Locuire şi locuinţă tradiţională germană în Nord – Vestul României
Arhitectura tradiţională rurală şi cea cultă, de-a lungul epocilor istorice a cunoscut diferite faze de evoluţie ca răspuns la schimbările majore din societate, ea ilustrând modul de viaţă şi necesităţile societăţii. Arhitectura nu este un fenomen static, ea reflectă “realitatea mijloacelor tehnice, economice şi sociale, obiceiurile, nivelul de cultură şi apreciere estetică ale unei colectivităţi, naţiuni, stat, într-un anumit moment sau într-o anumită perioadă a istoriei sale. Arhitectura nu face civilizaţia unei epoci, ci ea este rezultatul unei civilizaţii” [1].
Locuirea include toate acţiunile umane, dar în special pe cele legate de arhitectură ca rezultat al actului uman de locuire. Dana Vais este de părere că “întoarcerea la originile termenului ne demonstrează că azi conceptul nostru de locuire a sărăcit, a devenit mai pragmatic, mai tehnic, mai gol. A locui e mult mai mult decât a sta şi a acţiona un timp într-un loc. Locuirea este profund ancorată în comportamentul nostru şi în fiinţa noastră”[2].
Structura unei localităţi este determinată de varietatea formelor de locuire, de modul de viaţă şi de sistemul de valori al comunităţii umane. Locuinţa este elementul principal care “clădeşte” satul, şi care împreună cu locuitorii îl defineşte, îi dă formă.
Satele nemţeşti din Nord-Vestul României, şvăbeşti în judeţul Satu Mare şi cele din Maramureş locuite de ţipţeri[3], au structură şi formă unitară, sunt sate de tipul linear sau adunate, majoritatea cu străzi paralele şi intersecţii în cruce. Casele de tip „vagon” sunt aşezate perpendicular cu strada, iar şura de dimensiuni impresionante, este aşezată la mijlocul curţii paralel cu strada, porţile având deschiderea indentică cu cea a porţilor de la intrare. Fiecare parte a terenului aferent casei unei familii şvăbeşti ori ţipţereşti este foarte bine folosit, curtea este organizată, îngrijită sunt nelipsite grădinile de zarzavat, cea de flori din faţa casei, pomii fructiferi sau viţa de vie –mai ales în cazul şvabilor[4]. În fiecare curte întâlnim pe lângă casă şi şură anexe: coteţul porcilor, al găinilor, coşul pentru porumb, beciul de vin.
O casă tradiţională, specifică pentru arhitectura şvabilor sătmăreni este Casa muzeu de la Petreşti. Aceasta a fost construită pentru două familii.
Fişa analitică de construcţie
Denumire: Casă ţărănească
Tip: casă şvăbească „tip vagon”
Datare: 1881
Zona de provenienţă: Petreşti, jud. Satu Mare, Câmpia sătmăreană
Etnie: şvabi
Fundamentul construcţiei:
Materiale / tehnică: cărămidă arsă şi voiagă, mortar
Pereţii construcţiei:
Materiale: cărămidă arsă şi voiagă, mortar, lut, var
Tehnică: iniţial au fost lipiţi cu lut mai nisipos, acum sunt tencuiţi şi văruiţi, pereţii sunt groşi de 40 cm,
Acoperişul construcţiei:
Şarpantă: – tip: două ape
– material: lemn de brad
Învelitoare: – material: ţiglă
Tavan: poditură
Sisteme de încălzire şi preparare a hranei:
Încăpere: bucătării, camere
Tip: şpor, sobe de tuci
Materiale/tehnică: metal
Planul locuinţei:
Intrarea: prin cele două holuri
Încăperi: 8 încăperi: în casa din faţă -două camere, la stradă: camera curată şi camera soacrei; o bucătărie cu pivniţă dedesubt pentru zarzavaturi şi provizii (cu uşa pivniţei în podeaua bucătăriei) şi un hol; casa din spate – două camere şi un hol (sub care este un beci din cărămidă cu boltă aici se păstrează vinul) şi o bucătărie din care se intră în grajd sub acelaşi acoperiş cu casa de locuit, ceea ce constituie încă un element de specificitate şvăbească.
Prelungiri: pe toată lungimea, casa este prevăzută cu un tărnaţ pavat cu cărămidă arsă.
Pardoseala: lut bătut, podele, cărămidă arsă
Locuri privilegiate ale construcţiei:
Prestigiu social: camera curată, exteriorul casei
Magico-ritual:
Elemente specifice: casa este aşezată cu latura îngustă spre stradă şi aşezată perpendicular pe aceasta. În curtea casei se află o şură „pe două laturi” aşezată astfel încât porţile sunt pe un ax comun cu poarta mare de la intrarea în gospodărie[5].
Dimensiuni: casa: lungime 17 m, lăţime 8 m; adâncimea tărnaţului: 60 cm; înălţimea 2,30 m; şura: lăţime12 m, lungime8 m. (Anexe fig. nr.1-3).
Nemţii au venit în Bazinul Tisei Superioare cu obiceiurile şi tradiţiile lor, cu modele bine conturate reuşind până în zi de azi să –şi păstreze elementele identitare. Şi la Vişeu de Sus, în Ţipţărai casele se încadrau în tipologia specifică comunităţilor germane.
Fişa analitică de construcţie
Denumire: Casă ţărănească
Tip: casă nemţească „tip vagon”
Datare: 1867
Zona de provenienţă: Vişeul de Sus, Ţipţărai[6], judeţul Maramureş
Etnie: ţipţeri
Fundamentul construcţiei:
Materiale / tehnică: piatră de râu, întărită în timp cu un strat de moltar, tălpi masive de stejar; cioplire, plătuire
Pereţii construcţiei:
Materiale: bârne[7], tencuială de lut, var
Tehnică: tăiere, cioplire, frântare şi modelare manuală, văruire
Îmbinare: cheotoare nemţească
Acoperişul construcţiei:
Şarpantă: – tip: în două ape
– material: lemn de brad
Învelitoare: – material: şindrilă schimbată cu ţiglă
– tehnică:
Tavan: grinzi transversale din lemn de stejar, acoperite cu scândură de lemn de brad. Pe meştergrindă sunt încrustate anul 1867 şi iniţialele SHI (iniţialele sunt mai mult ca sigur cele ale meşterului[8])
Sisteme de încălzire şi preparare a hranei:
Încăpere: bucătărie, cameră
Tip: şpor, sobă de tuci
Materiale/tehnică: metal
Planul locuinţei:
Intrarea: prin tindă, la un moment dat avea două intrări în aceea perioadă era locuită de două familii, părinţii trăiau în bucătărie aveau intrare directă din tărnaţ şi unul dintre copii cu familia trăia în cameră aveau intare prin tindă (intrarea principală utilizată şi azi)
Încăperi: o cameră, bucătărie, tindă rece
Prelungiri: ţărnaţ pe toată lungimea casei
Pardoseala: lut bătut, podele
Locuri privilegiate ale construcţiei:
Prestigiu social: meştergrinda
Magico-ritual:
Elemente specifice: în curte mai există coteţe pentru păsări şi o cămară pentru lemne
Dimensiuni: Lungimea casei este de 9 m iar lăţimea este de 5 m. (Anexe fig. 4).
Casa tradiţională este identificată cu interioarele armonioase, bine organizate, adaptate nevoilor casnice şi frumos decorate cu icoane, textile şi ceramică. Organizarea spaţiului interior se prezintă unitar, lucru datorat în primul rând unităţii planurilor de construcţie.
În interiorul fiecărei case şvăbeşti se regăseau aceleaşi inventare: masă, dulap, pat, laviţă, ladă cu spate, lada de zestre şi bufetul de bucătărie, sistemul de încălzire şi preparare a hranei. Unitatea în diversitate a tot ceea ce cuprindea interiorul locuinţei se datora elementelor funcţionale, mai precis pieselor de mobilier, care, cu toate că nu erau multe la număr, „se prezintă într-o nesfârşită diversitate de soluţii ingenioase şi de forme la care se adaugă nebănuitele frumuseţi ale decorului” (Cornel Irimie, Florea Dumitrescu, Andrei Paleologu, Arta lemnului la români, Bucureşti, Editura Meridiane, 1975, p. 10). Mobilierul ţărănesc răspundea perfect nevoilor umane şi condiţiilor de viaţă, conferind interiorului echilibru şi frumuseţe.
În satele şvăbeşti din judeţul Satu Mare singurele intervenţii contemporane, asupra caselor tradiţionale se fac la exterior -schimbarea geamurilor, a uşilor, eventual a culorii tencuielii. O atenţie deosebită se acordă detaliilor de finisaj, la interior sunt amenajate băi şi bucătării bine utilate. Aceste locuinţe sunt marcă identitară a şvabilor.
Casa tradiţională a cunoscut o organizare unitară a spaţiului interior, lucru datorat în primul rând unităţii planurilor de construcţie. Numele încăperii indica rolul acesteia, casa curată sau camera frumoasă este încăperea cu fereastră spre stradă, în care familia păstrează lucrurile de valoare (mobilier, acte, textile decorative, haine, icoane). Acest spaţiu era folosit doar cu ocazia sărbătorilor mari de peste an sau ale celor de familie şi tot aici erau găzduiţi musafirii. Se subînţelege de ce această încăpere este una ce presupune o marcă, un prestigiu al familiei respective. Casa sau camera de locuit cuprinde universul domestic: aici trăieşte toată familia, femeia având rolul cel mai important- ea aranjează şi aşează, lucrurile şi obiectele de uz caznic şi decorativ în raport cu situaţiile ivite, cu elementele specifice de ritual în contextul sărbătorilor de peste an, al celor de familie etc.
Cromatica şi decorul textilelor, al obiectelor, accentuează armonia şi liniştea interioarelor ţărăneşti. Textilele de interior vorbesc despre etnia sau zona etnografică din care provine cea care le-a realizat, ţesăturile realizate de oşence sunt viu colorate, roşu (predomonantă), negru, galben, etc., cu motive diverse (florale, vegetale, antropomorfe, avimorfe)[9] care acoperă 50-60% din suprafaţa ţesăturii. Codrencele foloseau cam aceleaşi culori dar cu ceva „reţinere”, erau mai temperate; unguroaicele foloseau în special culoarea roşie pentru realizarea decorurilor pe fond alb, iar şvăboaicele şi româncele din zona de câmpie preferau broderiile pe alb, foarte rar doar în cazul peretarelor foloseau aţă colorată dar culorile erau foarte pastelate.
Icoanele, în casa tradiţională, au sarcina de a mijloci legătura cu Divinitatea îndeplinindu-şi în acelaşi timp funcţia apotropaică (casa cu icoane era protejată de spiritele rele), şi nu în ultimul rând funcţia estetică. În casele româneşti, ucrainene şi mai rar în cele şvăbeşti, icoanele pe sticlă (de Nicula, catolice, dar şi „icoanele ţigăneşti”) erau des întâlnite. Ele au fost înlocuite treptat de litografii tipărite pe hârtie. În casele şvăbeşti erau prezente şi icoanele muzicale deosebite care au în componenţă un mecanism de dimensiuni reduse similar celor folosite în cazul flaşnetelor (ajunse în zona Sătmarului prin intermediul comercianţilor sau a reprezentaţilor Bisericii romano-catolice).
În cazul etnicilor germani-şvabi am sesizat o formă aparte de concretizare a legăturii dintre casă şi familie, noua familie nu era obligatoriu să îşi înceapă viaţa într-o casă nouă sistemul de moştenire era foarte bine pus la punct.
Casele şvăbeşti au nume, acest nume poate să fie cel al familiei care locuişte în casă sau o poreclă „casa nostră este cunoscută în sat cu numele de Casa Műller pe noi de cheamă Schupller” (Inf. Schupller Diana, 43 ani Cămin, jud. Satu Mare, 2003). Aceste nume neoficiale de familie se primesc odată cu posesia asupra casei, se moştenesc şi ele.
Simbol major al apartenenţei etnice sau regionale, casa a devenit emblemă pentru etnile conlocuitoare (români, maghiari, şvabi, ucrinieni, evrei, ţigani). În acest context obiceiurile şi riturile de construcţie sunt expresie a tiparelor mentalitare.
Bibliografie
- Godea, Ioan – Arhitectura la români de la obârşii la Cozia, Oradea, Editura Primus, Oradea, 2007
- Olteanu, Daniela – Reprezentări antropomorfe şi avimorfe în ştergările decorative din colecţia Muzeului Judeţean Satu Mare, în Studii şi comunicări, XI-XII, Satu Mare, 1994-1995
- Pănculescu,Cătălina Cristina – Arhitectura modernă şi contemporană, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine, 2004
- Prepeliuc,Aurel; Fărcaş,Olimpia – Valenţe ale arhitecturii populare la şvabii sătmăreni, în Cultura materială şi spirituală din Bazinul Tisei Superioare. Influenţele populaţiei germane asupra celorlalte etnii din regiune, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 2003
- Vais, Dana – Locuire, Cluj- Napoca, Editura Univ. Tehnice, 1997
- Mihu, Achim – Antropologie culturală, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 1999
Locuire şi locuinţă tradiţională germană în Nord – Vestul României
Rezumat
Simbol major al apartenenţei etnice sau regionale, casa a devenit emblemă pentru etnile conlocuitoare: români, maghiari, şvabi, ucrinieni, evrei, ţigani. În acest context obiceiurile şi riturile de construcţie sunt expresie a tiparelor mentalitare.
Am ales să facem prezentarea locuinţei şi a locuirii etnicilor germani din nord-vestul României pentru a evidenţia caracteristicile arhitecturale şi mentalitare, modul în care sau păstrat acestea. Cele două case prezentate aparţin etnicilor şvabi sătmăreni şi ţipţeri maramureşeni, grupuri de etnici germani, denumiţi după zona din care au fost colonizaţi începând cu secolul XVIII în Satu Mare şi Maramureş.
studiu prezentat în cadrul lucrărilor Conferinţei Naţionale de Antropologie Urbană, ediţia I-a, Roman, septembrie 2009
Drd. Maria Lobonţ Puşcaş, Muzeul Judeţean Satu Mare
German traditional habitation and hose of North-West of Romania
Abstract
Major symbol of ethnic or regional appurtenance, the hose became an emblem for co inhabitant nationalities: Romanians, Hungarians, Swabs, Ukrainians, Jews and Gypsies. In this context, the traditions and rites are the expression of the types of each mentality.
This presentation of the German house and habitation from the North-West of Romania underlines their architectural particularities, their manner of preserving. The two presented hoses belong to the Swabs from Satu Mare and to the tipser’s of Maramures, groups of the German ethnics, named after region (Satu Mare or Maramures) where they were colonized after the 18th Century.
[1] Cătălina Cristina Pănculescu, Arhitectura modernă şi contemporană, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine, 2004, p.17
[2] Dana Vais, Locuire, Cluj- Napoca, Editura Univ. Tehnice, 1997, p.19
[3] şvabi şi ţipţeri sunt grupuri de etnici germani, denumiţi după zona din care au fost colonizaţi începând cu secolul XVIII în Satu Mare şi Maramureş.
[4] Şvabii sunt şi azi cultivatori de viţă de vie şi producători de vin.
[5] Aurel Prepeliuc, Olimpia Fărcaş, Valenţe ale arhitecturii populare la şvabii sătmăreni, în Cultura materială şi spirituală din Bazinul Tisei Superioare. Influenţele populaţiei germane asupra celorlalte etnii din regiune, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 2003, p. 287
[6] “rând, şir ţipţăresc” cartier vechi locuit doar de ţipţeri până în anii 2000, în Vişeu de Sus.
[7] Peretele dinspre stradă a fost leţuit fiind pregătit pentru tencuire.
[8] Inf. Szep Elisabeta, 70 ani, Vişeu de Sus, jud. Maramureş, 2003
[9] Daniela Olteanu, Reprezentări antropomorfe şi avimorfe în ştergările decorative din colecţia Muzeului Judeţean Satu Mare, în Studii şi comunicări, XI-XII, Satu Mare, 1994-1995, p.481