Ritualul funebru, între tradiţie şi modernitate

În cultura populară actuală asistăm la schimbări spectaculoase, dispariţii de secvenţe ritual-ceremoniale, schimbări de funcţii, implanturi şi importuri culturale, etc. Pe lângă acestea, viaţa oamenilor, mai ales a tinerei generaţii, este departe de cea tradiţională, tehnica şi mijloacele de informare în masă schimbând obiceiurile, stilul de viaţă, mentalitatea.

De aceea, este tot mai dificil a stabili reperele tradiţiei actuale şi a găsi moduri de conservare care, pe de o parte, să nu afecteze tradiţia, iar pe de alta, să poată fi integrate în societatea modernă şi acceptate de insider-i.

Existenţa obiceiurilor, tradiţiilor, practicilor, mentalităţii populare sunt legate şi chiar dependente de contextul format din factori sociali, culturali, politici, economici, care formează, laolaltă, societatea tradiţională. Pe lângă dependenţa de context a fenomenelor culturii populare se manifestă şi o dependenţă funcţională; în cazul în care contextul sau funcţia nu mai corespund, obiceiul este eliminat de comunitate. În fine, liantul care uneşte toţi aceşti factori, mentalitatea tradiţională, a dispărut, odată cu credinţele sau superstiţiile care motivau sau justificau anumite gesturi, obiceiuri etc.

Şi totuşi, în pofida dispariţiei factorilor mai sus menţionaţi, unele obiceiuri tradiţionale se mai păstrează, aflându-şi motivaţia doar în credinţele şi practica generaţiilor anterioare, dar pierzând semnificaţiile originare şi motivaţia de odinioară. De aceea, în prezent, pentru a practica unele obiceiuri, omul comunităţii tradiţionale se mulţumeşte cu motivaţii de tipul “c-aşa am apucat”, “c-aşa-i obiceiul”, “c-aşa e bine”, “c-aşa se face”.

Deşi catalogate printre cele mai conservatoare dintre obiceiuri, ritualurile de înmormântare au suferit şi ele schimbări, în ultima vreme, mai ales în zonele în care caracteristicile regionale erau mai pronunţate, acestea fiind parţial eliminate, şi obiceiurile suferind o uniformizare.

Ca o consecinţă a acestui fapt, în prezent, se poate constitui o invariantă a ritualului de înmormântare, care ar conţine cam următoarele secvenţe:

– spălarea, îmbrăcarea, pregătirea şi aşezarea mortului în sicriu, unde se pun şi obiecte considerate a-i fi folositoare în viaţa de dincolo, mai ales pentru trecerea vămilor;

– priveghiul de trei zile, dintre care măcar în una preotul citeşte “Stâlpii”;

– înmormântarea, cuprinzând cel puţin acest scenariu minimal: scoaterea mortului din casă, cu spargerea unui obiect, pentru a feri casa de rău; citirea unor rugăciuni şi oficierea unor ritualuri (mai ales legate de milostenie) în curte; drumul către biserică, cu mai multe opriri (stări, hodine); slujba şi milostenia din biserică; ultima sărutare; drumul către groapă, slujba şi îngroparea mortului; predica preotului despre viaţa celui răposat; pomana sau masa de obşte; parastase la 3,6,9,40 de zile, 1 an, 7 ani; pomenirea mortului la zilele rânduite de Biserică (moşi), mai multe sau mai puţine, în funcţie de zonă; pomenirea morţilor la hramuri şi/sau la marile sărbători de peste an;

– îngroparea celor sinucişi fără slujbele şi pomenirile rânduite, sau cu ţinerea, pe scurt, a rânduielii;

Posibilitatea sintetizării ritualului românesc al înmormântării într-o invariantă ţine şi de oficierea ritualului creştin, aflat în centru, presupunând o anumită rânduială, atât pentru înmormântare, cât şi în ceea ce priveşte riturile postliminare. Acestei invariante i se adaugă obiceiuri zonale, cum ar fi: cântecele rituale de înmormântare, bocete, versuri funebre, anumite forme de pâine rituală, care diferă de la o zonă la alta, jocuri de priveghi, rituri postliminare, de felul tămâiatului la mormânt, căratul şi slobozitul izvorului, dezgroparea mortului la 7 ani, etc.

Obiceiurile mai sus menţionate le regăsim încă în prezent, în funcţie şi de particularităţile etnografice ale diferitelor zone.

Cu siguranţă însă, cercetătorul contemporan poate observa dinamica unui fenomen care se stinge treptat, făcând loc unor mai ample ritualuri, care privesc, de exemplu, milostenia care se face, prohoade, parastase, pomeniri etc. Acest fapt i-a făcut pe mulţi dintre informatorii noştri să asemuiască nunta cu înmormântarea, deoarece mesele comune din cadrul celor două rituri de trecere diferă, în prezent, foarte puţin.

Tradiţiile zonale se mai conservă parţial, fie performate de un număr mai mic de oameni, fie performându-se doar o parte a ritualului. Există însă şi locuri unde ele au mai rămas vii doar în memoria comunităţii, sau chiar au dispărut total.

În mediul urban, riturile funerare sunt stilizate, fiind prezente obligatoriu cele care ţin de rânduiala creştină. Datorită existenţei, în acest mediu, a unei populaţii eterogene ca provenienţă, se pot vedea ritualuri nespecifice zonei, sau specifice mai multor zone, ajunse până în prezent ca moştenire pe cale familială. De asemenea, mediul urban vine cu inovaţii sau impune “moda” până şi în materie de rituri funebre.

In ceea ce priveşte comunităţile rurale, urbanizarea a avut o oarecare influenţă asupra riturilor funerare ducându-se, în prezent, o adevărată luptă între tradiţie şi simplificarea ritualului. Migrarea unei părţi a populaţiei la oraş a avut drept consecinţă primirea unor influenţe citadine, dar şi o schimbare de mentalitate, catalogând unele obiceiuri şi credinţe legate de moartea omului drept inactuale. Ne referim, de exemplu, la credinţa în strigoi, la mentalitatea care priveşte eficienţa ritualurilor populare asupra stării sufletului după moarte etc.

Pe de altă parte, urbanizarea a dus la limitarea posibilităţilor de recrutare a performerilor activi, dată fiind lipsa de interes a acestora faţă de tradiţii sau lipsei de timp datorată navetei dintre sat şi oraş etc.

Oraşul a venit şi cu alte influenţe, cum ar fi: depunerea mortului la capela bisericii, praznice efectuate la restaurant, o mai mare varietate de mâncăruri dintre care, uneori, lipsesc cele tradiţionale, limitarea la strictul necesar a felurilor de pâine rituală şi a performerilor specializaţi, îngroparea morţilor în cavouri sau mai mulţi în aceeaşi groapă etc.

Schimbările intervenite în ritualul funerar sunt însă şi consecinţa reaşezării societăţii, mai ales după 1989. Ca urmare a creşterii prestigiului Bisericii în comunitate, s-a renunţat la o serie de ritualuri populare, mai ales la cele magice. Tot ca urmare a influenţei creştine, riturile funerare s-au înălţat pe verticală, la o concepţie creştină, mai profundă, asupra sensului vieţii şi morţii, a vieţii de dincolo, raiului şi iadului, făcând referire la judecata lui Dumnezeu şi la Învierea de obşte, singura nădejde pentru noi, cei muritori. Cu excepţia a tot ceea ce ţine de milostenia pentru sufletul celui mort, ritualul popular se situează mai mult pe orizontală, performându-se, totuşi, pe lângă cel creştin.

De asemenea, sub influenţa gândirii creştine, s-au limitat sau au devenit proscrise practici precum incinerarea trupurilor celor morţi, chemarea spiritelor morţilor, vrăjile cu legătura sau ţărâna de la mort, credinţa în reîncarnare, botezul copiilor avortaţi, eutanasia, sinuciderea ş.a.

Se pare că asupra ceremonialului funerar practici precum globalizarea, politicile culturale, mass-media, cu o puternică influenţă asupra altor părţi ale culturii populare actuale, nu au avut o prea mare influenţă. Insă noile norme ale UE, care prevăd interzicerea bocitului, obligativitatea depunerii mortului la capelă, ducerea lui numai cu maşini omologate, nu cu carele, parfumarea obligatorie a mortului şi a sicriului, sicrie cu ventilaţie sau chiar frigorifice, cu saltele absorbante etc, vor afecta destul de mult tradiţia.

Îngroparea creştinească şi pomenirea celui mort ţine de datoria urmaşilor, dar este pregătită încă din timpul vieţii, de fiecare membru al comunităţii, cu grija de a nu lipsi nimic din cele necesare, atât pentru ritualul popular, cât şi pentru cel creştin. De aceea, aceste rituri ţin de tradiţie, mai mult decât altele, existând credinţa că de performarea lor corectă şi completă depind integrarea şi fericirea sufletului în lumea de dincolo, dar şi pacea celor rămaşi pe pământ.

Aplicaţie:

Supunem spre dezbatere cititorului o suită de cântece din Gorj, care se cântă la mort, în condiţiile în care lipsesc performerii, iar comunitatea nu mai este interesată de perpetuarea acestei tradiţii regionale. Unele cântece au trecut deja în repertoriul pasiv, iar pe altele nu mai are cine să le cânte, deşi unii dintre membrii comunităţii şi-ar mai dori acest lucru. Pentru noi, ca outsider-i rămâne măcar frumuseţea estetică a versurilor şi rânduiala după care ele se cântă. Să nu uităm însă că stă încă în puterea noastră să mai conservăm câte ceva din patrimoniul cultural pe care l-am moştenit de la strămoşi, pentru a ne păstra identitatea şi reperele culturale, într-o Europă a globalizării şi uniformizării valorilor.

Un cântec care „se cântă afară, pân’ a nu răsări soarele”:

Zorilor, surorilor,

Nu pripireţi ar zorire

Păna Ioane s-or gătire;

S-or găti, s-or despărţire.

Foc şi de căscioara luiu

Şi de nevăstuica luiu

Şi de copilaşii luiu

Şi de strini şi de veciniu

Şi de lumea asta toată.

Voi, voi, voi, nevesteloru,

Nu vă rugareţi de noiu,

Vă rugaţi de sfântul soare

Să-şi întindă razele

Să ia bruma di pe punte

Tanătu di pe pădure,

Că Ion pleacă azi din lume –

Dintr-o lume-n altă lume,

Une soare nu apune;

Dintr-o ţară-n altă ţară,

Une soare nu răsare.

Apoi, „se bagă la mort şi se cântă”:

Firule, firule,

Fir de trandafiru,

Ce mi-ai oletito,

De mi-ai împupito,

Că Ion mi-o crişito,

Că mai are-un gându.

Scrie răvăşele

Arsă-n colţurele.

Îi foc să le trimeată

Pe la neamurele

Să vină şi ele

Să-l plângă cu jăle.

Apoi „a bradului”:

Bradule, brăduţule, o,

Cine ţi da poruncit, o,

Din munte de-ai coborât, o,

Din munte, din loc petros, o,

Aicia la mâlcuioso.

Ion ni o crişito

Din munte de-am coborât, o.

El pe mine m-o minţit, o

Că mă sădeşte-n grădină,

Să-i ţin vara de umbrire;

Vara să-i ţân de răcoare,

Iarna să-i ţân de viscoale.

Eu i-am cerut ca să-mi puie

Numai fumuri de tămâie

Iar mai sus, pe la mijloco,

Numai tiji de busuioco.

Iar mai sus, la rămurele,

Numai tiji de ocheşele.

După brad, se cântă:

Iară, Ioane, iară,

Ieşi oleacă pân’ afară,

S-auzi vitele cum zbiară.

Ele nu zbiară după fân, o,

Zbiară dup-al lor stăpân, o.

Iară, Ioane, iară,

Ieşi oleacă până-n tindă

Şi uită-te prin grădină,

Să vezi pomii cum suspină,

Cu crengile aplecate,

Numai cu lacrămi udate.

Cu crengile la pământ, o,

C-acum plec din al lor rând, o.

Când se pleacă de acasă cu mortul, se spune:

Scoală, Ioane, scoală,

C-apucarăm de plecarăm –

Nici zâua bună n-o luarăm.

Sărmana bătătura, o,

Cine mi te-o mătura, o,

Cocoşu’ cu aripa, o,

Şi vântul, când or bătea, o.

Iar când se ajunge în faţa bisericii, se cântă astfel:

Bucură-te, mânăstire,

Că frumos plocon îţi vine;

Nu vine să văcuiască,

Ci vine să putrezască.

Deschide-te, raiule.

Închide-te, iadule.

La groapă (la cei morţi tineri):

Pământe, pământe,

De-astăzi înainte

Mi-ai fi bun părinte.

Spinările mele

Pe braţile tăle.

Pământe, pământe,

Să nu te grăbeşti, o,

Să mă putrezeşti, o,

Să te laşi mai uşurel, o,

Că şi eu mi-s tinerel, o.

Bate, Doamne, vânt, al mare,

Şi du nourii la vale,

Ţarina s-o spulbereze,

Trupul să mi-l uşureze.

(Informator: Călina Nae, 73 ani, 4 clase, casnică, din Padeş)

cercetător Iuliana Băncescu

studiu prezentat în cadrul lucrărilor Conferinţei Naţionale de Antropologie Urbană, ediţia a II-a, Roman, octombrie 2010