VALENTIN GREFF BAKFARK, COMPOZITOR ŞI
Personalitatea compozitorului şi lautistului Valentin Greff Bakfark (n. cca 1507, Braşov – d. 15.08.1576, Padova, Italia) merită fără nicio îndoială să fie evocată cu mare cinste în contextul în care, mari personalităţi ale vieţii culturale ale Braşovului au confirmat fără îndoială faptul că zonă geografică a Transilvaniei a avut un rol determinant în dezvoltarea şi promovarea interculturalităţii în Europa.
Valentin Greff Bakfark s-a născut la Braşov, însă datele istorice de care dispunem astăzi, datorită trecerii timpului, sunt în mare măsură incerte. Cu toate aceste inconveniente de natură temporală, avem detalii (manuscrise vechi) ce atestă relaţiile mediului cultural braşovean cu centrele culturale europene încă din secolul al XVI-lea.
Deşi la Braşov nu a existat o curte princiară şi o viaţă culturală asociată acesteia, burghezia a susţinut nevoia de cunoaştere a membrilor oraşului. În afara cântului gregorian, monodic cântat în cadrul slujbelor religioase erau abordate şi lucrări corale polifonice, interpretate preponderent în cadrul slujbei religioase. În afara cântecelor religioase, tipărite în limba germană de Andreas Moldner în anul 1543 şi a altor culegeri religioase apărute în acea vreme, singurul instrument agreat de biserică a fost orga ce a fost folosită în mediul sătesc şi în mediul orăşenesc. În anul 1429, organistul Johannes Teutonicus, constructor de orgi şi organist din Feldioara (lângă Braşov) este menţionat în documente vechi ce atestă preocupările muzicale străvechi ale braşovenilor în spaţiul cultural muzical transilvănean. În afara muzicii educative promovate de Johannes Honterus şi în afara culegerii Odae cum harmoniis şi al catalugului cărţilor din 1575 din biblioteca gimnaziului din Braşov există şi motete ale lui Orlando di Lassus şi Adrian Willaert, mărturii evidente ale preocupărilor muzicale corale, promovate de către elevii braşoveni. În afara muzicii corale, muzicii pentru orgă interpretate la orga Bisericii Negre sau în alte biserici din Transilvania este de remarcat muzica instrumentală cu destinaţie laică ce era cântată de muzicienii(turneri), remuneraţi de autorităţile oraşului pentru anunţurile şi semnalele pe care aceştia le făceau cu anumite ocazii şi serbări ale oraşului. Lăuta[1], instrument cordofon complex prin acordaj, scriitură şi tehnică instrumentală a fost îndrăgită şi la Braşov încă din secolul al XVI-lea. La Biblioteca Arhivelor Statului din Braşov s-a păstrat una dintre primele cărţi de tabulatură editată în Germania de Hans Judenkünig în anul 1523, Ain schone kunstliche underweisung…auff der Lautten unde Geygen (Îndrumar artistic pentru lăută şi vioară). Trimis în anul 1536 împreună cu fiul său sa curtea regelui Ioan Zapolya, Valentin Greff Bakfark rămâne în conştiinţa valoroasă a istoriei culturii braşovene, reprezentantul cel mai de seamă al culturii muzicale braşovene din secolul al XV-lea. Valentin Greff Bakfark a fost “unul dintre cei mai reprezentativi lautişti virtuozi ai lăutei din toate timpurile şi un compozitor de nivel înalt[2]”. Împreună cu alte personalităţi remarcabile ale Braşovului, Valentin Greff Bakfark a participat activ la consolidarea culturii muzicale situată la confluenţa unor culturi bogate şi valoroase prin identitate culturală şi diversitate. În urma cercetărilor pe care le-am efectuat în ţară şi străinătate am descoperit o serie de detalii interesante ce se referă la viaţa, creaţia şi rolul important pe care l-a avut Valentin Greff Bakfark în calitate de compozitor şi lautist virtuoz al Renaşterii.
Valentin Bakfark (n. 1507 sau, mai probabil, în 1527, Braşov – d. 15 august 1576, Padova) a fost un muzician renascentist de mare însemnătate pentru evoluţia lăutei. În diverse scrieri, numele său mai apare ortografiat şi Bachfarrt, Backvart sau Bekwark. Fiind orfan, Valentin Bakfark a fost adoptat de familia Greff, din acest motiv este uneori menţionat cu numele de Barkfark-Greff. Peter Kíraly a demonstrat în urma cercetărilor că familia Bakfark era de origine etnică germană. Atât tatăl, cât şi fratele său cântau bine la lăută, iar Valentin a arătat încă de tânăr că era atras de muzică. Din acest motiv tatăl său l-a dat ca ucenic (probabil la un lutist italian) la curtea regelui Ungariei de la Buda, la curtea căruia a şi cântat o perioadă de timp. În anul 1540, la moartea regelui, fiind pe placul văduvei regelui, a mai rămas la curte încă nouă ani. Apoi, în anul 1549 s-a mutat la Cracovia, în Polonia, unde a devenit unul din principalii muzicieni ai regelui. În anul 1551, s-a întâlnit cu ducele Albrecht de Brandenburg ce avea să fie de folos carierei sale din anii ce au urmat. Albrecht de Brandenburg a obţinut pentru el permisiunea de a călători în Germania şi Italia, dar situaţia politică l-a împiedicat să facă această călătorie. În schimb a plecat în Franţa, unde şi-a publicat prima carte la Lyon. Cu această ocazie s-a prezentat pentru scurt timp şi la curtea regelui Franţei şi la cea a Papei de la Roma. Pentru o vreme a rămas în serviciul cardinalului François de Tournon. Albrecht, care era unchiul regelui Poloniei, l-a convins pe rege să-i mărească de mai multe ori salariul şi să-i dăruiască o moşie la întoarcere. Prin anii 1550, Bakfark a fost şi înnobilat. Se pare că în 1565 a fost amestecat într-un complot politic şi a fost obligat să-şi părăsească casa din Vilnius (capitala Lituaniei), după ce a ceasta a fost jefuită de soldaţi. În acelaşi an, a făcut două călătorii în Austria la Viena. În cursul primei călătorii, a tipărit a doua carte cu muzică pentru lăută. În cursul cele de-a doua călătorii a părăsit serviciul pe care îl avea pe lângă regele Poloniei şi a intrat în serviciul Împăratului din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. La Viena s-a căsătorit pentru a doua oară, încercând să se stabilească acolo, dar după o scurtă perioadă, în care a fost încarcerat ca prizonier politic, a plecat cu familia şi s-a stabilit la Padova în 1569. După doi ani s-a întors în Transilvania, locul său de naştere, unde a primit mai multe onoruri. A cântat mai mult de un an la curtea principelui Transilvaniei, dar în 1571 la moartea principelui Ioan Sigismund-Zapolya, s-a întors definitiv în Padova, Italia, unde a şi murit în 1576, doborât de ciumă, împreună cu întreaga familie (soţia şi patru copii). Simţind că va muri, a distrus lucrările care îi rămăseseră în manuscris, declarând că numai el era capabil să le interpreteze într-un mod care să îl mulţumească. În Polonia a avut câţiva elevi, între care şi Adalbert Dlugoraim, lutistul regelui Poloniei Ştefan Báthory. Călătoriile sale prin Europa i-au adus faima de mare virtuoz al lăutei, instrument înrudit cu vihuela[3] ce avea două derivate[4]: vihuela de arco şi vihuela de mano. De pe urma sa au rămas trei cărţi de muzică pentru lăută (prima, Liber primus, editată la Lyon de Jacques Moderne, apărută în 1553, îi este dedicată cardinalului de Tournon; a doua, editată de Adrian Le Roy şi Robert Ballard apare în 1564 la Paris, iar a treia apare în 1565 la Cracovia). Lucrările pentru lăută păstrate de la el impun o mare măiestrie a interpreţilor. Între ele se numără şi 10 fantezii, 7 madrigale 8 cântece, şi 14 motete. A mai transcris pentru lăută motete ale compozitorilor contemporani lui: Nicolas Gombert, Jacques Arcadelt, Josquin des Prés, Clément Janequin, Roger Pathie, Clemens non Papa, şi Orlando di Lasso.
Valentin Greff Bakfark. s-a remarcat prin gradul ridicat de cunoaştere al tehnicilor de compoziţie şi prin aplicarea acestora asupra creaţiilor proprii, adevărate capodopere ale arhitecturii sonore renascentiste. Fantezia, Ricercarul, Motetul au fost măiestrit prelucrate pentru lăută într-o dimensiune instrumentală elaborată, capabilă de sinteză şi concentrare a vocilor ce a contribuit decisiv la apariţia lăutei clavecin, instrument bine apreciat de către Johann Sebastian Bach. Lăuta[5] era considerată a fi un instrument al claselor sociale superioare, chitara beneficiind de o reputaţie negativă datorită unor interpreţi ce o foloseau inadecvat. Cu toate aceste inconveniente chitara prezenta şi avantaje. Lăuta devenise mai complicată prin dificultăţile tehnice şi constructive. Din aceste motive mulţi interpreţi au abandonat lăuta şi s-au apropiat de chitară, un exemplu fiind sugestiv oferit de Italia prin metodele de chitară apărute între 1606 şi 1629 la Florenţa, Milano, Roma şi Napole. Colecţii de sonete şi madrigale ce conţineau melodii simple şi acorduri au devenit în scurt timp deosebit de populare. La începutul secolului XVI chitara era mai apreciată în Italia decât în Franţa. Regele Louis al XVI-lea era unul din chitariştii entuziaşti care a insistat pe lânga Cardinalul Mazarin să meargă în Italia pentru a-i găsi un profesor de chitară. Francesco Corbetta s-a născut la Pavia, (1615) şi a început să predea la Bologna. O perioadă a compus şi interpretat la curţile regale ale Europei. Începând cu anul 1643 s-a mutat la curtea Regelui de Mantua, iar patru ani mai târziu publica lucrări muzicale la Bruxelles.
Documentele păstrate în Arhivele Statului atestă faptul că în Transilvania, lăuta s-a remarcat în acelaşi timp ca şi în celelalte ţări europene. În timpul dominaţiei austro-ungare lăuta era cunoscută în două variante: lăuta clasică şi cobza. La curtea lui Matei Corvin, lăuta era unul dintre instrumentele des întâlnite. Un alt lautist transilvănean a fost Antonio Rotta cca 1495-cca1549). Documente istorice descriu călătoria unui italian, Anton Maria del Chiaro, la curtea lui Constantin Brâncoveanu unde se cânta muzică alla Turchesa şi alla Tedesca şi muzică europeană, (cete, lenti e simili).
Prin aportul său ca interpret şi compozitor Valentin Greff Bakfark a reuşit să valorizeze lăuta, instrument preţios mai ales prin rolul avut în evoluţia ulterioară a instrumentelor cordofone şi a clavecinului, reuşind să integreze în cultura europeană şi universală, elemente specifice filonului muzical din Transilvania.
Anexa 1: Greensleeves,{fragment}, (autor necunoscut);
lucrare muzicală pentru lăută în tabulatură[6] şi în notaţia modernă (cheile sol – fa)
Anexa 2: Evoluţia lăutei şi a instrumentelor înrudite
Chitara egipteană (kithara)
Chitara asiriană (ketharah)
Chitara greacă (chithara)
Chitara romană Fidicula Chitara arabă şi persană
(kinnor)
Chitara de tranziţie
Vihuela cu arcuş Chitara Vihuela cu plectrum (pană) Laud
Viola Vihuela da mano Banduria
Vioara Chitara
autor: George VOICESCU
VALENTIN GREFF BAKFARK,
COMPOSER AND LUTE PLAYER FROM BRASOV
Valentin Greff Bakfark’ personality as a lute player and a composer, undoubtedly deserves being highly acknowledged within the context of the cultural life of Brasov as one of the best musicians alongside other important persons of the cultural life of Brasov at that time they confirmed the fact that the Transylvanian geographical area had a decisive part in the development and promotion of intercultural relationships in Europe.
Valentin Greff Bakfark was born in Brasov, but the historical details that are available nowadays can be at great extent uncertain, because of the long time that passed.
All these time-linked inconveniences being left a side, there are still details (older manuscripts), which certify the relationships between the cultural society of Brasov with the cultural European centers since the 16th century. Although Brasov didn’t have the chance of being a royal court, or having any cultural life, the bourgeoisie supported the need for knowledge of the members of the city.
Besides the Gregorian singing, melodically performed on occasion of religious services, polyphonic choral pieces used to be attempted and performed by Andreas Moldner, in the year 1543,as well as other religious compendiums issued at that time; the only instrument which was accepted inside the church was the organ, which was played at in the countryside and in the cities.
In 1429 the organ player’s name Johannes Teutonicus, originally from Feldioara, near Brasov, who was also an organ builder was mentioned in older documents certifying ancient musical concern of the city of Brasov within the Transylvanian cultural and musical area. Besides the educational music promoted by Johannes Honterus, the ‘Odae cum harmoniis’antology and the Books catalogue of 1575 of Brasov Secondary School there were Orlando di Lasso and Adrian Willaert’s motets, which stand as elementary evidence promoted by the people of Brasov.
Apart from the organ choral music performed on the organ at the Black Church or other places throughout Transylvania the instrumental music with a non-religious destination is to be taken into account very seriously-this was performed/interpreted by the musicians (turners)who were paid by authorities of the city to speak out loudly on different occasions or city festivals.
The lute is a complex instrument with strings and a very varied tuning. The means of writing and the technique of this instrument were taken into account since the 16th century in Brasov. One of the foremost tabular books issued in Germany by Hans Judenkünig in 1529 (Artistic guide for the lute and violin) sent in 1536 together with his son at the Court of king Ioan Zapolya. Valentin Greff Bakfark was one of the most representative lute players, a ’virtuoso’ of the lute performing of all times, and ’a highly regarded composer’. Together with other remarkable personalities of Brasov, Valentin Greff Bakfark took part actively into the consolidation of the musical culture situated at the confluence of rich and valuable cultures by means of cultural identity and diversity. According to the research that I have done in my country and abroad I have discovered a series of interesting details referring to the life, creation and the important role that Valentin Greff Bakfark had as a composer and a lute player, a ’virtuoso’ of Renaissance.
[1]Perioada cuprinsă între anii 1400 şi 1600 a constituit începutul unor schimbări esenţiale în muzică datorate compozitorilor care au adaptat formele muzicale cu preponderenţă vocale până atunci, pentru instrument solo. Instrumentele cu corzi ciupite deveniseră din ce în ce mai populare. Dintre acestea, lăuta a fost cea mai apreciată în secolul XVI atingând o înaltă perfecţiune muzicală şi structurală. Europa a obţinut gloria muzicii pentru lăută prin compozitori si interpreţi consacraţi ai instrumentului: John Dowland, Adrian Le Roy, Francesco da Milano, Hans Newseidler, Antonio Rotta, Valentin Greff Bakfark (ultimii doi născuţi în actuala zonă Transilvania).
[2] Hans Peter Türk, Ein Gipfelpunkt europäischer Musikpflege, Vierhundert Jahre seit dem Tode von Valentin Greff Bakfark. În: Karpatenrundschau, IX (XX), NR. 35 (1271), 27 august 1976; Gernot Nussbächer, Certitudini şi ipoteze cu privire la biografia lui Valentin Greff Bakfark. În: Astra, Braşov, XVII, NR. 6 (131), August 1982, P.12; IDEM, Zur Biographie von Valentin Greff Bakfark, în rev. Forschungen zur Volks-und Landeskunde, vol. 25, nr. 1-2, Bucureşti, 1982, p. 103-105.
[3] Vihuela (în spaniola veche bihuela) este un strămoş direct al chitarei spaniole (Muzeul Jaquemart – André din Paris). Pe griful instrumentului descoperit în anul 1500 se observă inscripţia Guadalupe – simbol al Mânăstirii Estremandura, Spania. Vihuela are şase corzi duble acordate la unison sau în octave. Tipurile de acordaj sunt diferite fiind specifice zonei de provenienţă a interpretului. Posibilităţile vihuelei sunt destul de mari motiv pentru care au fost compus numeroase lucrări polifonice dedicate virtuozilor vremii. Una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale acestei perioade a fost John Dowland (1562-1626) născut la Dalkey, Irlanda. Compozitor, lautist şi interpret la Capela Regală a Angliei şi a Regelui Carol I, John Dowland a urmat studii muzicale în Italia, Germania şi Franţa. În Anglia a obţinut titlul de licenţiat în muzică la Oxford şi doctor la Cambridge. A compus şi a interpretat pavane, gagliarde, allemande, fantezii şi dansuri de epocă pentru diverse instrumente (lăută, viola da gamba, clavecin, block-flöte). Una dintre aceste lucrări, Fantasia, transcrisă cu succes de la lăută la chitară de Regino Sainz de la Maza, chitarist şi pedagog spaniol de renume mondial, prezintă o scriitură originală (tabulatura) întrebuinţată de compozitorii sec. XVI.
[4] Bandura: instrument cu coarde ciupite tipic ucrainean, înrudit cu lăuta. Cutia de rezonanţă prezintă spatele bombat şi faţa ovală. Gâtul scurt şi lat (L=15 cm, l=7,1 cm) se continuă cu un jgheab uşor înclinat spre spate. Pe centrul feţei de rezonanţă se află un orificiu sculptat în formă de rozetă. Spre baza instrumentului sunt lipite două căluşuri pe care se sprijină coardele; cele mai lungi, numite ‘başi’, sunt prinse de cuie plasate în jgheab, iar restul de coarde din ce în ce mai scurte, numite ‘pristrunki, sunt fixate aproape de eclise în cuie matalice, reglabile. Coardele se ciupesc cu degetele sau degetare speciale. Modelul arhaic de bandura avea 12-25 coarde duble, acordate diatonic. Astăzi fabricile specializate construiesc modele prevăzute cu 50 de corzi acordate cromatic. Bandura se construieşte în mai multe mărimi: sopran, alto, tenor, bas, contrabas. La bandura se cântă cu instrumentul aşezat în poziţie verticală;: Cetra, it. [gr. Kithara; lat. cithara]. Instrument cu coarde ciupite, variantă de chitară răspândită (sec. al XV-lea) sub diverse forme şi denumiri: barbiton, cistre, cistrum, citarino, forminx, kithara, orpheoreon, pandura, penocorn, ţiteră tiroleză; Chitarrone > Theorba Romano, instrument cu coarde ciupite, variantă de teorba de mari dimeniuni (L = 1,60 cm, l = 34-41 cm), prevăzută cu coarde groase din oţel. Instrument caracteristic de acompaniament, cunoscut şi apreciat în Italia sec. XVII şi XVIII. Piese solo au fost scrise de: J.H. Kopsberger – două culegeri pentru chitarrone în perioada anilor 1604, 1616, 1626; Claudio Monteverdi, A. Piccinini. → Echivalenţe: archiguitare, arcichitarra, guitare thèorbé.
[5] Una din ţările care nu a împărtăşit entuziasmul pentru lăută a fost Spania. Deoarece lăuta le amintea de război şi ocupaţia maură, aristocraţia spaniolă şi muzicienii preferau vihuela (Torres Barroso, Luis de Guzman). O parte din muzica interpretată la vihuela este cuprinsă în şapte cărţi publicate între anii 1535 şi 1576 (aproximativ 700 de lucrări). Datorită problemelor sociale pe care Spania le-a cunoscut în acea perioadă numărul compoziţiilor publicate nu este mare în comparaţie cu cele din Franţa. Spania cunoscuse o puternică inflaţie iar din acest motiv multe proiecte au fost abandonate. Excepţiile au venit din partea compozitorului Diego Pisador şi a altor interpreţi care lucrau la curtea Regelui sau în serviciile marchizilor (Luis Milan, Luis de Narvaez, Enriquez de Valderrabano, Alonso Mudarra).
[6]Tabulatura, sistem de notaţie muzicală alcătuit din cifre şi linii ce provine de la cuvântul latinesc care înseamnă tablă sau planşă, în limba italiană = intavolatura, franceză = tabulature, germană = tabulatur. Acest sistem de notaţie a fost folosit la început pentru orgă, luth şi clavecin şi ulterior pentru alte instrumente. În România, sec. al XV-lea întâlnim tabulaturi şi în lucrările Codex Vietoris şi Codex Caioni de Ion Căianu.
* Born in Brassó, Transylvania
* Died August 22, 1576 in Padua, Italy
* Period: Renaissance (1450-1599)
* Country: Transylvania
Biography
Despite his upbringing as a musician off the beaten track in Eastern Europe, Valentin Bakfark enjoyed a meteroic rise to incredible fame and wealth; he served in turn the Queen of Hungary, the King of Poland, the Duke of Prussia, the Archbishop of Lyons, and the Hapsburg Holy Roman Emperor. His fame was so great that his name later became a part of the Polish language. Though born in Transylvania (modern-day Romania), Peter Kíraly has shown that Bakfark was ethnically German. His father, brother, and perhaps his nephew as well played the lute, and Bakfark showed an early aptitude for music. His father arranged for his apprenticeship (perhaps to an Italian lutenist) at the court of the King of Hungary. When the king died some four years later, in 1540, Bakfark apparently pleased his widow the Queen, serving her court for a further nine years. His next career move (1549) was to Kraków, Poland, where he won a position among the King’s musicians.
In 1551, he met Duke Albrecht of Brandenburg, whose patronage would further expand Bakfark’s career. Albrecht obtained his release to travel to Germany and Italy, though the political situtation prevented his completing the journey. Instead, he traveled to France and published his first book of lute music while in Lyons; he briefly appeared the French royal court and that of the Pope in Rome. Albrecht, uncle to the King of Poland, also convinced the King to offer Bakfark numerous raises, and even perhaps some land, when he returned. He was ennobled sometime in the mid-1550s.
Suddenly, in 1565, Bakfark made two visits to Vienna. During the first, he printed his second book of lute music; during the second, he abandoned the King of Poland to enter the Holy Roman Emperor’s service. He married a second time in Vienna, and may have tried to settle down, but after a brief period as a political prisoner he and his family moved to Padua in 1569. He made music for the Prince of Transylvania for a year or so, but in 1571 returned to Padua for good. Tragically, Bakfark and all of his family (wife and four children) died in 1576 during a plague outbreak. Polish literature quickly elevated him to heroic status among its cultural heritage. ~ Timothy Dickey, All Music Guide.
