Povestea italienilor din Voineasa

Câştigul cel mai important pe care l-am dobândit în primul meu contact cu „terenul etnologic” a fost pe bună dreptate acela că am ajuns să mă îndrăgostesc de etnologie, să descopăr că totul este atat de diferit de noţiunile din sala de clasa, însă totodată că fără aceste noţiuni nu aş fi putut să percep punctul de vedere al celor pe care i-am întâlnit acolo şi nici să le înţeleg raporturile lor cu viaţa , motiv pentru care voi insista foarte mult pe ceea ce înseamnă cu adevărat o cercetare etnologică şi ceea ce înseamnă fascinaţia contactului cu „terenul”. Cercetarea cu pricina a avut loc în staţiunea Voineasa din judeţul Vâlcea , în perioada 11-18 august 2006.

Prin urmare: nu aş fi putut să fac acest demers şi să realizez interviul pe care îl voi prezenta în cele ce urmează dacă nu aş fi cunoscut mai întâi anumite idei de bază , dacă nu aş fi înţeles care este menirea mea într-un astfel de loc. Conceptul pe care vreau să-l subliniez aici este acela de „observaţie participativă” , pe care i-l datorăm fără îndoială lui B. Malinowski , concept care a popularizat etnologul ca om de teren , care a dat sens cercetării etnologice , care a insistat pe bună dreptate pe necesitatea unei observaţii directe, pe adunarea exemplelor concrete , pe acele fapte mărunte , acele emoţii.

Un bun etnolog trebuie să se detaşeze oarecum de valorile culturale ale societăţii din care provine pentru a putea înţelege cultura celorlaţi astfel încât să o transforme în obiect de cercetare , să aibă acea deschidere spirituală de care este nevoie pe teren , să înţeleagă de ce este nevoie şi de un proces de obiectivare , deoarece experienţele de teren sunt toate diferite şi nu există reguli anume în acest sens. „Orice societate diferită de a noastră este obiect , orice grup din societatea noastră , altul decât cel din care facem parte , este obiect , orice obicei al acestui grup însuşi , la care nu aderăm este obiect ”precizează Levi-Strauss(1950:XXIX).

Ideea de bază este aceea de a întări dacă mai este cazul , că o cercetare etnologică înseamnă prezenţă fizică , dăruire şi că un bun etnolog trebuie să fie în acelaşi timp un om al terenului.

Este destul de ciudat în aparenţă cum devenim captivaţi la prima experienţă de acest gen. E ca şi cum ai purta un dialog între tine şi natura în care trăiesc oamenii cu care interacţionezi , e ca şi cum locurile încep şi ele să-ţi şoaptească poveştile de aur ale vremurilor pe măsură ce informatorii îţi dezvăluie noi amănunte. M-am surprins spunându-mi în gând : „uite sub stânca asta e posibil să fi fost îngropată comoara de haiducul „X” sau „aici sub brazii aceştia câţi voinici vor fi înoptat…”

E incredibil cum ajungi să trăieşti vremurile acelea şi să le regreţi alături de cei care ţi le transformă în realitate prin acel limbaj atât de simplu şi specific lor, prin gestică şi mimică.

Viaţa ţi se poate schimba complet : ai sentimentul că abia atunci începi să trăieşti cu adevărat , să simţi „dimensiunea timpului” despre care ne vorbea Ernest Bernea în „Cadre ale gândirii populare româneşti”, să iubeşti oamenii…

Amplasată pe valea râului Lotru, la poalele munţilor cu acelaşi nume, înconjurată de păduri de fag, molid şi brad, staţiunea Voineasa oferă în orice anotimp o atmosferă de linişte şi de deconectare. . “E păcat, spune părintele Nicolae Moga, pentru că e o zona atât de frumoasă, aici venea Sadoveanu şi scria, să mai şi pescuiască ori să vâneze, a trecut şi Eminescu… Am decăzut mult, mult, astăzi venitul pe cap de locuitor e mult sub venitul minim pe economie. Dar eu incă mai cred ca vom putea trăi din frumuseţea acestor locuri – pentru că altceva nu avem.“

În încercarea de a pătrunde în inima Voinesei nu vom vorbi despre frumuseţile locului care sunt indiscutabile ci vom încerca să facem o incursiune într-o perioadă istorică destul de înfloritoare a comunei. Aflaţi la hotarul dintre Oltenia şi Transilvania, voineşarii au avut parte de-a lungul istoriei de multe încercări. Mai multe valuri de migraţii au fost în Voineasa şi tot atâtea rupturi în existenţa ei. Întâi au venit românii ardeleni, dupa 1700, cei care n-au vrut să treacă la religia greco-catolică. Apoi avem de-a face cu migraţia de italieni care au venit la exploatările forestiere. După 1963, când au început lucrările la hidrocentrala de pe Lotru, au venit meseriaşi mai ales din Moldova, mulţi dintre ei stabilindu-se aici si impunând parte din specificul lor. Voineasa stă pe fundul unei căldări, o depresiune in Munţii Lotrului. Lemn este aici, pe munţi, cât pentru mulţi ani de aici încolo.

Şi totuşi abia după 1850 exploatările forestiere au devenit ocupaţie a voineşarilor. La 1873 exista deja un funicular de peste 40 de kilometri care transporta buştenii din jurul Voinesei până în Tălmaciu, în imperiu, unde erau prelucraţi şi apoi vânduţi în toată Europa. Abia dupa Unirea din 1918, statul român a început să exploateze pădurile din Muntii Lotrului, buştenii fiind plutăşiţi pe Lotru până la Brezoi, unde gaterele scoteau pe gură cherestea pentru toata câmpia de sud a României.

Ciobanii din Voineasa au devenit de atunci, tot mai mulţi, muncitori forestieri. Ne vom opri însă la migraţia de italieni, cei care au adus noi tehnici în ceea ce priveşte munca la pădure.

Mă voi folosi de interviul realizat cu Puşchează Petre, nepotul lui Puşcheasis Romano(numele s-a schimbat între timp din cauza unei greşeli ce a ţinut de primărie) unul dintre italienii veniţi la munca de la pădure.

Puşcheasis Romano a venit prin urmare din Italia, comuna Udaria, satul Rigolato. Desigur, Puşcheasis Romano nu a fost singurul italian care a venit la muncă în zona aceasta.”…au fost mulţi, spune Puşchează Petre….au fost aduşi pe vremea lui Brătianu ca experţi în exploatările forestiere. Adică oameni pricepuţi, care cunoşteau…ştiau meserie. Au fost mulţi că aicea în zona asta atunci s-a înfiinţat şi Carpatina..” Puşcheasis Romano este unul dintre acei italieni care s-au hotarât să se şi stabilească în Voineasa. Acesta s-a căsătorit cu o ramâncă din Răşinari şi şi-a întemeiat familia în Voineasa. A avut cinci copii: trei băieţi şi două fete cărora le-a dat nume româneşti: Elena, Maria, Ion Roman, Petre. Informatorul nostru are vârsta de 75 de ani şi este fiul lui Petre Puşchează, se înţelege.

Despre “bunicul Romano” aflăm ca “nu vorbea foarte bine româneşte, iar italiană nu avea cu cine să vorbească. Erau italieni. Cu ăia vorbea italieneşte. El când a murit nu ştia bine româneşte.” Viaţa acestui om trebuie sa fi fost una nu foarte uşoară având în vedere ca după ce s-a căsătorit a mai mers doar de câteva ori în ţara natală, însă ştim cu siguranţă că a fost un om foarte muncitor şi respectat de români. Se pare că nu a adus vreun obicei sau vreo tradiţie, dar şi-a crescut copiii în spiritual tradiţiilor pe care le-a găsit aici. Soţia era casnică iar de la Puşchează Petre aflăm că bunicul său câştiga foarte bine şi şi-a dat toţi copiii la şcoală ba mai mult acesta le-a predat acestora din tainele lucrului la pădure întrucât toţi fii lui P.Romano au lucrat şi la pădure: “Şi tata…toţi au lucrat la pădure. Asta era ocupaţia lor: pădurea. Lucrau doar din primăvară până-n toamnă, iarna nu lucrau.”

Pe lângă faptul că plecasem în căutare de informaţii despre italienii menţionaţi mai sus ,aş putea spune că interviul a mers către căi nebănuite.

Aveam să găsesc în Voineasa un OM- cu povestea lui de viaţă , a lui şi a italienilor săi cum îmi place mie să spun, cu emoţiile şi trăirile sale. Omul care ne-a spus tot , care ne-a pus „pe tavă” întreaga sa viaţă şi a făcut-o atât de simplu şi de fascinant încât plecarea din casa acestuia a fost uşor dureroasă. Ajunsesem să-l respect pe acest om pentru simplul fapt că a fusese atât de sincer în relatarea sa şi pentru faptul că m-a făcut să-i trăiesc şi eu o frântură din experienţele sale de viaţă , pentru faptul că preţ de câteva ore m-a făcut să-mi imaginez haiduci si comori , pentru faptul că a plâns în faţa vechilor fotografii pe care le ţinea la loc de cinste , pentru faptul că încă mai avea certificatele de naştere şi de deces ale părinţilor săi şi pentru multe altele pe care vi le voi spune în timp ce-i voi derula povestea ca într-un cinematograf.

Nu ne-am fi aşteptat ca informatorul nostru să facă în paralel un scurt istoric al vieţii sale. Să-i dăm deci cuvântul: “şcoala am făcut-o la Bucureşti , apoi am fost învăţător. În primu an am fost la Izvoarele de Vidra. Am fost un an acolo în 51-52. Din 52 până în 55 am fost director la şcoala de 7 ani de la Călugăreni. În 55 mama era bolnavă şi-am vrut să vin încoace. Am venit, era raionu Loviştea la Brezoi. Am venit şi acolo ăştia când au auzit hai imediat , te-aducem director la Voineasa…În fine, eu am fost încrezător,am zis că..şi m-am dus acolo ,mă duc să-mi dau în primire postu şi să vin încoace. Când acolo la Brezoi când am venit între timp a intervenit că n-am origine sănătoasă. Părinţii mei au fost adică mama a fost bogată. Da şi am avut moară,joagăr..Mama a avut avere… Şi-aicea era la putere erau comuniştii. Şi nu m-au vrut. Şi-atuncea am rămas un an de zile la Brezoi. Un an de zile am fost acolo şi după un an de zile s-au mai lămurit oamenii şi am venit aici la Voineasa. Am fost aici director de şcoală 4 ani de zile. Şi-n 59 m-au arestat. Nu că nu e.. propriu-zis n-am făcut nimic, după mine. Singura chestie, aicea am să spun, a fost cineva care a făcut nişte afişe din ălea împotriva regimului; împotriva comuniştilor şi io am aflat. Nu m-am dus la Securitate să spun că nu puteam să spun io acuma la Securitate să-I spun p-ăia că uite ăştia sunt cei care, cu toate că şi eu aveam convingeri anti-comuniste, înţelegeţi? Adică eu am fost un anti-comunist de mic. Familia noastră a suferit mult .

A fost nenorociri mari. Persecuţii într-un hal fără de hal, impozite mari, oamenii erau nevoiţi să-şi dea pământul şi persecuţi politice ce să mai.. Io n-am agreat comunismu. Pentru mine comunismu io am fost în învăţământ am lucrat dar nu puteam, n-am acceptata comunismu, ideologia asta comunistă. N-am acceptat-o. Şi astfel nici n-am nu m-am dus la securitate să-i spun pe băieţii ăştia,care au făcut afişele. Şi erau scrise de mână. Eu mi-am dat seama mai.., de mână,până la urmă tot îi prindea. Tot îi prinde pentru că se făcea expertize grafologice, dar am tăcut din gură. Am tăcut din gură. Şi în fine, pân la urmă i-a prins , i-a descoperit, nu ştiu cum. Şi acolo la Securitate a întrebat că cine a mai stiut de treaba asta…Pă mine m-a lăsat să termin anu şcolar,serbarea atunci să făcea serbare de Sf. Petru , Petru şi Pavel. Am dat serbarea şi a doua zi noaptea au venit să mă ia. Am trecut prin multe. Aşa mă arestează, mă duce la Piteşti, mă bagă acolo..haidee..pune ochelari la ochi ca să nu vezi nimic pă unde te ducea. Te ducea la anchetă. La anchetă. Şi ce să mai, da domne am ştiut şi n-am spus la nimeni. N-am povestit absolut la nimeni, nimic, da m-aşteptam io după ce i-a arestat pă iei că s-ar putea să m-aresteze, darn u mă gândeam la..ce să-mi facă pentru c-am ştiut. În fine, a venit procesu. Procesu, cum să făcea pă vremea comunismului. Păi ce, ca acuma dăştia cu avocaţi peste avocaţi. Dacă aveam avocaţi, avocatu te acuza nu te apăra. Şi mie mi-a condamnat. Io 20 de ani muncă silnică, ălălalt unu 23 şi unu 25. Douăzeci de ani muncă silnică. Da. Pentru ce? Şi acolo noi ăştia care aveam peste 20 de ani ne-a pus lanţuri la picioare; parcă eram ocnaşi după vremuri dacă aţi văzut vreodată filme din alea cu ocnaşi dăia cu lanţuri pă la picioare. Deci să ştiţi c-am purtat lanţuri la picioare…Ăştia a fost comuniştii. Lanţuri la picioare pentru oameni care pur şi simplu acuma dacă ar fi, te dă nevinovat. Şi-am făcut aşa, m-a dus la Jilava. Acolo când ajung la Jilava ăă cu lanţurile la picioare, noaptea……La Piteşti cel puţin a fost, stăteam cred că eram vro 40-50 dă inşi într-o cameră, am stat într-o cameră mare acolo..vara zăbrelel a ferestre, închis complet. Era jale ce era, era o mizerie ceva de nedescris. D-voastră v-aţi speria dacă aţi vedea cum am trăit noi acolo……Noroc că am fost tânăr,dar cei care u fost mai în vârstă s-ai curăţat. Apoi ne-a dus în Balta Brăilei. Acolo, la făcut dig şi toamna la cules recoltă,porumb şi ce mai aveau ei p-acolo………Care nu făcea norma îl lua la bătaie..Ne bătea comandantu….În timpu cât am stat la coadă acolo, mi-am făcut rugăciune, m-am tot rugat şi pă urmă când la vro 5 inşi în faţa mea, n-a mai bătut..Am stat acolo până în 64 când a venit decretu ăla. Am venit, am venit aicea, am stat un an de zile. În învăţământ nu m-au mai încadrat. Că nu mai pot să fac educaţie comunistă. Acuma aveau dreptate, că eu educaţie comunistă nu făceam. N-am făcut io nici înainte nu făceam educaţie comunistă. Eu făceam carte cu copii. Dar nu făceam politică. Carte! Copii care i-am avut io la mine au ajuns oameni ca lumea………

Eu propriu-zis nu fac parte din lumea de astăzi, eu fac parte din lumea de dinainte de 45.

Păi era,d-vostră ştiţi cum era, erau oamenii şi comune domne, erau oameni cumsecade,oamenii te salutau, respectuoşi. E o diferenţă enormă între ce a fost înainte ş ice e acuma. Acuma trec prin sat cum sunt copiii ăştia nici bună ziua nu-i dau, nu-I dau bună ziua. Pentru că ce să-ntâmplă, în şcoală eu nu cred că-i întreabă învăţătorii sau profesorii mă voi daţi bună ziua la oameni pă stradă sau măcar atâta lucruri minore.”

Dacă ar fi fost să citesc istorioarele acestea într-un volum cu siguranţă că nu ar fi avut acelaşi impact asupra mea , de aceea spun : faptul că “am fost acolo” , că am discutat cu acest om , că i-am observat reacţiile şi am citit în ochii săi când mâhnire când bucurie , i-am împărtăşit starea de spirit m-a ajutat foarte mult să înţeleg modul lui de gândire , felul în care decurge viaţa sa ideile sale în anumite domenii(cum ar fi învăţământul), şi părerea sa despre o perioadă istorică foarte importantă(comunismul).

Pe de altă parte vorbim aici despre povestea de viaţă a unui om şi de aceea am decis să păstrez interviul ca atare şi să nu fac modificări întrucât nu am vrut să pierd din caracterul ei unic şi subiectiv deoarece relaţiile dintre individ şi societate nu ţin neapărat seama de un anumit set de reguli.

autor: Dumitru Cristina Elena

BIBLIOGRAFIE:

1. Geraud, Marie-Odile; Leservoisier,Olivier; Pottier,Richard: “Noţiunile-cheie ale etnologiei:analize şi texte”, Iaşi, Polirom, 2001(capitolul 2, 3; paginile 26-45).
2. Edwin, S.Segal: „The journal:teaching reflexive methodology on an introductory level” , Antropology & Education Quartely, Vol. 21, No. 2, Srategies for teaching Antropology in the 1990s.(Jun.,1990), pp.121-127.
3. Mihai, Pop: “Îndreptar pentru culegerea folclorului” Bucureşti, Casa Centrală a Creaţiei Populare, 1967 (republicat în Mihai Pop, Folclor românesc, Bucureşti, Ed.”Grai şi suflet – Cultura Naţională”, (paginile 47-70).