” şi a ales ca membri ai Comitetului de administraţie pe Ion Bianu, prof. Grigore Antipa, G. Ţiţeica, D. Gusti iar ca supleanţi pe C. Rădulescu – Motru, N. Vasilescu-Karpen, dr. V. Babeş şi G. Marinescu ca supleanţi [op. cit. F. 25]. Preţuind gestul său, Academia Română l-a ales în 1933 membru de onoare.

19] Ziarul “Egalitatea” nota, la 15 mai 1906: “M. S. Regele Carol I – n.n.) a binevoit a autoriza pe domnul Lazăr Edeleanu, doctor în ştiinţe chimice, de a purta insignele de ofiţer al Ordinului Leopold al Belgiei”, decoraţie ce constituia o recunoaştere internaţională a meritelor sale.

20] Curtea de apel din Bucureşti întocmea, la 22 iulie 1942, un referat în legătură cu acţiunea judiciară intentată de M. Schwartzfeld împotriva unor măsuri discriminatorii luate de autorităţile din anii 1940-1944 împotriva sa. Sunt prezentate argumentele petiţionarului, care arată că din fragedă tinereţe şi până în zilele bătrâneţii sale a cultivat cu dragoste limba şi cultura română, enumerând lucrările publicate dintre care cităm: un studiu despre poeziile populare române culese de Vasile Alecsandri; legende şi poezii populare din Muntenia, culese şi publicate la revistele “Contemporanul”, “Oltenia”, “Şezătoare” şi altele (Evreii din România în anii 1940-1944, vol. III, p. II, doc. 458; în continuare E.R ]

21] “Din Bucureştii de ieri”, vol.I-II, Editura Ştiinţifică, 1990, p.271

22] Enciclopedia României, vol. II, 1938, p.557

23] A. Rosen, “Participarea evreilor la dezvoltatrea industrială a Bucureştiului”, 1995, Bucureşti, Ed. Hasefer, p. 94

24] G. Zane, “Economia de schimb în Principatele Române”, 1930, Bucureşti, p.341

25] Dr. Eugen Ţaţomir, “Contribuţiuni, la studiul evreilor ca element producător în economia naţională”,1937, Bucureşti, p.52

26] A. Rosen, op.cit., p.115

27] E.R., vol. III, p.2, doc. 400

28] Vezi “Parlamentari evrei în Forul legislativ al României 1919-1940” în coordonarea prof. Dr. Ioan Şerbănescu, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1998

29] Vezi, “Mărturii – Chestiunea evreiască”, antologie şi introducere de Dumitru Hâncu, Bucureşti, ed. Hasefer, 1996

30] E.R., vol. III, p.1, doc. 111-118

31] Ibidem, doc. Nr. 284-308 şi ibidem vol, IV, doc. 108

32] Ibidem, vol. II, doc. Nr. 126, 150

33] Ibidem, 4

Prof. Dr. IOAN ŞERBĂNESCU

5.05.1999

Prof. Dr. Ioan Şerbănescu s-a născut la 29.10.1923; este doctor în filozofie; cercetător la Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România.

A desfăşurat activitate didactică între anii 1949-1984, devenind din 1973, şeful catedrei de ştiinţe politice a Institutului Politehnic Bucureşti.

A fost autor, în colaborare, şi coordonator la cinci volume de prelegeri de ştiinţe sociale.

Teza de doctorat abordează problema dezbaterilor de idei din anii 1944-1947; numeroase capitole din lucrare au fost publicate în Revista de filosofie “Studii de Istorie”, “Analele de Istorie”, “Forum” (ştiinţe sociale); participant la Congrese şi simpozioane internaţionale de Ştiinţe sociale; colaborator permanent (1970-1974) la Institutul de documentare în Ştiinţele Sociale (printre temele abordate au fost: modelarea socială, previziune şi perspectivă, curente de idei în filosofia şi ştiinţele politice din România, Italia, Franţa, Germania, S.U.A.; între anii 1996-1998 a coordonat apariţia a trei volume de documente privind istoria evreilor din România între anii 1940-1944 şi un volum cu tema “Parlamentari evrei în Forul legislativ al României, 1919-1940”, (1998).

COMUNITATEA GRECEASCĂ DIN BUCUREŞTI

I. Comunitatea

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, procesul de

împământenire a grecilor din Principate este încă în curs. Începând din anii Regulamentului Organic, conflictele la care dădea naştere regimul privilegiat al străinior din Principate a dus la desfiinţarea isprăvnicatelor străinilor şi departamentului străinilor, “supuşii străini urmând să fie judecaţi pentru pricinile lor de tribunalele obişnuite ale ţării.” 1]

Fireşte că pasul următor l-a constituit cererile numeroase de naturalizare ale acestor străini care încep să beneficieze de drepturile autohtonilor. 2]

Treptat, multe familii greceşti, care pînă la unire îşi păstrează cetăţenia greacă, pătrunzând tot mai adânc în viaţa economică şi politică a ţării, tind să obţină cetăţenia română. Acest proces se oglindeşte atât în dezbaterile parlamentare ale epocii, cât şi în presa greacă din România.

În 1860, într-un articol închinat trecerii prin Parlament a legii împământenirii străinior, se arată că “raportoriul Dl.C.Vlădoianu, sprijinind la tribună împământenirea unor străini, şi adăugând că toţi membrii camerei sunt de origine elină, s-a observat deodată o vie mişcare în Adunare cu semne de aprobaţie, şi ochii mai ultora din tribuna publică lăcrămară de bucurie preţuind acest adevăr necontestabil.” 3]

Necontestabilă trebuie să fie, desigur, rezerva cu care primim această afirmaţie exagerată. Totuşi citatul îşi păstrează interesul pentru cunoaşterea unui moment important al vieţii sociale bucureştene. Exagerarea în sine ne arată căt de necesară apărea la data aceea obţinerea cetăţeniei române în condiţii cât mai uşoare, şi mai rapide. Acelaşi raportor cerea ca legea împământenirii să se modifice, să se aleagă o altă legislaţie, care să dea “dreptul de cetăţean fără dificultate, luînd într-acestea de bază legislaţia elenică, care este colecţia legislaţiilor cele mai bine constituite.” 4]

Comunitatea greacă din Bucureşti 5] participă la viaţa Capitalei mai mult decât obişnuitele colonii străine poate tocmai datorită acestei pătrunderi masive greceşti în societatea românească. O serie de profesori greci, nu numai că predau la şcolile româneşti, dar se românizează cu totul, scriind cărţi româneşti, şi luînd parte la viaţa publică a ţării. Unii pleacă în Grecia, la sfârşitul carierei şi de acolo continuă să scrie ziarelor din Bucureşti cuprinşi de o nostalgie firrească. Fără să mai vorbim de puternicele legături economice care existau între negustorii români şi greci şi de activitatea utilă a unor filantropi ca: Xenocrat, Kiriazi sau Zappa.

Şi în perioada studiilor, la Paris, se închegau prietenii trainice între studenţii români şi studenţii sau profesorii greci din Principate veniţi aici să-şi desăvârşească o pregătire începută în ţară. Ion Ghica povesteşte în scrisorile sale că, în 1835, la Paris, Alecsandri, Alexadru Ioan Cuza şi alţi moldoveni locuiau la un profesor Furnarachi 6], care a jucat un rol important în instruirea acestora. 7] Tot atunci, Ion Ghica este introdus în societatea filelenă de la Paris, în saloanele “vestitei filelene, dna. de Champy” 8], de către doctorul Mihailidi. Acesta era fostul său dascăl de limba greacă din Bucureşti, un elev al învăţatului Neofit Duca, “devenit doctor în medicină – spune Ghica – pe când eu dobândeam gradul de bacalaureat.” 9]

După Unire, numărul tinerilor greci din Bucureşti care făceau studii superioare pare să fi fost destul de mare. Numele unora dingre ei ne sunt cunoscute, fie din apeluri publicate în ziarele comunităţii, prin care se cere compatrioţilor să contribuie la cheltuielile pe care le implică aeastă specializare, fie din anunţuri profesionale, care comunică titlul recent obţinut de tinerii profesionişti. Astfel, “O theatis” (Spectatorul) cere compatrioţilor să-l ajute pe Dimitrios Zimbolides “student în şcoala teologică şi în universitate” să-şi termine studiile. 10]

“Kleio”, în 1888 anunţă reuşita la examenele de doctorat ale lui Gheorghios Vlahidis, absolvent al Şcolii de Medicină din Universitatea din Bucureşti. 11]

În viaţa bucureşteană a anilor ’60, un moment intresant pentru solidaritatea grecilor din România îl constituie faimosul proces intentat lui Aricescu pentru Oda sa închinată Greciei, din cauza caracaterului său antimonarhic. Srcisorile de simpatie primite de C.Aricescu şi de C.A.Rosetti la redacţia ziarului “Românul”, de la grecii din diferite oraşe ale ţării, telegramele primite la ziarele din Capitală, banchetul elenilor din capitală, dat în casa lui Zaharia Sardelis 12], sunt tot atâtea dovezi al entuziasmului produs de poezia lui Aricescu. Un grec din Râmnicu Sărat, Temistocle Finali, se oferă să facă duelul în locul lui Aricescu, cerîndu-i acestuia să-l lase “pe un elin să espuie peptul său la gloanţele nobililor ofiţeri români, ce voesc în peptul Dvs. să lovească sfânta cauză a naţiunii mele.” 13] C.A. Rosetti se alătură cauzei lui Ericescu, prin articole adresate elenilor din România în care explică ţinta comună a celor două popoare care este libertatea moştenită de la strămoşi şi alianţa popoarelor subjugate. 14]

Referindu-se la manifestările de simpatie ale cetăţenilor greci, Aricescu exclamă deci “căci între care alte naţiuni se află atâta afinitate, cât între cea română şi elenă?” 15] Sentimentele filelene ale lui C.Aricescu i-au atras o simpatie nedesminţită a coloniei greceşti, care în 1884, anunţă în presa sa apariţia unei culegeri de poezii ale poetului român în termeni de profundă admiraţie. 16] Dintre membrii marcanţi ai comunităţii, un loc important îl ocupă Evaghelie Zappa. Posesor al unei mari averi, filantrop şi om de cultură, Evanghelie Zappa a lăsat o moştenire care, după stingerea primei generaţii de urmaşi a generat un lung proces între statul român şi statul grec. Multe scrisori în diferite limbi (greacă, română şi italiană), expun amănunţit problemele de drept internaţional ridicate de această complicată succesiune. 17]

Ne dăm seama ce poziţie socială avea acet bogat grec, dacă în 1860 presa română semnala “ospitalitatea lui Evanghelie Zappa faţă de domnitor şi oferta sa de a contribui cu suma necesară pentru înfiinţarea unei baterii de 10 tunuri.” Zappa era vizitat de personalităţile vremii, marcăndu-i-se o deosebită deferenţă. Sculptorul Kossos îi face portretul, iar consulul general îl vizitează pe Zappa, spre a admira această sculptură. 18]

II Biserica

Neavând până la sfârşitul secolului al XIX-lea (1891) o biserică propriu-zisă a comunităţii, spre deosebire de celelalte oraşe ale ţării 19], grecii din Bucureşti utilizau pentru diferitele slujbe religioase (celebrarea sărbătorilor religioase sau naţionale 20], înmormântări şi pomeniri), bisericile Zlătari, Bălaşa, Kalenderoglu, Stavropoleos, Sf. Gheorghe 21], Proorocul Ilie (Hanul Colţei) 22] sau chiar Biserica Mitropoliei.

Astfel, în 1861, s-a oficiat la biserica Zlătari un Te-Deum pentru regina Amalia “sub preşedinţia ierarhică a Prea SS.Arhiereu Livyis D. Atanasie”, fiind de faţă şi “foarte puţini cavaleri ai M.S. Regele Otton, între cari se distingeau Arsache, care este şi ministrul afacerilor externe al României (Arsache, nu şi-a luat niciodată cetăţenia română) şi stimatul de filogenie şi generozitate Prinţul Costache Şuţu.” 23]

Biserica Kalenderoglu al cărui ctitor se numea Lazaros Kalenderoglu, era considerată ca principalul loc de cult al grecilor din Bucureşti. 24]

După îndelungi eforturi pentru obţinerea unui preot grec 25], membrii comunităţii greceşti şi-au văzut realizată această dorinţă. 26]

În martie 1879, duminica Ortodoxiei este sărbătorită cu strălucire în biserica Kalenderoglu fiind slujită de arhiereul Huşilor în limba greacă. Cu această ocazie, presa anunţă pe membrii comunităţii că, datorită lui Lazaros Kalenderoglu, vor avea un preot grec învăţat şi înţelept ca să-i mulţumească pe grecii din oraş, care va începe să oficieze în această biserică în Duminica Floriilor. Pomenirea generalului G. Simbulides, doctorul împăratului Alexandru, se face tot în bisrica Kalenderoglu. 27]

În 1878, slujba de înmormântare a redactorului ziarului “Mellon”(Viitorul), Dimos Papatanasiu, se oficiază în biserica Mitropoliei, în faţa prietenilor şi colaboratorior săi redacţionali. Discursul funebru este ţinut de Neoklis Kazasis. 28]

Tot la Mitropolie se oficiază şi Te-Deumurile închinate familiei regale greceşti sau familiilor bogate greceşti din Bucureşti. La o asmenea slujbă făcută pentru sănătatea regelui George, asistă în afară de notabilităţile comunităţii greceşti (Alexandropulos, dr.Miliaresis, Dimosthenis Finalis, fraţii Haita, Valsamachi, Kazanova, Mavrachi etc), corpul diplomatic şi unele personalităţi ale vieţii politice şi militare româneşti. (Generalul Catargi purtând marea cruce elenă – Generalul Robescu, Leca, Arion, Barozi, Pastia, Brătianu etc.) 29]

În februarie 1898, se oficiază cu pomă mare la Mitropolie parastasul Elenei G.Kiriazi, a cărei fiică era căsătorită cu cunoscutul filantrop Xenocratis. Mitropolitul Neofit este asistat de marele protosinghel şi de clerul Mitropoliei.

Urmaşii lui Lazăr Kalenderoglu – asimilaţi de societatea românească – părăsesc tradiţia oficierii slujbelor greceşti în biserica familiei. În 1887, ziarul “Sylloghi” se plânge cu amărăciune de faptul că “nici cel puţin obişnuita pomenire pentru 0dihna sufletelor celor căzuţi pe mare în războiul sfânt nu este permisă anul acesta, aşa cum se făcea odinioară.” Articolul evocă zilele în care “acum câţiva ani se slujea în biserică o astfel de pomenire, precum şi slujba cinstitului donator doctorul C.Kiriazi, dar Ioan Kalenderoglu, care conduce treburile bisericii a declarat anul acesta că socoteşte acest lucru inutil. Iar arhimandritul Ignatios s-a supus hotărârii sale.” În concluzie, ziarul arată că “puţinilor greci rămaşi în Bucureşti le va lipsi, prin clemenţa fiilor Kalenderoglu, ascultarea limbii lor pământene în biserica dată de tatăl lor comunităţii greceşti.” 30]

Este interesant de constatat că soluţionarea acetei situaţii dificile a oferit-o clerul român, care a permis coloniei greceşti să-şi oficieze slujbele religioase în biserica Sf. Ioan. Cetăţenii greci sunt foarte recunscători pentru faptul că preoţii români au oferit lăcaşul cu toată bunăvoinţa… ca să se facă slujba aci în greceşte în aceste zile. 31]

Desigur că soluţia aceasta nu putea fi de cât un provizorat şi, un an mai târziu, în 1888, acelaşi ziar exprimă descurajarea comunităţii în privinţa situaţiei bisericii sale. “Niciodată grecii din Bucureşti n-au fost într-o asmenea dezorganizare ca acum, neavând nici preot care să slujească obligaţiile noastre religioase în aceste zile sfinte. Preotul grec care oficiază la biserica Kalenderoglu este nevoit, cum se ştie, să lipsească, deoarece Ion Kalenderoglu,a suprimat limba greacă în biserica sa, îndepărtându-l şi pe preot.” 32]

Abia în decembrie 1890, ambasadorul grec, M.Paparigopulos, a întrunit pe membrii coloniei greceşti din Bucureşti şi le-a comunicat dorinţa unui bancher grec din România de a rămâne necunoscut în acţiunea sa de înfiinţare a unei biserici greceşti ortodoxe la Bucureşti. Biserica va fi dăruită guvernului grec şi va fi proprietatea acestuia. Construirea se va începe la primăvară. Cu trecerea timpului, binefăcătorul anonim îşi va face cunoscut numele. 33] Nici în anul următor, în decembrie 1891, biserica greacă nu a fost încă construită, cu toate eforturile ambasadorului Farmakopulos 34] şi ale donatorului anonim şi cu toată influenţa lui Crissoveloni. 35]

În ianuarie 1891, colonia greacă declară că “intenţionează să facă o biserică pe Buelvard, lângă locul numit “Grădina cu Cai”. Ziarul “Patris” precizează că “după cum se ştie, în vara trecută se începuse construirea unei biserici greceşti în curtea palatului Ambasadei, dar locul s-a dovedit a fi insuficient şi vechiul plan a fost schimbat. Acum, colonia greacă se pregăteşte să clădească o biserică frumoasă pe un loc spaţios. Monitorul Oficial anunţă că Sfatul Popular al Capitalei a aprobat cererea Ambasadei Ellene ca să concedeze terenul de pe Bulevard” pentru construirea bisericii şi şcolii greceşti, la un preţ foarte mic. 36]

Aceasta nu funcţiona însă nici 7 ani mai târziu, căci în 1898 ziarul “Patris” exprimă “mulţumirile sale călduroase nobilului domn Ioan Kalinderu, care a binevoit să ofere propria sa biserică Profetul Ilie coloniei, pentru slujba oficiată în ajun.” 37]

În noimebrie 1899, acelaşi ziar anunţă că au început lucrările pentru construirea bisericii greceşti a Bunei Vestiri şi că numele donatorior este acela al fraţilor Harokopos. 38]

Cu ocazia anunţuui pentru apariţia celui de-al doilea volum al culegerii folclorice din toate judeţele României, cu chromolitografiile lui Carol P. de Szatnari, presa greacă apare interesată de litografia de format mare a Bisericii greceşti Stavropoleos. 39] anunţă vânzarea acesteia la locuinţa pictorului din strada Enei. 40]

Şi vânzarea altor litografii interesează îndeaproape pe grecii din Bucureşti. Este vorba de portretele lui Geroge I şi împărăteasa Olga, acelea ale lui Harilaos Tricupis, Theodoros Delighianis, Markos Boţaris, Gheorghios Karaiskakis, C.Kanaris, A.Ipsilantis, I.Capodistrias, care se găsesc în librării şi apar în anunţuri repetate în presa greacă din Bucureşti. 41]

Dacă foarte mulţi greci din Bucureşti sunt negustori, având magazine 42], bănci 43], restaurante 44], şi hoteluri, concesii de căi ferate 45], găsim şi o categorie destul de numeroasă de intelectuali 46]: doctori, avocaţi şi mai ales profesori şi ziarişti.

Fără să fie organizaţi înr-o comunitate propriu-zisă 47], aceşti greci sunt solidari în diferite împrejurări. În listele de subscripţie făcute pentru tipărirea unei cărţi, la abonamentele pentru ziarele greceşti, în scrisori către redacţia acestora, la banchete şi diferite ceremonii, întâlnim numele acestor intelectuali greci din Bucureşti. Sunt nenumărate apelurile diferitelor redacţii către grecii din România, prin care li se cerea să plătească regulat abonamentele şi să se facă noi înscrieri. 48]

Multe articole editoriale se intitulează “Grecii din România”. 49] Ele comentează diferite aspecte ale relaţiilor dintre români şi greci, dar mai ales stimulează sentimentul patriotic al grecilor din ţară şi luptă împotriva pericolului de românizare, prin căsătoriile tot mai frecvente cu autohtoni. 50] De altfel, această din urmă problemă îi preocupă în cel mai înalt grad. La acuzaţia ziarului Courrier d’Orient că grecii fac propagandă şi desnaţionalizează, ziarul “H” răspunde în 1879 că, dimpotrivă, mii de eleni umplu astăzi statistica României. 51]

Avem prea puţine date pentru o statistică, chiar sumară, a regiunilor greceşti din care se trăgeau grecii din România. Este însă izbitoare proporţia mare de epiroţi a acestora. 52] Cei mai mulţi se trăgeau chiar din Ianina 53] şi această cosntatare nu face decât să confirme continuitatea unor vechi legături ale românilor cu Epirul.

III Societatea “Evanghelismos”

Societatea “Evanghelismos”, menţionată la Bucureşti în 1890-1891, adică în perioada iniţiativelor de creare a unei biserici greceşti în Capitală, pare să fi avut o activitate foarte susţinută. Alcătuită din 400 de membri, societatea era prezidată în 1890 de S.Rigopulos. La adunarea generală a Societăţii din acelaşi an a participat şi consilierul juridic din Atena, Ştefanos, care a fost ales membru. 54]

Între lucrurile discutate la această şedinţă, a fost şi problema nerezolvată încă a sărbătorilor (Buna Vestire şi Sf.Gheorghe), pentru care trebuia găsită o soluţie, în lipsa unei biserici şi a unui preot grec. După slujba pentru ziua de 25 martie, oficiată în 1891, ca de obicei, la biserica Profetului Ilie (Kalenderoglu), membrii societăţii s-au întrunit în adunare generală. Din noul prezidiu făceau parte: Preşedintele, Nic.Kollaros, Vicepreşedintele Andras Ghiocas, Casierul Panos Karavias şi consilierii: N.Halepas, D.Valsamakis, Th.Sapatinos şi D.Kamburopulos. 55]

Tot în anii ’90, funcţiona la Brăila Societatea “Înfrăţirea de ajutor reciproc a societăţii greceşti a Filomuzelor din Brăila” care îşi serba aniversarea în decembrie 1894. 56]

IV Şcolile

Importanţa acordată învăţământului prin Regulamentul Organic nu a dat rezultatele aşteptate în ce priveşte şcolile publice. Închiderea şcolilor în repetate rânduri din cauza evenimentelor politice a făcut necesară înfiinţarea unor şcoli particulare. Dezvoltarea lor în deceniile 3 şi 4 ale secolului al XIX-lea a dus la cercul vicios inevitabil: existenţa şcolilor private împiedica o bună dezovltare a şcolior publice. 57]

În perioada 1830-1870 numărul şcolilor greceşti din Bucureşti este foarte mare, în raport cu numărul celorlaltor şcoli particulare româneşti şi străine. Aceeaşi proporţie exista şi în şcolile de provincie. Astfel, în 1832, din 28 de şcoli particulare, una este de limbilă greacă, franceză şi germană (condusă de Anton Stamatopol), una de limbile greacă şi română, condusă de Zaharia Nenovici, iar una condusă de Ion Mitilineu, este de limbile greacă şi franceză. Aceste trei şcoli cu caracter mixt aveau în total 61 de elevi. 58]

În 1838, şcolile de limbă greacă din Bucureşti sunt în număr de 11, o şcoală de limbile greacă şi română şi două de limbile greacă, franceză şi germană. Faţă de numărul total de 218 elevi din 1832, găsim în aceste şcoli, în 1838, 304 elevi. 59] Alte şcoli particulare nici nu mai erau în 1838. 60] În 1839 apar numai 9 şcoli greceşti la Bucureşti, cu 136 de elevi.

Până în 1859, când găsim menţionată şcoala fraţilor Hristidis de la Biserica Sf.Nicolae Popescu, în care se învăţau, intern şi extern, elina, româna şi franceza, nu avem informaţii cu privire la şcolile comunităţii greceşti. A.Tabacopulos ţinea un curs la gimnaziul Sf.Sava, început în 1861, care se adresa mai ales elevilor români. Ca şi în privinţa bisericii greceşti, în Bucureşti nu există o şcoală a comunităţii, ci numai pensioane în care, pe lângă alte limbi, se predă şi limba greacă.

Se cerea ca elevii să fie îmbrăcaţi în culorile greceşti. 60] În primul an, în 1876, la pensionul A.Apostolatos se învaţă limbile elenă şi română, în anul doi, franceza, iar în anul trei, limba germană. 61] “Cunoscutul pension” al domnişoarei Lutsatos se mută în 1878 în casa Florescu din str.Râureanu, între biserica Sf.Spiridon Vechi şi Şcoala Sf.Sava. 62]

În acelaşi an, fostul pension de fete Vaillant, condus de Maria Andronic în str.Clemenţei 23, s-a reorganizat. 63] Limba greacă se învăţa aici de 3 ori pe săptămână. Tot pentru fete funcţiona pensionul doamnei Dodun de Perrieres 63] în 1877, având în program limbile română., franceză şi greacă. În 1879, presa greacă anunţă instalarea definitivă a şcolii greceşti în casa dr.Atanasiu din str.Rahovei nr.61, condusă de Nicolaos Dimitriadis. 66]

În 1890, găsim un anunţ al Liceului de fete El.H.Dimopulos, pe str. Pitar Moş nr.1, ceea ce pare curios, căci în 1892 Elena Dimopulos avea o şcoală de fete cu un regulament tipărit la Brăila. În mai 1896, se înfiinţează pensionul “Familia”, pentru copii între 4-7 ani. Se învaţă italiana, greaca modernă şi pictura. 67] În 1898, se deschide Liceul Capri, sub conduecrea lui C.Coman. Ziarul “Patris” subliniază poziţia centrală a şcolii, care e aşezată pe str.Ştirvebey Vodă, între liceele Sf.Sava şi Gh.Lazăr. Examenele se dau în faţa epitropiei Ministerului Educaţiei iar certificatele sale sunt echivalente cu cele ale şcolilor publice. Programul este identic cu programul acestora, cu excepţia studiului limbilor moderne, care se învaţă în clasele pregătitoare. “Pentru limba greacă veche, este Dl.Demostene Russo, doctor în filologie din Lipsca, sub a cărui conducere s-a înfiinţat şi o grupă specială pentru studiul limbii greceşti moderne şi a istoriei greceşti.” 68] Demostene Russo predă greacă şi la “Lycee francais” din Calea Moşilor nr.142, în acelaşi an. 69]

Şcoala greco-română Dimitriadis, din str.Zefirului nr.3, este condusă de Eufrosina Demetriadis, absolventă a şcolii pedagocice nr.2 din Nimfeburg şi a şcolii Sf.Ana de pictură din Munchen. Programa şcolii este aceea a celor mai bune şcoli din Atena. 70]

În afară de şcolile particulare, care au funcţionat între 1821-1906, nu găsim la Bucureşti nici o şcoală a comunităţii elene, până în 1906. 71]

V Cultura

Urmărim publicaţiile comunităţii greceşti din Bcureşti din perioada studiată, putem reconstitui unele trăsături ale nivelului său cultural.

Principala preocupare culturală a grecilor din Bucureşti, ca şi aceea a grecilor de pretutindeni este, la acea dată, problema limbii şi a literaturii greceşti. N-au trecut decât câteva decenii de la cunscuta dispută a limbii, dusă cu atâta înverşunare de Coray, Neofit Duca, Anthimos Gazis şi atâţia alţi învăţaţi greci şi de alte naţionalităţi. Ideea unei limbi de cultură, care să folosească graiul popular, apare, în continuare, de neconceput multor savanţi greci şi străini. Între profesorii N.Dossios şi Karl Krumbacher au existat divergenţe în această privinţă. 72]

Cărţile profesorilor greci din Bucureşti popularizează unele opere, traducându-le din limba puristă în limba vorbită, iar N.Dossios cere ca limba elenă învăţată în şcoli să fie pronunţată ca o limbă vie. Ziarul “O theatis” din 1860 reproduce discursul profesorului francez Henri Mathieu de la Institutul elen din Galaţi, intitulat “Elogiul limbii eline” 73], publicându-l în două numere. 74]

Profesorii de limbă greacă, autorii de manuale şi dicţionare greco-române sunt, cum e şi firesc, în general greci. Reacţia naţionalistă din anii care au urmat mişcării revoluţionare de la 1821 a dus la unele excese cu privire la înlăturarea limbii elene în şcoală, pe care conducătorii învăţământului românesc au combătut-o, chiar din epoca Regulamentului Organic. Membrii din Comisia Şoalelor, ca Petrache Poenaru, C-tin.Şuţu şi alţii, enunţându-şi principiile didactice în rapoartele către Barbu Ştirbey, acordă un loc important limbii elene în educaţia elevilor. C-tin Şuşu şi alţii, enunţându-şi principiile didactice în rapoartele către Barbu Ştirbey, acordă un loc improtant limbii elene în educaţia elevilor. C-tin Şuţu consideră că aceştia nu trebuie privaţi de “ansamblul cunoştinţelor considerate necesare, ca de exemplu limba elenă.” 75]

În 1837, rezultatele deosebit de mulţumitoare ale examenelor sunt constatate cu mândrie de ministerul învăţământului, care arată că baza educaţiei o constituie “învăţătura literaturii, limbii româneşti şi altor clasice.” 76] Deşi Eforia Şoalelor suprimase în 1834 “limba greacă vorbitoare” din programa analitică 77], Petrache Poenaru “privind… la dosebitele aplecări ale elevilor şi la trebuinţele ce se nasc din relaţiile comerciale şi politice ale ţării”, a introdus “cursuri slobode de limbile elenă (evident vorbită), rusească şi turcească.” 78]

În 1851, un raport al Eforiei Şcoalelor către Barbu Ştirbey menţionează o serie de impulsuri noi, printre care introducerea limbii elene, predată de D.Medelnicer Ioanid. 79] Domnitorul se ocupă personal de lucrarea comandată acestui distins profesor şi anume tipărirea dicţionarului eleno-român, întocmit de acesta după dicţionarul lui Vizantios. 80] Ioanid este şi membru în comisia de examinare a cărţilor didactice din Bucureşti, care în acelaşi an (1851) aprobă tipărirea mai multor cărţi didactice, printre care “Epitome historiae graecae” de Massim 81], care publicase şi “Elemente de gramatică gecească” (1850). 82]

Nevoia de manuale în acaestă epocă, mai ales în perioada regulamentară, explică sprijinul dat de oamenii de cultură români şi greci pentru tipărirea unor cărţi didactice apărute în Grecia. Astfel, lexiconul limbii greceşti de Anthimos Gazis se retipăreşte la Atena în 1839, având printre prenumeranţii săi din Bucureşti pe baronul Hristofor Sachelarie, Postelnicul Gh.Bibescu, marele cămăraş Ioan Scarlat Ghica, prof.Ghe. Ioanid, Alexandru Shina ş.a.

În 1845, fraţii Peşacov, la vârstă şcolară, se iscălesc pe “Enciclopedia învăţaţior greci” de Ştefan Komitas, prelucrată de C.Garpola. 83]

În comisa de inspecţie a şcolilor din 1832, secretar este Geanoglu Lesviodax, traducătorul “Istoriei bisericeşti”.84] Dimitrie Pavlidis predă algebra, iar din 1834, la cererea lui Petrache Poenaru, predă şi trigonometria. 85] El face parte din comisia instituită pentru aprobarea unei geometrii şi cercetează manuscrisul propus, făcând un referat favorabil. 86]

Introducerea “limbei eline în gimnasiele ţării” şi progresele realizate în domeniul românesc au contribuit la înfiinţarea unor publicaţii periodice greceşti din Bucureşti. Directorul unuia din aceste ziare, Anton Tabacopulos este entuziasmat de această reînviere a limbii lui Platon şi a Evangheliei. Dă ca exemplu al progreselor realizate în studiul limbii greceşti, cursul său facultativ de limbă elenă pe care îl ţine la Colegiul Naţional şi unde s-au înscris “Auditori regulaţi, mai mult de o sută juni români şi cari urmează studiul ei cu tot zelul şi afecţiunea.” 87]

Clasicii greci, reeditaţi şi traduşi mult în această perioadă, inspiră discursurile, citatele şi motto-urie vremii, atât în producţiile româneşti, cât şi în cele greceşti din Bucureşti. Cunoaşterea lor este socotită ca un element de bază al formaţiei intelectuale şi manualele epocii utilizează în partea lor antologică, textele celebre din Xenofon, Herodot, Tucidide, Esop, etc.

Aşa se expliă şi criteriile criticii literare ale timpului. Tânărul poet G.C.Meitani, fiul baronuui G.Meitani, este foarte apreciat, pentru că poeziile sale îl arată “ca pe unul ce meditează adând pe părinţii poeziei eline şi latine, singuri ce pot afirma şi inspira poeţilor adevăraţi înălţimea ideilor.” 88] “Fără meditaţiunea continuă a lui Omer, Sofocle, Euripide, Pindar şi Anacreon nu se “poate scri”, spune mai departe acelaşi critic.

VI Presa greacă

Ziarele greceşti din Bucureşti au, în general, un conţinut politic. Totuşi, literatura este şi ea reprezentată, fie prin traduceri sau romane în foileton, fie prin poezii, gen literar atât de iubit în Grecia. Poeziile tipărite aici sunt scrise mai ales de grecii din România (Harilaos Dimopulos, Constantatos, F.Drossions) 89] şi în mai mică măsură de grecii din patrie. Cu ocazia morţii marelui poet Valaoritis, ziarul “H”, publică un fragment de poezie şi un necrolog al acestuia. 90] Nu lipsesc nici unele pagini – puţine însă – din literatura occidentală. Un fragment din d’Anunzio, intitulat “Plimbarea” 91] şi altul dintr-un articol al renumitului filelen Saint-Marc de Girardin 92] sunt cele mai importante dintre ele.

Fără îndoială că în aceste ziare găsim adesea referiri la trecutul glorios al luptei grecilor pentru libertate. Apar, astfel, portretul lui Rigas, biografia acestuia scrisă de Peravios 93] şi o polemică în legătură cu originea română a eroului grec. 94] Cultul pentru memoria lui Coray se vede din emoţia cu care presa greacă din Bucureşti urmăreşte veştile privind transportarea rămpăşiţelor sale de la Paris în Grecia. 95]

Interesul grecilor din Bucureşti pentru cultura geacă din patrie se manifestă în repetate rânduri. Ziarele din Grecia se citesc mult în România. “Na Pandora” 96] se procură din anumite librării greceşti, la Bucureşti, Brăila şi Galaţi. Un periodic apare la Constatinopol, editat de Epaminonda I. Francudi în anii 1856-1857 97], a cărui activitate de mai târziu în Bucureşti este cunoscută.

Multe alte ziare de la Atena şi Constatinopol circulă în România. Revista ilustrată “Oraşul”, “Acropolis”, “Hermes”, “Agricultura grecească”, “Căminul”, sunt popularizate prin numeroase anunţuri, care indică depozitarii la care pot fi găsite aceste periodice: Stamatios Voukouris la Brăila, Nicolaos Kollaros la Bucureşti, N. Gheroghiannis la Galaţi. 98]

O bogată corespondenţă a ziarelor greceşti din România cu redactorii celor din Grecia ne arată interesul pe care aceştia din urmă îl purtau confraţilor lor din România.

Începuturile arheologiei române îi preocupă de asemenea pe membrii comunităţii greceşti. Se urmăresc regulat cercetările epigrafice ale profesorului G.G.Pappadopulos 99], conferinţele lui Tocilescu despre geografia antică a Dobrogei 100], discuţiile genealogice ale lui N.Iorga şi Octavian Lecca 101], cu privire la originea albaneză a numelor Balş şi Lecca, iniţiativa Academiei Române pentru elaborarea unei bibliografii româneşti vechi 102] şi apariţia marelui dicţionar al lui B.P.Haşdeu, “Etimologicum Magnum Romaniae”. Ziarul “Iris” întreţine corespondenţă cu Societatea cercetărilor medievale din Atena 103] şi cu Societatea filologică din Constantinopol. 104] Între cărţile şi periodicele recomandate cititorilor figurează “Patrologia scriitorilor bizantini” 105], lucrările lui Sathas 106], “Istoria Elladei” de Spiridon Lambros 107] şi Buletinul bizantin condus de K.Krumbacher. 108]

Şi alte evenimente culturale sunt înregistrate de presa greacă din Bucureşti. Când Dora d’Istria “apreciată pentru învăţătura şi elinismul” său este aleasă ca membru onorific al societăţii iubitoare de instrucţie de la Atena, presa greacă publică atât scrisoarea Societăţii, cât şi răspunsul scriitoarei. 109] În sfârşit, interesul arătat de aceste ziare pentru teatrul grecesc se competează cu rubrici închinate turneelor artistice şi vizitelor în ţara noastră a unor artişti greci, ca de exemplu: sculptorul I.Kossos, concertista Sofia Dudu, 110] G.Melidis sau concertul dat la Brăila de violonistul Vasilios G.Pappazovici, premiat la Viena cu premiul Odeonului 111], concertul cântăreţii Barbi, la Teatrul Naţional, împreună cu Pappazovici “noul Paganini” 112], concertul ghitaristului D.Sardinskis, la Bucureşti. 113]

Participarea comunităţii la manifestările culturale nu este totdeauna egală. La conferinţa lui Pisani, ţinută la Ateneu, în 1890, cu subiectul “Poezia greacă în secolul al XIX-lea”, “publicul este puţin numeros, în prezenţa… a numai 2-3 greci.” 114] Conferinţa este apreciată de presa greacă, cu singura rezervă a absenţei lui Paparigopulos, Valaoritis, Proveleghios, Sinodinos, Pareschios şi a altor câţiva poeţi, din evocarea lui Pisdani.

VII Tipografiile

Este cunoscută activitatea tipografiilor greceşti din Bucureşti şi Iaşi la începutul secolului al XIX-lea. Tipografia din Iaşi a tipărit între altele 115], cântecele revoluţionare ale lui Rigas, poeziile patriotice ale lui Coray, proclamaţiile lui Ipsilanti şi alte scrieri legate de marea mişcare a Eteriei. O mărturie din 1837 116], vorbeşte despre o presă pentru tiparul în limba greacă modernă la Iaşi, care lucra alături de alte 11 prese (9 pentru limba română, una pentru limba rusă şi una pentru limba franceză).

La Bucureşti, un raport al Divanelor Ţării Româneşti cerea Mitropolitului Neofit ca vechea tipografie grecească şi românească de la Cişmeaua lui Mavrogheni (întemeiată de dr.Caracaş cu stolnicul Răducan Clinceanu şi cu slugerul D. Topioceanu) să fie trecută “asupra lui Eliade”. 117]

În 1830, eforii acestei tipografii a vând lui Eliade Rădulescu, care “o modifică fundamental, potrivit vastelor lui plauri de activitate literară şi culturală.” 118] Noul proprietar nu rupe însă cu vechile tradiţii şi, între primele cărţi pe care le editează este lucrarea de proporţii a fostului proprietar, “iatrofilosoful C.Caracaş. 119]

Cele mai multe dintre cărţiel greceşti tipărite în deceniul al III-lea, apar în această tipografie, care după anul 1834 aparţine şi fraţilor Hristide. Uneori se intitulează “Tipografia grecească a lui Eliade şi a fraţilor Hristide”. Uneori adjectivul lipseşte. În 1841, apare din nou Eliade singur. 120]

După 1840, găsim cărţi greceşti tipărite la tipografiile româneşti (Tipografia Colegiului Naţional, Dor.P.Cucu, Copaining, Rădulescu, Romanov, August Ruof, Valbaum, Wiegand), la Tipografia Mitropoliei, care poartă numele de “Tipografia Statului numită Nifon” 121] şi, mai ales după 1860, la tipografia ziarelor greceşti din Bucureşti.

Odată cu înmulţirea publicaţiilor, nevoia unei tipografii greceşti devine din ce în ce mai presantă. Ziarele comunităţii greceşti din Bucureşti explică numeroasele greşeli de orotografie pentru care li se aduc reproşuri, ca fiind fireşti în condiţiile de improvizaţie în care se lucrează. “Cum dar foaea noastră, a căreia parte elină se zeciuieşte şi se lucrează de un băiat de 12 ani, român de naţie, care nu cunoaşte deloc limba elină şi care coordonează literile meşinalmente”… nu e de mirare că textele abundă în greşeli tipografice. Cât de mare era lipsa de lucrători tipografi, în general, se poate vedea şi din faptul că redacţia îl consideră pe acest copil ca fiind indispensabil: “şi dacă din nenorocire, vom pierde vreodată conlucrarea acestui băiat şi mezia (mijlocul) de a tipări foaea noastră în Tipografia Mitropoliei, vom fi obligaţi a întrerupe publicarea ei.” 122]

Aşadar, Tipogafia Mitropoliei sau alte tipografii din Bucureşti, nu puteau asigura o apariţie regulată a unui ziar grecesc ci, cel mult, aşa cum reiese din alte date, tipărirea câte unei cărţi greceşti, la câţiva ani odată. Aşa se explică necesitatea pentru conducerea ziarului “Spectatorul” de a-l tipări într-o tipografie particulară, ce se va pune sub a noastră dreaptă direcţiune.” 123]

Până să fie în posesia unei asemenea tipografii, redacţia se mută des, chiar de două ori pe an. În noiembrie 1860, se anunţă că sediul redacţiei s-a mutat în str. Belvedere nr.10, în casa Vlădichii Palada, în care este şi litografia dlui Iosif Pernet. 124]

Cu câteva luni în urmă, în iulie 1860, biroul “Spectatorului” se mutase în Uliţa Boteanu 15. 125] În mai 1861, ziarul deplânge aceleaşi lipsuri care îi îngreunează tipărirea: “pe lângă dubla redacţiune (ziarul apare în text paralel) şi a lipsirii mijloacelor cerute, ne luptăm şi cu dificultăţile tipografiei şi a lucrătorilor cari ignoră cu totul limba elină…”., la care se mai adaugă şi “lipsa capitalurilor necesare şi a abonaţilor”.

În afară de Tipografia Mitropoliei, trecută în stăpânirea Statului, nu s-a putut apela decât la cunoscutul tipograf Rasidescu, “care înlesnindu-ne, a primit continuarea lucrului la tipografia D-sale şi care, cu toate că este deocamdată necompletă pentru partea elină, însă în curând, vom aduce ameliorările necesarii.” 126]

Nici o lună mai târziu,în iunie 1861, se constituie sub direcţiunea lui Antonios Tabakopulos, directorul ziarului “Specatorul”, Societatea Tipografiei grecelti în Bucureşti, societate în comandită, cu reşedinţa în Bucureşti. Ziarul publică cele două articole ale statutelor, în care se face cunoscut că societatea are ca scop “a cumpăra un teasc de imprimat şi cum litere eline şi de alte limbi, spre fondarea unei tipografii eline şi de alte limbi.” Catalogul de abonaţi care începe a fi publicat în continuarea acestui anunţ numără câteva nume de clerici şi intelectuali români şi greci din Bucureşti. 127]

Se face un apel călduros pentru înscrierea acţionarilor, arătându-se “utilităţile noastre ce se produc în Principate din constituirea unei asemenea tipografii.” Nu se neglijează nici “utilităţile materiale”, precizându-se că numai tipărirea ziarului de două ori pe săptămână, produce un venit de 400 galbeni. Mai rentabilă va deveni atunci când se vor tipări şi alte lucrări, “mai cu seamă în epoca aceasta, în care s-a introdus limba elină în gimnasiele ţării.” 128]

Nu e lipsită de interes paralela pe care o face acest articol între vechile mijloace ale tipografiei româneşti de până atunci şi cele prezente. “De vreo câţiva ani nu erau aci decât două tipografii române şi un jurnal sub redacşiunea lui Carcalechi, astăzi însă numărul tipografiilor, al organelor publice şi al broşurilor periodice s-a multiplicat şi toate prosperă.”

Mica tipografie “Spectatorul”(O theatis) a fost înfiinţată şi a început să lucreze. În afară de ziarul cu acelaşi nume, se imprimau aici şi diferite cărţi în limbile greacă, franceză şi română.” 129] Sporirea volumului de lucru necesită angajarea unui personal corespunzător şi, în 1862, se caută “doi compositori”(zeţari)elini şi un român. Se cere chiar să vină “din Grecia 2-3 compositori”, care vor găsi aici “lucru abundent şi regulat”.

Zece ani mai târziu, în 1873 găsim menţionată tipografia ziarelor “Iris”, “Syllogoi”(1884), “Istros”(1888), “Patris”(1894) şi Kleio” (1898). Tipografia “H” face cunsocut, în 1886, că s-a îmbogăţit cu un număr de litere greceşti şi latine şi cu trei prese, putând astfel să execute orice fel de lucrări tipografice în diferite limbi, ziare, cărţi, registre, anunţuri, programe etc.”

Anunţurile sale sunt dintre cele mai promiţătoare. Tipografia face “cel mai bun gust” şi “în termene foarte scurte”, orice lucrare tipografică, orice scrieri, registre etc. “în toate limbile europene şi cu preţuri reduse”. 130]

Tipografia ziarului “Kleio”, care lucrează în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, are mari dificultăţi financiare 131], pentru care apelează la bunăvoinţa membrilor comunităţii. Anunţă că publică traducerile diferitelor scrieri şi cărţi “în română, franceză, turcă şi invers.” 132]

Pentru litografii, Paschidis recomandă, prin presă, în 1885, “Tipolitografia filelelnului israelit Helios Grassiany, din str.Şelari”, care “invită publicul elen pentru orice lucrare litografică… .” 133]

De un prestigiu deosebit se bucură Ap.P.Antoniadis, directorul tipografiei “Buchetul” socotit a fi unul dintre primii specialişti din România, pentru poligrafie.” 134]

VIII Traducerile

În perioada studiată, deşi lucraea noastră se ocupă de a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea, pentru bibliografia cărţii greceşti şi a traducerilor făcute de grecii din principate, am ales ca punct de plecare anul 1830, dată la care se opreşte Bibliografia veche românească a lui Ion Bianu-Hodoş-Dan Simonescu, traducerile din clasicii greci sunt făcute, în general, pentru români. 135]

Găsim totuşi şi câteva traduceri ale grecilor din România. Constantin Aristia traduce Iliada în 1837 şi proiectează să o editeze în texte paralele (limba greacă şi o limbă occidentală) 136], dar nu reuşeşte decât să-şi reediteze traducerea în 1867. În 1876, un grec din Brăila, Cristodul I.Suliotis 137], publică şi el o traducere a Iliadei, pe care N.Iorga o socotea lipsită de orice valoare. 138]

În 1884, prof. N.G.Dosios a publicat Hecuba lui Euripide, utilizând traducerea lui Sevastos Kyminites.

Majoritatea cărţilor traduse din limba greacă sunt cărţi religioase (de ritual, moalizatoare, vieţi de sfinţi). Veniamin Costache, posesorul unei bogate biblioteci greceşti, ocupă un loc important în istoria culturii româneşti din secolul al XIX-lea şi cu deosebire în domeniul traducerilor.

În 1831, tipăreşte la Iaşi “Funia întreită” şi “Iubitorul de Înţelepciune”, traduse din limba greacă. În 1839, traduce “Drept slăvitoare învăţătură”, utlizând versiunea greacă a lui Coray. 139]

Paharnicul Alex.Geanoglu Lesviodax dă o “Istorie bisericească” pe scurt, tradusă din limba greacă şi completată cu unele informaţii scoase din condicile vechi ale Mitropoliei Ungrovlahiei. Tipărită la Bucureşti, în 1845, cartea lui Lesviodax are în partea finală şi fragmente greceşti. O găsim menţionată de Locusteanu în amintirile sale. 140] Acesta notează că în biblioteca sa, care cuprinde “toate cărţile româneşti ieşite până la 1845”, se găseşte şi “o istorie universală, tradusă din limba elină de cine nu-mi aduc aminte, mi se pare, dacă memoria nu mă înşeală, de un Lesviodache.” Cartea i-a fost utilă lui Locusteanu pentru întocmirea unui dicţionar istoric, pe care singur îl caraterizează “foarte rudimentar şi foarte incomplet”, un catavasier grecesc şi românesc apare la Sibiu, în 1832. 141]

În 1841, se tipăreşte la Iaşi Slujba cuvioasei Paraschiva, în limbile elenă şi română, din iniţittiva Arhimadritului Nicodim de la Trei Ierarhi. Tipărirea de cărţi bisriceşti se face şi în colaborare cu profesori din Filipopoli. Calendarul, tipărit de tipografia lui Eliade şi a fraţilor Hristidis în 1837, este lucrat de Gherghios P.Constantinos, referendar de muzică şi profesor de greacă modernă la Filipopli. Între prenumeranţii din Bucureşti se numără fraţii Hristidis, Andreas Apostolatos, profesor la şcoala alilodidactică din Bucureşti şi alţi intelectuali greci din Bucureşti. O carte citită de clerul român a fost Arhieraticon, cuprinzând sfintele şi dumnezeieşti liturghii ale lui Ioan Hrisostomul apărută la Constantinopol în 1820, care i-a aparţinut lui Filaret Stavropoleos Scriban în 1852. La sfârşitul volumului sunt adăugate 6 pagini caligrafiate, cu principalele “Rânduieli” de hirotonire, din acest volum, traduse de Ierodiaconul Ghermanos în 1858. 142]

Probabil că redactarea acestui rezumat tradus i-a fost necesară autorului său din cauza dificultăţilor pe care acesta sau colegii săi le întâmpinau în lectura greacă. Cartea a fost tradusă în întregime în româneşte şi tipărită în 1899.

Unele lucrări cu subiect politico-religios sunt anunţate cu interes de presa greacă din Bucureşti. Astfel, broşura lui N.Timoleon Vulgaris din Atena, apărută în 1860, popularizată de ziarul “O theatis”, este un apel la arme către “creştinismul ameninţat din Orient”, adică popoarele balcanice. 143]

Redactorii ziarelor greceşti din România, ca şi profesorii de la şcolile comunităţilor greceşti se străduiau să facă cunoscute publicului românesc lucrările apărute în limba greacă din ţară sau din Grecia. De asemenea, ei traduceau pentru uzul compatrioţilor lor din România, lucrări literare şi ştiinţifice, broşuri cu caracter actual, texte de lege şi regulamente administrative.

Astfel, Sergiu Hagiade traduce din limba greacă “cercetări despre românii de dincolo de Dunăre.” 144] Discursul lui G.Papadopolu, intitulat “Elenismul între Valachi” 145], aspru judecat de Sion din punct de vedrere al informaţiei istorice 146], este tradus în româneşte de G. Tabacopulos, directorul ziarului “Spectatorul”. Traducerea a fost sprijinită de Petrache Poenaru, care a dat o sumă de bani din partea Eforiei Instrucţiei Publice. De subliniat este faptul că presa greacă din Bucureşti publică fragmente ale discursului. 147] O altă lucrare, a lui Ilie Fotino, intitulată “Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti”, este tradusă în limba română de P.Gerogescu în 1874 şi primită cu mulţumire de presa timpului 148], ca fiind menită “să completeze istoria revoluţiunei române de la 1821.”

De aemenea, o serie de broşuri româneşti, interesând şi pe locuitorii greci, au fost traduse în limba greacă. Astfel, legea rurală a fost publicată după votarea ei, în text paralel româno-grec, de A.Tabacopulos. 149]

Planul de organizare a Dobrogei a fost tradus în limba rusă şi în limba greacă. Anunţănd apariţia cărţii lui G.Atanasiu “Despre cestiunea monastirească”, presa greacă îşi exprimă dorinţa de a o vedea tradusă şi în limba elenă.

În completările aduse bibliografiei Ghinis-Mexas, Nestor Camariano semnalează traducerea făcută de Zaharisa Mavrudis (semnată cu iniţialele Z.M.) a tragediilor Semiramis şi Brutus de Voltaire, în 1884. 150]

A.Konduris a publicat traducerea în limba greacă a lui Sganarelle în 1845. “Gill Blas de Santillane” de Le Sage, este parafrazată din limba franceză în greaca vorbită de Manuel Serghiadis şi apare în 6 volume în anii 1836-1837. 151] Un rezumat al cărţii “Istoriile noilor eleni de la năvăliorea turcilor până în zilele noastre” a fost tradus din limba franceză în limba greacă de Anastasios G.Konstantas în 1838. 152]

“Patru cuvântări morale” sunt traduse din limba franceză în greaca vorbită de răposatul vornicul Grigorie Romanitis şi revăzută de Paharnicul Ioan Papazoglu”, la care colaborează şi Mihail Hristidis. Acelaşi Papazoglu traduce “trei cuvinte din cele moraliceşti ale lui Marmontel”, apărută, în 1846 la Tipografia lui Zaharia Karkalechi.

În Occident, în Franţa mai ales, apar în această epocă multe cărţi despre evenimentele din Orient, pe care grecii din Bucureşti le popularizează prin traduceri care se vând la biroul redacţional al diferitelor ziare ale comunităţii şi prin publicarea de fragmente în presă. “Despre harta nouă a Europei” de Edmond About este tradusă din franceză în greacă şi se vinde la biroul ziarului “Spectatorzul”. La fel “Istoria măcelurilor din Siria” de Ioan Colocotide.

NOTE:

1] Ioan C.Filitti, “Principatele române de la 1828 la 1834. Ocupaţia rusească şi Regulamentul Organic”, Bucureşti, 1934, p.194

2] “Dezbaterile Parlamentare”, vol.III

3] “O theatis”, nr.12, 9 mai 1860, p.45

4] Ibidem

5] În “Enciclopedia greacă”(Elephteroudaki) comunitatea greacă din Bucureşti este socotită până în anul 1891 ca fiind “neînsemnată”, deşi n-a apărut niciodată cu toată amploarea ei (v.p. 612)

6] Ion Ghica, “Scrisori către Vasile Alecsandri”, Bucureşti, 1953, p.97

7] Recent, un urmaş al lui Filip Furnarachi ne-a comunicat că e în posesia unor materiale privind activitatea acestuia la Paris. Printre românii are l-au frecventat pe Furnarachi, se numără şi Iacob Negruzzi.

8] “În salonul dnei de Champy – scrie Ghica – se aduna o dată pe săptămână tot ce Parisul conţinea elin, elenist şi filelin.

9] Ibidem, p.101

10] Ibidem

11] “Kleio”

12] C.Aricescu, “Procesul meu pentru Oda la Grecia”, Bucureşti, 1863, p.104

13] Ibidem, pp.46-47

14] Ibidem, pp.31-33

15] Ibidem, p.79

16] “Iris”, nr.698/30 aprilie 1884, p.1

17] “Schiţă de bibliografie epirotă” (în gr.), Atena, 1964, p.60, 62, 64

18] “O theatis”(Spectatorul), 29/3 oct. 1860, p.115. Ştirea este reprodusă din anunţitorul Român. V.Ctin. Velichi, “Relaţiile dintre România şi Grecia în perioada 1879-1911”.

19] Braşovul, Brăila, Giurgiu, Calafat, Galaţi au o biserică greacă mult înaintea Capitalei.

20] “Sylloghi”, 3876, 18/30 oct. 1888, p.2, anunţă grecilor din Capitală sărbătorirea aniversării de 25 ani de domnie a regelui grec la biserica domniţa Bălaşa. Regele României a fost reprezentat de generalul Creţeanu şi colonelul Robescu. Au asistat: Carp. Olănescu, Al.Lahovary, Al.Ştirbey, generalul Barozzi etc. Slujba s-a oficiat de către arhimandritul bisercii greceşti din Galaţi, Pilarinos, cu dascălul G.Ghiannis. Asistau şi: principesa Ipsilanti, dna Seriakis etc. Mulţi greci erau în costum naţional, “Dovedind că grecii din Bucureşti păstrează vie tradiţia sa naţională.”

21] Ibidem, 4293, 25/6 apr. 1890, p.1 Colonia greacă din Bucureşti a serbat ziua de 25 martie cu un fast deosebit la biserica Sf.Gheroghe.

22] Slujba pentru 25 martie se oficiază, în 1881, în biserica Profetului Ilie, unde, după slujbă, membrii societăţii “Bunavestire” s-au întrunit în adunare generală [“Patris”, 1, 92, 28/9 apr. 1891, p.2]

23] “Theatis”, 55/23 sept. 1861, p.214

24] La slujba ţinută în această biserică pentru sărbătorirea Diadohului în 1886 au asistat: împuternicitul Greciei, Douroutis cu soţia, consulul G.Ghionis cu soţia, consulii Rusiei, Franţei, Italiei şi Serbiei, principele Gr.Şuţu etc.

25] “Iris”, nr.399/10 sept. 1878, p.4 şi nr. 409/30 noi.1878, p.2

26] Ibidem, nr.422/12.III.1879, p.2

27] Ibidem

28] Ibidem, nr.411/15 dec.1878, p.2

29] “Kleio”, 24/21.II.1898, p.3

30] “Sylloghi”, 3427, 24/5 apr.1887, p.3

31] Ibidem, 3432, 31/12 apr.1887, p.3

32] Ibidem, 3734, 17/29 apr.1888, p.3

33] “Patris”, 1, nr.10, 13/25 dec.1890, p.2

34] Farmakopoulos era nepotul primului ministru Delighianis, vezi “Patris”, I, 36, 18/30 ian.1891, p.2

35] “Patris”, 1, nr.138, 26/7 iun. 1891, p.1. Cu acastă ocazie, ziarul dă o listă a figurilor marcante ale comunităţii din Bucureşti pe care o reproducem: Hristos Zappas, Vasilios Papazoglu, M.Vretos, dr.N.Manikatidis, F.Haitas, Th.Lazaridis, A.Tsiriklianos, P.Karavias, N.Kollaro, Andreas Paxinos, A.Voskof, St.Pulopulos, N.Deladetsimas, Em.Antonakakis, P.Kritikos, N.Halepas, Fraţii Savatinos, S.Rigopulos, A.Ghiokas, Th.Nicolaidis, Gherasimos Zavos, fraţii Pana, Demetriadi, G.Psaltoglu, C.Ioanidis, fraţii Baltadoros, C.Simonidis, A.Tolmidis, N.Vergotis, Iconomos, D.Kamburopulos, Evanghelos Kokkinos, Avramidis, P.Spandonidis, Kalerghis, Fraţii Mavrakis, G.Damalidis, Zutulas, Tzelepis, Kalavrezos, Valsamakis, Furnarakis, Sakellaridis, etc.

36] “Patris”, 1, nr.32, 13/25 ian.1891, p.2

37] “Patris”, 2304, 1/13 dec. 1898, p.3

38] Ibidem, 2573, 26/7 noi.1899, p.3

39] Ibidem, nr.673/17 aug.1883, p.1

40] Ibidem

41] Ibidem, nr.406/30 oct.1878, p.4

42] “O theatis”, nr.24/8 aug.1860, p.96 (Stavri Antoniadi din mahalaua Sf.Spiridon Nou, str.Broşteni 30 anunţă că a primit un transport de tulumbe de lemn din Turcia).

“Kleio”, 3/27 ian.1898 (Maria Bumbaki, născută în Constantinopol este soţia ceasornicarului Ştefan Bumbakis din str.Belvedere 28)

43] “Iris”, nr.406/30 oct. 1898, p.4(despre un banchet dat de bancherul Arghiros Papazoglos bancherilor, fraţii Duma din Viena, fraţilor Gherman şi lui Hilel, fiul din Bucureşti).

44] “Kleio”, 12/7.II.1898, p.3

45] “O theatis”, 9/18 apr.1860, p.36

46] “Kleio”, 1/23 ian.1898, p.3; nr.17/12 iun.1897, p.3

Ibidem, nr.2/25 iun.1897, p.3 şi nr.4/38 iun.1897, p.2; “Iris”, nr.683/27 noi.1883, p.1

47] Vezi Elefteroudaki, loc.cit

48] “O theatis”, 9/19 apr.1860, p.33 şi nr.35/14 noi.1860, p.138

Ibidem, nr.17/13 iun.1860, p.67; “Iris”, nr.423, 19.III, 1879, p.2

49] “Elpis”, nr.22/5 mai 1900, p.1

Ibidem,nr.415/16 ian.1879, p.1

50] Ibidem, nr.301/14 iul.1875, p.3

51] Ibidem, nr.341/13 apr.1877

52] “Iris”, nr.639/8 oct. 1882, p.1

53] Ibidem, nr.448/17 sept.1879, p.4

54] “Patris”, 4270, 27/11 mart.1890, pp.2-3

55] “Patris”, 1, 92, 28/9 apr.1891, p.2

56] “Ellas” 10, 4-16 dec.1894, p.3 şi “Kleio” 48/22 mart.1898, p.3

57] G.Potra, “Petrache Poenaru”, p.81 şi 107

58] Răşcanu GH., “Istoricul învăţământului particular în România”, Bucureşti, 1906, p.257

59] Ibidem, p.85

60] Ibidem

61] Ibidem, p.97

62] “H”, 310/27 iul.1876, p.3

63] Ibidem, 633/23 iul.1882, p.3

64] Ibidem, p.407/5 noi.1878, p.4

65] Ibidem, 356/15 aug.1877, p.3

66] Ibidem, 429/29 apr.1879, p.4

67] “Patris”, 1574, 4/16 iun.1896, p.3

68] Ibidem, 2198, 23/4 aug.1896, p.3

69] Ibidem, p.2226, 27/8 sept.1898, p.3

70] Ibidem

71] Informaţie dată de Cl.Tsourkas, care confirmă rezultatul cercetărilor

mele

72] Cornelia Papacostea-Danielopolu, v.p.128

73] “Spectatorul”, nr.10/25 apr.1860, p.39, nr.29/3 oct.

74] “Spectatorul”, p.116 şi nr.30/10 oct.1860, p.120

75] Urechie V.A.,”Istoria Şcoalelor”, Bucureşti, 18.IV.p.262

76] N.Iorga, “Istoria Românilor”, vol.VIII, Bucureşti, 1938, pp.248-349

77] V.A.Ureche, op.cit., vol.I, p.258

78] Ibidem, p.16

79] Ibidem, p.43 (Raportul Eforiei Şcoalelor către Domnul Barbu Ştirbey, 1851, sept.7)

80] Ioanid, “Dicţionaru elino-român”, 3 vol., Bucureşti, 1864-1869

81] V.A.Ureche, op.cit., vol.I, p.62

82] I.C.Massim, “Elemente de gramatică elenească”, Bucureşti, 1850

83] “Lexicon tis ellinikis glossis epitomon”, 3 vol., Atena, 1839, 538 p.(Exemplarul studiat se află la Biblioteca Şcolii greceşti de la liceul Mihai Viteazul); vol.VII, Atena, 1840; M.Stoyanov, Les “Syndromites”…p.388

84] I.C.Filitti, “Principatele române…”, p.352

85] G.Potra, “Petrache Poenaru”, p.117

86] Ibidem

87] “Spectatorul”, nr.41/12 iun.1861, p.161

88] Ibidem, nr.16/6 iun.1860, p.63 (Geroge C.Meitani, născut la Bucureşti în 1840, a murit la Sinaia în 1909. A făcut studii strălucite la Sf.Sava şi la Facultatea de Drept din Paris).

89] Ibidem, nr.1/24 iun.1897 şi 31/29 iul.1897, p.3; nr.24/1 iun.1886; 20/20 mai 1886, 3/1apr.1886, p.3; nr.63/1 ian.1862

90] Ibidem, nr.442/5 aug.1879

91] 19/15.II.1898, p.3

92] 21/17 iul.1860, p.83

93] Ibidem, 32/24 oct.1860, p.128

94] “Iris”, 405/22 oct. 1878, p.3

95] Ibidem, 339/23 mart.1877, p.2

96] Ibidem, 342/20 apr.1877, p.1

97] Dianu, “Catalogul…”

98] Sylloghi, 2948, 28/9 sept.1885, p.3; 2917, 19/31 iul.1885, p.4; 3137, 6/18 apr.1886, p.4; 3179, 25/6 iun.1886, p.3; 1/13 ian.1887, p.4

99] “Zefyros tou Istrou”, 28 sept.1841, pp.36-38

100] “Kleio”, 12 febr.1898, p.3

101] “Elpis”, 22/5 mai 1900, p.3

102] “Patris”, 2189, 12/24 iul.1898, p.3

103] 461/23 dec.1879, p.3

104] Ibidem, 405/22 oct.1878, p.4

105] Ibidem, 438/8 iul.1879, p.3

106] Ibidem, 404/15 oct.1878, p.2

107] 10/21 apr.1886

108] 22/19 febr.1889, p.3

109] “Spectatorul”, 25/15 aug.1860, p.98

110] 341/13 apr.1877, p.3; “Spectatorul” 26/22 aug.1860, p.104. Ibidem, 27/19 sept.1860, p.107. Sculptorul I.Kossos oferă Ministerului Instrucţiunii Publice două busturi de marmură, unul din marmoră de Paros şi celălalt din marmoră de Pantelisios reprezentând pe Byron. Originalul acestuia din urmă a fost lucrat de sculptor la Londra, unde se află palatul de cristal.

111] 52/1 ian.1889, p.3

112] Ibidem, p.6

113] 1456, 5/17 ian.1896, p.3

114] 4327, 9/21 mai 1890, p.3

115] N.Camariano, “Nouvelles informations sur la creation et l’activite de la typographie grecque de Jassy (1812-1821)”, “Balkan Studies”, Salonic, nr.7, 1966, p.61-76

116] Bezviconi Gh., “Călători ruşi în Moldova şi Muntenia”, Bucureşti, 1947, pp.311-399, fragment din însemnările lui Anatole Demidov.

117] C.Filitti, “Principatele Române”, p.60

118] D.Simionescu, “Din activitatea tipografică a Bucureştilor (1678-1830)”, Bucureşti, p.19

119] “Topografia tis Vlahias…”, Bucureşti, Tip.I.Eliade, 1830, p.435

120] “Emerometru”, Bucureşti, Tipografia lui Eliade, 1841, 16 p., text paralel.

121] D.Simionescu, Ibidem, p.19

122] “O theatis”-Spectatorul, nr.32/24 oct.1860, p.127

123] Ibidem

124] Ibidem, nr.34/7 noi.1860, p.129

125] Ibidem, nr.20/2 iul.1860, p.87

126] Ibidem, nr.38/22 mai 1861, p.142

127] Ibidem, nr.41/12 iun.1861, p.161

128] Ibidem

129] Ibidem, nr.68/16 mart.1862, p.266

130] Ibidem

131] “Iris”, nr.631/13 iul.1883, p.4

132] “Kleio”, nr.16/12 febr.1898, p.3

133] Ibidem, nr.26/24 febr.1898, p.3

134] “Sylloghi”, 3040, 8/20 dec.1885, p.4

135] N.Iorga, “Nouvelles note sur les relations entre Roumains et Grecs”, Bucarest, 1921, 14 p. (Extrait du “Bulletin de l’Institut pour l’etude de l’Europe sud-orientale”, VIII, nr.1-3, 1921, p.10); am analizat acest capitol al culturii româneşti în lucrările: “Societatea românească şi cultura greacă în sec. al XIX-lea (1821-1866)” şi “Intelectualii români din Principate şi cultura greacă (1821-1859)”.

136] Ibidem

137] Hiomer Cartea I-a, Iliada, tradusă şi adnotată în limba română de Cristodul I.Suliotis. Doctor în filosofie şi litere, licenţiat în drept. Brăila, 1876, 170 p. Manuscrisul traducerii sa găseşte la secţia de Manuscrise a Bibliotecii Acad.Române. Autorul pare să fi avut formaţie juridică (v.C.Suliotis, la “Reforme judiciaire en Roumanie”, Brăila, 1890, 43 p).

138] N.Iorga, “Nouvelles notes…”, p.11

139] Ibidem

140] N.B.Locusteanu, “Amintiri din trecut”, Craiova, 1896, p.46

141] “Catavasier grecesc şi românesc”, Tipărit în zilele Prea Înălţatului nostru Francisc Întâiul, Sibiu, Tipografia lui Ioan Bart, 1832, 272 p.

142] Exemplarul descris se află la Biblioteca Academiei Române la cota III 6015

143] “Theatis”, 22 aug.1860, p.104

144] Sergiu Hadiadi, “Cercetări despre Românii de dincolo de Dunăre”, traducere din limba greacă, Craiova, 1857, V.Catalogul “Biblioteca Donaţiunea G.Missail”, Bucureşti, 1912, p.44. Este vorba de cartea lui Roja…

145] “Theatis”, 5/14 mart.1860, p.19

146] Se reproduce informaţia din ziarul grec “Bizantis”

147] Orientul latin, 29/6 iul. 1874, p.116

148] “Theatis”, 75/26 iun.1862, p.292

149] Ibidem, 25/15 aug.1860, p.99

150] N.Camariano, “Câteva întâmplări la bibliografia Ghinis-Mexas”, Bucureşti, p.101

151] Bucureşti, 1836-1837, 6 vol.

152] A.G.Konstantas, Bucureşti, 1838, 447 p.