Memento…Ada Kaleh – Paradisul pierdut

Lacul de acumulare de la Porţile de Fier se intinde până dincolo de Orşova veche, acum inundată. Puţin mai sus de Vârciorova, aflată şi ea sub apele fluviului, pe marginea şoselei azvârlite pe stânci, înscrisul de pe o tabliţă ne provoacă emoţie şi gândurile ne zboară în trecut. Din acest loc vedem aievea bărcile în coloana ce te duce către mijlocul Dunării ca sa acostezi la cheul unei insule de vraja şi de vis. Era o limbă de pâmânt între cer şi apă. Când priveşti acum fluviul care înoată lin, ducându-se la vale nestingherit, nu-ţi vine să crezi că în acest loc işi deschidea braţele şi se imparţea în două pentru a ocoli pământul, miraculos, ce rodise din adâncurile lui, fâşia de uscat lungă de 1750 metri şi lată de 400 metri… Parcă s-a topit şi Dunărea luneca îmbătată de propria-i putere. Caut acum în apă o urmă a aşezării purtând un nume incântător, ca bătăile uşoare pe o tamburină: Ada-Kaleh! Ada-Kaleh!… Insula blândă „cadâna” Ada Kaleh, somnoros întinsă pe ape, nu mai există.
Tot ce a rămas din ea sunt crengile unui pom, vârfurile inălţate ca două degete în sus ca şi cum cineva ar fi pus o întrebare şi insula şi-ar sălta mâna din ape să dea răspunsul. Ca trezit din visare, auzim glasul gros al barcagiului Husref Caraiman, cu fes rosu, tunica şi şalvari: Aici e insula Ada-Kaleh! Şi azi, după aproape patru decenii, când ii rosteşti numele, simţi o infiorare de parcă insula a fost pogorâtă din „O mie şi una de nopţi” şi data spre îngrijire Dunării împreună cu legendele ei.

De pe viaduct, privirile zboară în timp către insula cu grădinile ei invadate parcă de smochin, moşmoni, curmali, chiparoşi şi duzi aduşi din Damasc, migdale, rodii şi mulţi, foarte mulţi trandafiri, către ferestrele ce aveau în loc de ghivece cu flori borcane cu dulceaţa, semn ca la orice poartă puteai bate spre a cumpăra rodul arbuştilor ornamentali ce găsiseră aici, la kilometrul 946 al Dunării, climatul prielnic, cu pronunţate influente mediteraneene, pentru creştere, dezvoltare şi fructificare. Rod trecut prin iscusite mâini de gospodine ce aplicau la sfârşit etichete frumos desenate, atractiv colorate, ce prezentau varietatea atâtor soiuri de trandafiri transformaţi în inegalabila dulceaţă, de care generaţiile mai tinere, chiar şi de prin părţile locului, doar au auzit… Care mai de care, gospodinele se întreceau în făcutul peltelelor, iar barbatii înjghebaseră fabricuţe de rahat, sugiuc şi alviţa multicoloră. Cofeturile le preparau după-amiaza, pentru ca dimineaţa aproape toţi lucrau la fabrica de ţigări din insula cu 500 de locuitori, din care, potrivit statisticii vremii, aproape 400 erau femei.
Încercăm să conturăm din memorie cetatea turcească ce străjuia insula despre care vechi documente spun că dăinuia de pe la 1330. De jur-împrejurul ei, case uitate de timp, inălţate după o arhitectură orientală, rânduite într-o simetrie aproape perfectă înspre moscheea unde s-a păstrat cel mai mare covor persan din România, lung de 15 m, cu o suprafaţa de 144 metri pătraţi şi o greutate de aproape 500 kg. Era darul sultanului Abdul Hamid al II-lea, încredinţat spre păstrare la Constanţa cu 36 de ani în urmă, înainte ca Ada-Kaleh-ul să devină amintire. Locuitorii insulei, ce nu depăşea în suprafaţa 70 de hectare, erau insoţiţi încă de la naştere de un jurământ sfânt, transmis cu sfinţenie din generaţie în generaţie, potrivit căruia toţi cei care au văzut lumina zilei în Ada-Kaleh, chiar dacă o părăseau, se-ntorceau în micul paradis în aşteptarea sfârşitului şi a odihnei veşnice lăngă strămoşii lor. Acolo, în cimitirul presărat cu o largă paletă de arbusti tropicali, dominat de mormântul lui Miskin Baba, celebru în epocă, prin miracolele pe care le-a săvârşit şi despre care azi foarte puţini turci ce au mai rămas în Mehedinţi iţi deapănă cu mândrie multe legende. Dar şi despre Hagi Mustafa, cea mai inţeleaptă fiinţă pe care a dat-o insula, călător la Mecca, vorbitor a nu mai puţin de şapte limbi orientale şi pe care, după cum povesteşte dl Maimut Ahmed, stabilit în Schela Nouă, n-a putut să-l despartă nimic de Kemerf, înfiorătoarele catacombe ale cetaţii, decât trecerea în lumea umbrelor. De aceleaşi catacombe în a căror beznă au sălăşluit până în ultima clipă, înainte de ora dispariţiei mirificei insule, fraţii Sab şi Sabri Ismail, ca şi ei, convinşi apărători ai datinilor locului…
Primavara, prin undele fluviului se contura un imens coş cu flori ce parcă aluneca uşor pe Dunăre, în locul unde au păşit romanii şi hunii, dar şi otomanii şi habsburgii, cetatea purtând în pântecul ei, până în zilele noastre, rămăşitele fortificaţiilor lui Baiazid Fulgerul şi Eugeniu de Savoia. Hoeleh a intrat în graniţele statului roman prin plebiscit abia după primul război mondial, când redevine insula paşnică cu pitorescul ei fermecător extrem de căutat zilnic de foarte mulţi turişti împinşi de curiozitatea de a cunoaşte o altă lume cu obiceiurile, datinile şi cântecele ei tânguitoare, ce nu bănuia vreodată că destinul îi hărăzise împrăştierea în cele patru zări. Din porturile Tr. Severin şi Orşova, navele de pasageri făceau curse regulate înspre insula de vis, iar pe malul românesc bărcile, aliniate parcă după o sfoară imaginară, erau mereu în aşteptarea vizitatorilor, îmbiaţi incă de la sosire cu inegalabila dulceaţă, cu braga, halva turcească, alviţă ori rahat cu marcă necunoscută, cu fructe orientale sau cu cafea fiartă pe nisip. Barcagiii nu aveau somn, cu imbrăcămintea lor ecarlată, cu cataramele bătute în nestemate ale şeicilor, adresau, ca într-un ritual, rugaminţi să treci în paradisul Dunării înmiresmat de raze în toate culorile curcubeului, de multe lalele, regina nopţii galbenă şi de acele fermecatoare Karaghiuluri pe care noi le numim… turcoaice. Din aceasta bogată şi diversificată vegetaţie aveai uneori surpriza să-ţi iasă în cale şi scorpiovipera cu corn nul. Porneai pe puţinele şi strâmtoratele uliţe ale sătucului oriental, pe sub zidurile boltite ale cetăţii, pătrundeai în subteranele umede despre care Ghiulizar Suliman, o încântatoare localnică, ultimul ghid din Ada-Kaleh, depăna istorii înfioratoare, cu fapte şi intâmplări atribuite duhurilor care sălăşluiau aici… Într-un târziu, intrai în părculeţul umbros, cochet şi bine întreţinut, de unde admirai o mică piaţă, foarte aprovizionată, peste care se aşternea, mare parte din zi, umbra deasă a chiparoşilor şi a minaretului…
În aşezarea ce-ţi lasă impresia unei stranii patriarhalităţi exista primărie, un mic spital, cinematograf, cămin cultural, librărie, şcoala, cămin pentru copii, creşă, oficiu poştal, club, bibliotecă, două magazine, o fabrică de pâine, una de ţigări şi alta de bomboane şi rahat, fosta proprietate a lui Ali Khadri, ultimul guvernator al insulei, cu o stare materială de invidiat. Nu lipseau terenurile de sport, între care şi unul de fotbal… Din acest minunat petic de pământ, unde în amurg răzbătea sunetul tamburinelor, dairalelor, acompaniind parcă mersul legănat al frumoaselor femei cu val, ce-aduceau apa cu cofiţa de la fântâna pe ale cărei ghiozduri săpate cu unghiile în piatră prizonierii lui Iancu de Hunedoara au scris: „Apă aveţi, suflet n-aveţi”, n-a mai rămas decât amintirea… Construcţia hidrocentralei de la Porţile de Fier l-a ingropat o dată cu legendele şi misterele lui. Baştinaşii s-au mutat la Schela Nouă, Orşova, Tr. Severin, Mangalia, Medgidia, Constanţa, dar majoritatea dintre ei au plecat în Turcia. Un destin crud ce-a trecut în uitare o civilizaţie înrădăcinată pe aceste meleaguri ce încă mai amintesc de legenda frumoasei Hatige din insula Ada-Kaleh. De câte ori trec pe viaductul de la km 964 al Dunării, zăresc vârfurile pomului schiţând gestul acela naiv de răspuns din apele care au inghiţit Ada-Kaleh şi mi-aduc aminte de Nalade, gingaşa femeie musulmană, nevasta barcagiului Husraf Caraiman, una dintre puţinele fiinţe ce mai intârziau pe insula aproape părăsită în toamna anului 1969, cu casele dezvelite în care picau cu un zgomot greu perele coapte. S-a apropiat ameninţătoare de mine, strigându-mi ceva într-o limbă aproape de neinţeles, cu sunete dezarticulate, dar cu o rezonanţă de divinitate a locului, înfuriată că i s-a violat sanctuarul… Dar nu, nu era o ameninţare, era o invitaţie nespus de gentilă şi duioasă. Apucându-mă brusc de mână, m-a dus aproape cu forţa înaintea unui smochin plin de fructele lui dulci şi atât de străine de pământul nostru. Bolborosind cu aceeaşi vehemenţă, m-a făcut să inţeleg că trebuie să gust din roadele pomului, că erau ultimele înainte ca apele fluviului să acopere totul… I-am urmat îndemnul şi asta a veselit-o grozav, o veselie ce nu izbutea, pe figura ei, să se desprindă de violenţă şi groază… Destinul insulei de vrajă a fost să devină un mare muzeu în aer liber, în aval pe fluviu, în insula Şimian şi să-şi înglobeze numele într-un viaduct – viaductul Ada-Kaleh… Cel de-al doilea s-a împlinit demult, primul este incă o iluzie pierdută, precum aburii de trandafir adiind din mangalul obţinut de către localnici, pe ai căror umeri s-a sprijinit o microcivilizaţie ale cărei taine, unele dintre ele, n-au fost nici până astăzi dezlegate…
Despre Ada-Kaleh nu se poate scrie de două ori. Şi totuşi, s-a mai ivit o şansă datorită academicianului C.S. Nicolaescu-Plopşor, al cărui prestigiu profesional a determinat autorităţile comuniste ale vremii să accepte alocarea fondurilor necesare strămutării cetăţii, cimitirului şi unui număr restrâns de case în insula Şimian, aflată în aval pe fluviu, nu departe de Drobeta Tr. Severin. În anul 1967 – după cum preciza dr. Mişu Davidescu – au fost alocate 26 de milioane de lei şi cetatea medievală a fost dezmembrată piatră cu piatră, fiecare numerotată şi pusă la locul ei de câtre restauratori. După zece ani, în 1977, fondurile s-au epuizat, lucrările s-au oprit şi în locul programatei conservări din insula Şimian s-a instalat dezastrul. Cine păşeşte azi în ostrovul dezolării găseşte cetatea în ruină, protejată doar de nepăsare şi bălării, în adăpostul cărora se-nmulţesc în voie şerpii şi alte jivine… Zidurile cetăţii se află într-un avansat stadiu de degradare, imensa cantitate de cărămidă ce trebuia pusă la locul ei a ajuns… zgură sau a fost sustrasă şi folosită la construcţiile din aşezările de pe mal. Sub ochii nepăsători ai autorităţilor locale, care, fără jenă, şi azi nu-şi asumă nici un fel de răspundere în ce priveşte dezastrul din insula iluziilor pierdute. Cei de la Muzeul Regiunii „Porţile de Fier” spun că, potrivit legislaţiei în vigoare, de cetate răspunde primăria municipiului dunărean, cei de aici făcând şi ei trimitere înspre consiliul local din Şimian. De fapt, la Şimian am aflat că terenul insulei, în suprafaţă de 56 hectare, a fost retrocedat foştilor proprietari. În insula, în afară de cetatea strămutată se mai află şi urmele unei vechi aşezări dacice, fiind descoperite mai multe unelte, obiecte de uz casnic şi de olărie, precum şi arme din acele timpuri. Dar şi un pichet grăniceresc, părăsit şi el. Privim cetatea în degradare de azi şi gândind la înfloritoarea epocă din Ada-Kaleh ne cuprinde repulsia faţă de totalul dezinteres al autorităţilor locale – şi nu numai – privitor la valorile istorice care se pierd încetul cu încetul, fără ca legea să-i mai poată opri pe acei neghiobi care contribuie la distrugerea operei sacre a inaintaşilor. Dar jaful pe care îl face prostia omenească, totalul şi condamnabilul dezinteres al celor care întâmplator ori din mărunte interese au ajuns în locuri de care nu sunt vrednici nu pot fi înfierate îndeajuns.
Precizăm că pentru amenajarea cetăţii şi a insulei ce se vroia a fi un nou Ada-Kaleh se realizase şi un stufos proiect încă din anul 1970 şi numai simpla lui lecturare iţi aducea în memorie insula de vrajă şi de vis de la km 946 al fluviului. Dan Matei Agathon, pornit în „croaziera pe Dunăre”, a preferat în anul 2003 doar să dea târcoale cu nava insulei dezolării, apărată atunci de multe… epave ce-o înconjurau, marginindu-se doar să aprecieze (sic!) eforturile făcute în Mehedinţi pentru activitatea turistică, neuitând să specifice ca „este judeţul aflat pe locul întâi la pachetele de programe turistice”. Două săptămâni mai târziu, acad. Răzvan Theodorescu, aflat pe ruinele de la Şimian, recunoştea că „să ai o asemenea insulă cu fortificaţii, în care poţi face exact ce era înainte la Ada-Kaleh şi să nu beneficiezi de ea este măsura impotenţei noastre”. Deşi proiectul exista de mai bine de trei decenii, dar necunoscut şi pentru cei care l-au insoţit pe domnia sa în insulă. Fără alte comentarii, doar cu precizarea domnului Crăciunescu, de la Muzeul Regiunii „Porţile de Fier”: „Refacerea astăzi a cetăţii turceşti este mai greu de realizat. Prin anii ’70 ai secolului trecut n-au mai fost bani pentru restaurare, dar se găseau meşteri pentru astfel de lucrări. Acum, chiar dacă ar fi bani, au cam dispărut meşterii”. Dar, adăugăm noi, şi însemnate părţi din corpul acestei cetăţi unice de pe teritoriul României, „apărată” de umbrele trecutului ei zbuciumat, de duhurile din Kemerf şi de braconierii ce vânează în insulă…

Ada Kaleh (din limba turcă Ada Kale, însemnând Insula Fortăreață) a fost o insulă pe Dunăre, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier I. Insula se găsea la circa 3 km în aval de Orşova şi avea o dimensiune de circa 1,7km lungime și circa 500m lăţime.

Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit datorită preţurilor (fiind scutită de impozit) mai scăzute, pentru cumpărarea delicateselor turceşti, bijuterii şi tutun. Insula a fost renumită şi pentru creşterea trandafirilor şi producerea uleiului şi a parfumului din acestea.

Insula a fost locuită încă din antichitate. Herodot amintea de Cyraunis, despre care scrie că lungimea insulei este de 200 de stadii, îngustă, plină de măslini şi de viță sălbatică. Prima atestare documentară este un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, despre fortificaţiile bănăţene, care vorbeşte despre insula Saan cu 216 oameni. De la 1430 devine cunoscută ca Ada Kaleh.

Din cauza poziţiei strategice a insulei, în conflictul imperiului austro-ungar cu cel otoman insula Ada Kaleh a avut o importanţă deosebită. În anul 1689 armata austriacă a construit o fortăreață împotriva Imperiului Otoman. În următoarele decenii, ocupația insulei Ada Kaleh s-a schimbat de mai multe ori între Austria și Imperiul Otoman. În urma Tratatului de Pace de la Belgrad din 1739, insula a rămas permanent turcilor, cu scurte întreruperi temporare în favoarea austriecilor între anii 1789 şi 1791.

Uitată la Congresul de pace de la Berlin (1878), insula Ada-Kaleh a rămas posesiune turcă aflată sub ocupație austro-ungară până în anul 1918/1920, când a devenit teritoriu românesc. Majoritatea populației insulei era de origine turcă.

Înaintea creării lacului de acumulare de la Porțile de Fier, principalele obiective istorice de pe insulă au fost demolate. Încercarea reclădirii lor în aval pe insula Șimian în anii următori, a fost însă fără succes, majoritatea locuitorilor preferând să se mute în alte regiuni ale României (de ex. Dobrogea) sau să emigreze în Turcia. Ideea de a reconstrui insula Ada Kaleh nu a fost însă abandonată.

Insula Ada-Kaleh, un pământ cu climat mediteranean, era aşezată chiar în mijlocul Dunării, la trei kilometri de Orşova. Legenda insulei începe undeva în vremurile zeilor şi se termină brusc în 1971. Atunci a fost dinamitată. Peste rămăşiţele ei au venit apele lacului de acumulare al barajului de la Porţile de Fier 1.

A fost odată, în mijlocul Dunării, o insulă în forma de stea. Ada-Kaleh – „Insula Cetăţii”. Pentru ea s-au bătut secole de-a rândul Imperiul Austro-Ungar şi cel Otoman. Căci cine stăpânea Ada-Kaleh, „un mic Gibraltar”, cum l-au botezat istoricii, controla circulaţia pe fluviu şi pe uscat, în zonă. Legendele despre Ada-Kaleh pornesc din vremurile argonauţilor. Până şi Hercule ar fi incercat, cândva, să cucerească cetatea din mijlocul Dunării. Grecii au botezat-o Cotinusa – adică pământul măslinilor sălbatici.

În descrierile lui Herodot, insula apare cu numele Cyraunis. Cornelius Nepos o numea Cerne. Pe timpul cât a fost sub dominaţia austro-ungară, insula s-a numit Carolina. După primul război mondial, în urma unui referendum, insula cu populaţie musulmană a trecut la România, conform dorinţei celor care o locuiau. Şi a urmat jumătate de secol de fericire pentru locuitorii de pe insulă. S-au bucurat de protecţia lui Carol I, care se spune că avea legături strânse cu mai-marele „mafioţilor” de atunci de pe insulă. Prin bunăvoinţa regelui, locuitorii de pe Ada-Kaleh au fost scutiţi de taxe pentru comerţul pe care il făceau. Esenţele tari ale tutunului din ţigaretele făcute pe Ada-Kaleh au ajuns celebre. La fel şi locum-ul (rahat turcesc) care se făcea pe insulă. „Toate lucurile pe care le făceau – locum, dulceţuri de smochine, bijuterii – erau minunate. Turcii de pe insulă erau migăloşi şi întotdeauna produceau în cantităţi mici. Ca să facă un pic de locum, învârteau două ore, fără să se oprească, la cazanul în care puseseră zahar şi petale de trandafiri”, işi aminteşte Ana Vlad, o invăţătoare care a predat pe Ada-Kaleh.

„Aveam 19 ani când am păşit, ca învăţătoare, pe Ada-Kaleh. Avea o vegetaţie de credeai că eşti în paradis. Struguri de care nu mai văzusem niciodată, smochine, mosmoale… Iar când intrai în geamia lor, rămâneai zile în şir după aceea cu mirosul de smirnă care iţi intra în haine”, adaugă invăţătoarea. Ana Vlad este româncă şi ortodoxă, dar nu i-a trebuit mult să se ataşeze de turcii musulmani de pe insula cu climat mediteranean. „Pentru ei nu conta că eram romancă şi că aveam altă religie. Erau foarte primitori şi respectuoşi. Copiii lor erau respectuosi. Învăţau în româna şi în turcă. Oamenii de pe insulă nu-şi închideau casele. Puteai să intri la cine vrei. Pe insula nu se fura”, îşi mai aminteşte invăţătoarea. Acest paradis, cu smochini, turci cu şalvari şi turcoaice cu ferigea, a început să se clatine la începutul anilor 1960. „Ne-a trezit la un moment dat că fac măsurători pe insulă. Am simţit că vor să ne mute. Era prin 1964-1965. Mai apoi ne-au spus că se face barajul”, spune Musref Durgut, un turc născut pe Ada-Kaleh, din părinţi care se născuseră, la rândul lor, pe Ada-Kaleh.

Ca să împiedice un mare scandal, autorităţile i-au momit pe cei 600 de locuitori ai insulei cu paşapoarte care le permiteau să plece în Turcia, lucru nu tocmai de ici de colo în acea vreme. Apoi le-au mai promis un nou paradis – un proiect care prevedea ca Ada-Kaleh, de la cel mai tânar copac până la marea cetate, va fi mutat pe Şimian, o insulă de lângă Drobeta Turnu-Severin.

O parte din locuitorii de pe Ada-Kaleh au luat drumul Turciei. Alţii s-au dus spre Dobrogea, pe unde işi aveau neamurile. Nimeni nu s-a mutat pe Şimian. Promisiunile autorităţilor fuseseră vorbe în vânt. Nu au mutat decât o parte din cetatea de pe Ada-Kaleh şi câteva morminte musulmane. Totul aruncat la intâmplare.

Printre clădirile care au fost lăsate pe Ada-Kaleh s-a numărat şi geamia, cunoscută pentru covorul ei roşu, care pe atunci trecea drept cel mai mare din Europa. Fusese primit cadou de la un sultan. Covorul a luat drumul unei moschei din Turcia, geamia de la Ada-Kaleh a fost dinamitată.

Cei care au supravietuit după ce insula draga lor a fost inghiţită de ape işi aduc aminte că Ada-Kaleh mirosea a iasomie şi a fructe coapte. Că din fiecare curte te chema aroma de zahăr pus la topit într-un cazan, în care mesteca un turc, aruncând petale de trandafir şi descântând până avea să se închege deliciosul locum.

Pe Ezarzia, strada principală, unde erau adunate mai toate prăvăliile, te ademeneau arome puternice de tutun, fugite din narghilelele la care pufăiau turcii. Peste aromele de tutun juca mirosul ceaiului tare şi al cafelei la nisip. Călătorul, îmbătat de cafea şi de rahatul tăvălit în susan, pe care i le oferea negustorul turc, se aşeza pe divanul scund, împodobit cu perne. Pleca incărcat de cutii cu ţigarete, podoabe minunate şi stofe grele. Dar numai după ce afla povestea sultanului Kaleh şi a sotiei sale, Ada. Se spune că femeia era atât de frumoasă, incât i-a sucit cu totul minţile sultanului, care le-a părăsit pe celelalte neveste din harem. S-a izolat, împreună cu Ada, pe insula din mijlocul Dunării, ca să aibă parte doar el de frumuseţea ei. Nefericită, sultana s-a aruncat în Dunăre în timpul unei călătorii.

„Allah ekber…” – imamul din minaret chema la rugăciune. Pe Ezarzia se lasă linişte. Geamia care mirosea a smirnă se umplea de turci îmbrăcaţi în şalvari şi de turcoaice cu faţa acoperita de ferigea.

Pe marginile insulei, cetatea ridicată de austrieci din cărămidă trainică veghea la apus întoarcerea bărcilor. Lotcile, încărcate în zori cu locum şi ţigarete de vânzare, pentru cei de pe mal, se intorceau goale.

Când au văzut, în 1971, cum insula pe care au trăit a dispărut în Dunăre, mulţi bătrâni care locuiseră pe Ada-Kaleh s-au îmbolnăvit şi au murit, fără să apuce să mai profite de paşapoartele oferite.

„Majoritatea au plecat la Constanta sau în Turcia, acolo unde aveau rude. Eu am plecat în Turcia, dar m-am intors la Drobeta Turnu-Severin după doi ani. Un aer şi o atmosferă ca pe insula aceea nu mai găseai nicăieri” – Musref Durgut, locuitor de pe Ada-Kaleh.

Şimian, insula pe care ar trebui să renască Ada-Kaleh, e la o distanţă de 10 minute de mers cu şalupa, din portul de la Drobeta Turnu-Severin. Şimian nu se bucura nici de poziţia privilegiată, de „mic Gibraltar”, pe care o avea „Insula – cetate” şi nici de un climat mediteranean. În anii 1970, când au sacrificat Ada-Kaleh pentru Porţile de Fier, autorităţile s-au lăudat că vor reface pe Şimian paradisul oriental înghiţit de apele lacului de acumulare. Au adus bucăţi din cetatea de pe Ada-Kaleh şi le-au lipit grosolan pe una din marginile Insulei Şimian. Au adus şi cazematele şi o parte din cimitirul musulman. Dar când au văzut că locuitorii de pe Ada-Kaleh nu au de gând să se mute pe Şimian, au lăsat insula în grija grănicerilor. Frumoasele cazemate au ajuns grajduri pentru cai, înconjurate de grădinile de zarzavat pe care şi le-au încropit sătenii dintr-un sat de pe malul Dunării.

În acest moment, autorităţile de la Severin lucrează impreuna cu o firmă din Turcia la un proiect care să învie, pe Şimian, Ada-Kaleh. Proiectul are sprijinul Ambasadei Turciei în România.

Vor fi ridicate replici fidele ale clădirilor de pe Ada-Kaleh. În afară de acestea, pe Şimian ar mai urma să apară un minihotel, restaurante, magazine. Cetatea ar urma să adăpostească o serie de galerii de artă.

Iată amintirea cea mai de preţ a lui Claudiu Bleonţ: „Întâmplător, fiind în turneu în SUA cu piesa «Steaua fără nume», am cunoscut o actriţă americană care făcea parte dintr-un grup de teatru, cu care Teatrul Naţional se întâlnise la festivalul de la Edinburgh şi m-a întrebat cum de actorii români sunt aşa buni. Nu aş putea să explic dacă există o raţiune sau o motivaţie vizibilă, clară, limpede şi i-am răspuns să vină în România. Ea a spus: «Asta am să fac». OK. Eu am spus că nu se va întâmpla niciodată asta şi la două, trei luni a venit în ţară şi, normal, am dus-o la mânăstirile din Moldova”.

„Am ajuns cu ea la Suceviţa, a intrat pe poarta mânăstirii şi imediat au buşit-o lacrimile. Fiind atât de mişcată în străfundul ei, în adâncimile sufleteşti, s-a botezat ortodox, pe ea chemând-o Kim McCann, s-a botezat în America la părintele Cristofor, care este preot ortodox în New York, iar peste alte câteva luni a venit în ţară şi i-am botezat fetiţa la Biserica «Silvestru», la părintele Galeriu. Restul amintirilor sunt trecătoare, ca toate.”

„Cât au trăit părinţii mei, povesteşte Irina Petrescu, n-a lipsit niciodată bradul împodobit de mama, cu grija, în Ajun. Darurile poposeau la piciorul lui şi erau descoperite de mine dimineaţa. Deşi modeste (un joc, o pijama, o portocală), am fost un copil fericit. Am crescut liber, armonios şi fără complexe. Ultima noapte de Crăciun, cu acelaşi ritual, bradul împodobit de mama mea mă aştepta de la Cannes. Aveam să aflu, la 28 decembrie, că părinţii mei mureau (muriseră) într-un accident de automobil.”

autorul studiului:

dr. Constantin Danciu, Spitalul Municipal de Urgenţă Roman

Abstract

Ada Kaleh is a small part of European Heritage, a unique place where two of the greatest European empires met in the past. This distinctive place was sacrificed in 1970 during the construction of the Iron Gates hydroelectric plant. Ada Kaleh, in Turkish: Adakale („Island Fortress”) was a small island on the Danube populated by Turks that was submerged during the construction of the Iron Gates hydroelectric. The island was about 3 km downstream from Orşova and measured 1.75 by 0.4-0.5 km. The isle of Ada Kaleh is probably the most evocative victim of the Iron Gate dam’s construction. A Turkish enclave, it had a mosque and numerous twisting alleys, and was known as a free port and a smuggler‘s nest. Many other ethnic groups lived here beside the Turks.

Ada Kaleh, an island in the middle of the Danube, just downstream from Orsova. The strategical importance of the Danube defile, which linked the city of Belgrade to Vidin – its source of supply, made the Austrians build on the island facing Orsova a fortress that was named Ada-Kaleh.
The works were started in 1691, resumed in 1717 and completed in 1737. The strongholds of Ada-Kaleh and Tekis, by their position on the Danube, made up the so-called ‘Gibraltar of the Ottoman Empire’.
The island of Ada Kaleh was flooded by the Portile de Fier (Iron Gates) dam. The dam flooded the area by 1971 to an altitude of 69.5 m above sea level. Part of the fortress was proposed to be re-erected on the Simian Island, downstream of the new dam.

Bibliografie:

„Ada Kaleh – Orientul scufundat în Dunăre”, Jurnalul National 16.07.2005; Carmen Pleşa şi Alex Nedea;

„Aşa a fost pe Ada Kaleh” de Carmen Pleşa, Jurnalul.ro 04.11.2005

„Blestemul duhurilor din Kemerf. Din paradisul Ada Kaleh în insula iluziilor pierdute”; România Liberă – reportaj Gheorghe Tiganele 17.07.2006

Ada Kaleh – wikipedia – the free encyclopedia; en.wikipedia.org/wiki/Ada-Kaleh