Elemente de viaţă protourbană şi urbană în vatra oraşului Bacău şi împrejurimilor până la jumătatea secolului al XV-lea
Dacă în multe regiuni ale Europei, prin excelenţă în Vestul Europei, oraşele medievale s-au născut în majoritatea lor în vetrele unor oraşe antice, de sorginte greco –romană, în alte regiuni, în care se încadrează şi spaţiul est-carpatic, unde în antichitate nu am avut o viaţă urbană propriu-zisă, ci doar elemente incipiente de viaţă protourbană, punctul de plecare spre oraşul medieval a fost satul. Satul, la rândul său, a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei comunităţilor umane, având în spate multe milenii de preistorie.
După cum s-a dovedit, pe calea cercetărilor arheologice, în regiunea de la confluenţa Bistriţei cu Siretul, unde în evul mediu se va cristaliza oraşul medieval Bacău, au fost condiţii propice vieţii umane încă din paleoliticul superior, aşa încât se poate spune că începuturile preistoriei în aceste regiuni coboară mult spre zorile preistoriei în Carpaţi şi la Dunăre.[1]
Multe milenii oamenii acestor plaiuri au trăit în mici grupuri, în fapt „cete de culegători şi vânători” strămutându-se mereu dintr-un loc în altul mai favorabil. De comunităţi umane stabile, în fapt de comunităţi săteşti, putem vorbi din momentul „revoluţiei neolitice”[2] când sunt atestate arheologic primele comunităţi de cultivatori şi crescători de animale şi în aceste regiuni. „Revoluţia neolitică” cu diversele sale atribute, de la o „revoluţie tehnologică” concretizată într-o nouă tehnică de prelucrare a uneltelor şi obiectelor din piatră, la apariţia primelor dovezi de prelucrare a aramei şi aurului, de la confecţionarea ceramicii, autentică „fosilă directoare” în cunoaşterea şi individualizarea culturilor preistorice neolitice şi eneolitice, la trecerea la un nou mod de viaţă, respectiv trecerea de la stadiul de culegători la cel de cultivatori şi de la „aşezările” de scurtă durată la aşezările stabile, de lungă vieţuire şi de la o „revoluţie” în domeniul vieţii spirituale, până la o „revoluţie demografică” s-a manifestat şi în regiunea de de confluenţa Bistriţei cu Siretul. Urmare a unor invenţii şi progrese fundamentale a avut loc o îmbunătăţire a condiţiilor de vieţuire şi drept urmare un „spor” al omului sapiens[3], pentru ca în etapa eneoliticului, în special în aria culturii Cucuteni, să se producă o autentică „explozie demografică”.[4]
Splendida cultură Cucuteni este cunoscută şi în împrejurimile oraşului Bacău[5], amintind aici doar descoperirile de la Mărgineni – Bacău, punctul „Cetăţuia”[6], de la Brad – Negri[7] şi Poduri – Dealu Ghindaru[8], ultima staţiune fiind considerată o adevărată „Troie în Subcarpaţii Moldovei”[9], impunându-se ca un reper în eneoliticul european.
Fără a intra în detalii, deşi multe sunt extrem de interesante, ne mulţumim să consemnăm că în staţiunea cucuteniană de la Mărgineni – Bacău a fost descoperit, între altele, un foarte important sanctuar în care s-a găsit o reprezentare antropomorfă, respectiv un cap de femeie, cu evidente semnificaţii cultuale[10]; iar din nivelul cucutenian de la Brad – Negri provine un depozit de obiecte de podoabă cuprinzând 480 de piese din metal şi os, între care şi 2 piese din aur, redând într-o formă stilizată idoli feminini legaţi evident de cultul fecundităţii şi fertilităţii. Depozitul de la Brad – Negri[11] constituie un ansamblu de piese cu valoare cultuală sau mai probabil reprezintă un simbol al puterii, fiind proprietatea unei importante căpetenii locale, probabil a unui şef de trib sau uniune de triburi. În stadiul actual al cercetărilor depozitul de la Brad – Negri constituie un unicat, fiind cel mai mare „ansamblu” de acest fel din aria culturii Cucuteni şi din întreaga arie carpato – balcanică.
Nu putem să nu menţionăm că de la Mărgineni – Bacău, Brad şi Poduri, staţiuni precucuteniene şi cucuteniene devenite celebre, dar şi din alte aşezări, precum cele de la Aldeşti – Filipeşti, Fulgeriş – Pânceşti şi multe altele din judeţul Bacău[12], provine o mare cantitate de vase ceramice, într-o gamă de forme şi motive ornamentale impresionante, ce dezvăluie talentul şi rafinamentul artistic al anonimilor meşteri olari. Dacă adăugăm şi plastica antropomorfă şi zoomorfă foarte bogată, precum şi importantele sanctuare şi piese de cult, între care celebrul ansamblu „Soborul Zeiţelor” de la Poduri – Bacău[13], avem o sumă importantă de artefacte arheologice pentru a afirma că celebra cultură Cucuteni, descoperită cu peste 125 de ani în urmă şi cercetată deosebit de intens în ultima jumătate de secol, reprezintă nu numai apogeul dezvoltării comunităţilor eneolitice din regiunea de manifestare a acestei culturi, dar şi o manifestare culturală unicat în preistoria Europei. Această civilizaţie atinsese un asemenea stadiu de dezvoltare încât, dacă nu ar fi încetat brusc, ar fi fost capabilă să genereze o viaţă de tip urban sau cel puţin protourban, aşa cum s-a întâmplat în alte zone ale lumii vechi.
Pe fondul culturilor eneolitice şi prin aportul unor comunităţi venite din stepele nord – pontice s-a trecut şi în spaţiul carpato – dunărean la epoca bronzului, când deja putem vorbi de tracii timpurii. Este cunoscut faptul că marele arheolog, Vasile Pârvan, la vremea sa, vorbea de „bronzul tracic”. Şi în epoca bronzului, precum şi în epoca fierului sunt atestate aşezări ale comunităţilor tracice şi în regiunea de la confluenţa Bistriţei cu Siretul.[14] Trecerea la o nouă etapă, respectiv la a doua epocă a fierului a fost însoţită de realizarea plugului cu brăzdar de fier şi a roţii olarului. Viaţa comunităţilor geto – dacice cunoaşte o înviorare vizibilă, atingând apogeul în epoca clasică a civilizaţiei geto – dace, încadrată cronologic în sec. I î. Hr. şi sec. I d. Hr. Stau mărturie în acest sens nu numai numeroasele aşezări de tip sătesc, dar şi centrele economice, culturale şi politico – militare de tip „dava” care au atins în evoluţia lor faza unor aşezări protourbane, considerate de geograful antic Ptolemeu „oraşe” dacice.
În apariţia acestor cetăţi dacice, adevărate centre protourbane, un rol important l-a avut densa locuire geto – dacă din satele din zonă, dar şi drumul principal comercial şi strategic de pe Valea Siretului, precum şi drumurile de pe văile principalilor afluenţi din dreapta Siretului, cum sunt râurile Moldova, Bistriţa şi Trotuşul. De remarcat faptul că la sud de confluenţa Moldovei cu Siretul şi respectiv puţin mai în nord de Bacăul de azi, s-a ridicat importanta cetate dacică de la Brad (antica Zargidava)[15], iar la sud de confluenţa Bistriţei cu Siretul s-a înfiripat şi dezvoltat cetatea dacică de la Răcătău (antica Tamasidava)[16], iar la sud de confluenţa Trotuşului cu Siretul s-a dezvoltat cetatea dacică de la Poiana (antica Piroboridava)[17]. Cum se poate lesne observa, două din cele trei cetăţi de tip „dava” de pe Siret, consemnate în harta lui Ptolemeu, cu cca. Două milenii în urmă, se găsesc pe teritoriul judeţului Bacău, respectiv la nord şi la sud de confluenţa Bistriţei cu Siretul, adică acolo unde, în evul mediu, s-a înfiripat şi dezvoltat oraşul Bacău.
Descoperirile de la Brad, între care menţionăm îndeosebi o piaţă centrală pavată cu piatră de râu, un adevărat palat cu mai multe camere, din care una cu absidă, sanctuarul, preocupările de sistematizare a construcţiilor[18] şi alte numeroase artefacte, dintre care mai amintim un canal de drenaj al pieţei centrale[19], ne pun în faţa unui important centru al lumii geto – dacice.
Sintetizănd, reţinem că prezenţa acropolei întărite, cu fortificaţii de mare amploare, a pieţei centrale, o adevărată agora, amenajată cu un pavaj şi drenaj, a sanctuarelor, a marii construcţii cu caracter de palat, reşedinţă a conducătorului, dar şi a unor construcţii deosebite cu caracter meşteşugăresc din zona pieţei centrale etc. constituie importante argumente privitoare la procesul de urbanizare a aşezării de la Brad.[20] Aici avem în fapt un centru protourban, foarte aproape de ceea ce era în epocă un oraş fortificat, cu importante rosturi administrative, politice, militare, economice, religioase şi culturale, pentru o întreagă zonă, un centru care polariza în jurul său un mare număr de sate dacice.[21] Există multe argumente plauzibile care converg spre concluzia că centrul în curs de urbanizare de la Brad (antica Zargidava) ar putea fi cetatea pomenită în cunoscutul decret al oraşului grec Dionysopolis, din anul 48 î. Hr., dat în cinstea cetăţeanului Acornion. Ne-am afla prin urmare în faţa capitalei (reşedinţei) unei căpetenii locale, conducător al unui mic regat dacic dinre acelea existente înainte de Burebista. Dar nimic nu ne împiedică să afirmăm că centrul de la Brad (Zargidava) va fi fost nu doar capitala unui predecesor al lui Burebista, ci chiar una din capitalele marelui regat get, din primii săi ani de domnie.[22]
Cetăţile dacice de la Brad şi Răcătău şi-au continuat viaţa şi respectiv dezvoltarea şi în vremea regelui Decebal. Procesul de urbanizare continuat şi în epoca lui Decebal a fost curmat brusc de războaiele daco – romane, din 101 – 102 şi 105 – 106. În aceste regiuni, din spaţiul est – carpatic, neincluse în hotarele Imperiului Roman, centrele protourbane, sau incipient urbane, nu au evoluat spre centre urbane de tip roman, ci s-au „topit” în ansamblul generalizat al vieţii rurale, dovadă că în preajma fostelor cetăţi apar aşezări rurale deschise, în fapt sate ale comunităţilor de daci liberi.
În regiunile est – carpatice, în care se încadrează şi zona de la confluenţa Bistriţei cu Siretul, atât în epoca stăpânirii romane asupra unor teritorii întinse din nordul Dunării, cât şi în veacurile marilor migraţii, a existat o densă pânză de comunităţi săteşti aparţinând dacilor liberi în secolele II – III[23], apoi comunităţilor daco – romanice din secolele IV – VII[24] şi comunităţilor vechi româneşti începând din secolele VIII – IX[25]. În unele din aceste aşezări rurale, ne referim la sate mai dezvoltate, vor fi existat şi fruntaşi locali bogaţi şi puternici, de vreme ce o asemenea căpetenie, poate unul din acei „regi” zonali din lumea dacilor liberi de după cucerirea statului dac condus de Decebal de către romani, probabil din prima jumătate a sec. al III-lea d. Hr., putea fi deţinătorul şi respectiv stăpânul unei acumulări monetare de 2830 monede romane imperiale din argint, care se eşalonează de la Augustus la Septimius Severus, cum o ilustrează tezaurul de la Măgura – Bacău, cel mai mare tezaur de monede romane imperiale din spaţiul est – carpatic.[26] Asemenea căpetenii, şefi ai unor formaţiuni teritoriale, cum a fost şi cea care a devenit „stăpânul” unui mare tezaur precum cel de la Măgura – Bacău, sunt luate în considerare şi de alţi cercetători.[27] Conform acestor ipoteze o asemenea formaţiune teritorială ar fi de localizat în bazinul cursului inferior al Bistriţei[28], adică tocmai în zona în care s-a descoperit tezaurul de la Măgura.
După retragerea autorităţilor romane la sud de Dunăre, comunităţile autohtone romanizate sau în curs de romanizare şi încreştinare îşi vor continua viaţa, în tot spaţiul vechii Dacii, prin urmare şi în regiunea de la confluenţa Bistriţei cu Siretul. După Edictul de la Milano din 313, dat de împăratul Constantin cel Mare, prin care s-a permis libertate de exprimare creştinilor, urmat de Edictul lui Theodosius Im din 391, prin care creştinismul devine singura religie oficială a Imperiului Roman, noua religie se răspândeşte până la a se generaliza în masa comunităţilor romanice din nordul Dunării. Creştinismul devine, în fapt, un puternic factor de romanizare, contribuind la desăvârşirea acestui proces, dovadă încheierea etnogenezei românilor.[29]
Atât în vatra oraşului Bacău, cât şi a împrejurimilor sale, s-au descoperit şi în parte s-au cercetat mai multe aşezări din secolele IV – VII, etapă importantă în care s-a hotărât soarta romanităţii orientale, ce va deveni „o insulă de romanitate într-o mare slavă”. Din această importantă epocă avem descoperiri de sate romanice la Bacău, Cârligi – Filipeşti, Horgeşti, ş.a.[30]
La Bacău – Curtea Domnească în secolele IV – VII a trăit o comunitate sătească autohtonă, romanică şi creştină în mare măsură începând cel puţin din sec. al VI-lea d. Hr. În secolele VI – VII în vatra Bacăului de azi are loc un spor de populaţie, dovadă că pe lângă aşezarea de la Curtea Domnească, încă două aşezări au fost identificate şi cercetate parţial.[31] Putem afirma că în vatra Bacăului, în secolele VI – VII, au existat cel puţin trei sate, în fapt trei obşti teritoriale sau obşti săteşti, reunite probabil într-o „romanie populară”, formă de organizare a comunităţilor săteşti autohtone, romanice şi creştine, despre care a vorbit pentru prima dată N. Iorga. Din epoca secolelor VIII – X au fost descoperite mai multe aşezări, în bazinul Siretului mijlociu, în fapt mai multe sate, aparţinând deja populaţiei vechi româneşti. Avem în vedere descoperirile de la Bereşti – Bistriţa, Izvoare – Bahna, Fărăoani, Cleja şi altele.[32] Începând cu secolul al IV-lea d.Hr., când putem situa începuturile evului mediu în spaţiul vechii Dacii şi cu deosebire din a doua jumătate a primului mileniu creştin constatăm un permanent spor demografic şi în spaţiul est – carpatic. [33]
Comunităţile săteşti din veacurile IV – X din vatra oraşului Bacău şi împrejurimilor, asemeni celor din tot spaţiul vechii Dacii erau comunităţi stabile care se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi cu meşteşugurile. Erau comunităţi care se caracterizau prin structuri economico – sociale şi etno – culturale specifice, incompatibile cu nomadismul propriu unor populaţii ale vremii. Structurile ce caracterizează comunităţile autohtone din spaţiul şi timpul la care ne referim definesc un model cultural romanic în secolele IV – VII şi respectiv un model cultural vechi românesc din secolul al VIII-lea încoace.[34]
Vatra viitorului oraş medieval Bacău şi împrejurimile sale au fost locuite de importante comunităţi săteşti româneşti de-a lungul epocii secolelor VIII – XIV, aşa cum o dovedesc rezultatele cercetărilor arheologice de la Bacău, Fărăoani, Răcăciuni, Fântănele, Prăjeşti şi altele. Aceste comunităţi au supravieţuit tulburărilor grave provocate de ultimele valuri migratoare din secolele XI – XIII şi îndeosebi de invazia mongolă din 1241. După acest moment de cumpănă s-a reinstaurat treptat o epocă de linişte şi relativă stabilitate. În această atmosferă mai propice, comunităţile săteşti din spaţiul est – carpatic vor cunoaşte o înviorare caracterizată printr-o autentică „renaştere” care va duce la formarea statului medieval Moldova. Din momentul constituirii statului medieval românesc de la est de Carpaţi, la jumătatea secolului al XIV-lea, respectiv în anii 1359 – 1362, are loc, treptat, o sporire a numărului de aşezări săteşti, menţionate curând, tot mai frecvent, şi în documentele scrise. Din pânza aceasta de comunităţi săteşti se vor detaşa, la un moment dat, unele aşezări cu o poziţie mai favorabilă, din toate punctele de vedere, de la cele geografice la cele social – economice şi politico – militare. În acest context au apărut şi oraşele medievale de la est de Carpaţi[35], între care cele de pe Valea Siretului mijlociu ocupă un loc important.
Este important să evidenţiem că pe lângă numeroşi alţi factori, în apariţia acestor oraşe un rol important l-a jucat marele drum transcontinental de la Valea Siretului[36], precum şi drumurile de pe văile afluenţilor de pe dreapta Siretului. Să menţionăm, o situaţie întălnită cu secole înainte, în cazul cetăţenilor, respectiv centrelor protourbane/urbane geto – dacice unde acum la confluenţa râului Moldova cu Siretul s-a format oraşul medieval Roman, la confluenţa Bistriţei cu Siretul s-a cristalizat centrul urban medieval de la Bacău, iar la confluenţa Trotuşului cu Siretul s-a înfiripat oraşul Adjud (Adjudul Vechi)[37].
Naşterea şi evoluţia oraşului medieval Bacău se integrează organic în procesul de geneză a oraşelor medievale de la est de Carpaţi.[38]
Pentru a reconstitui tabloul formării şi dezvoltării oraşului medieval Bacău, ca şi în alte cazuri, facem apel deopotrivă la izvoarele scrise precum şi la documentaţia arheologică. La Bacău – Curtea Domnească, prin cercetările arheologice sistematice, s-au găsit interesante artefacte care aparţin unui nivel din secolele XIV – XV.[39] Din acest nivel, deşi deranjat de amenajările din epoca ştefaniană, s-au obţinut date importante privind evoluţia aşezării spre faza urbană. S-au descoperit resturile mai multor locuinţe, unor ateliere meşteşugăreşti, două cuptoare pentru ars ceramică, diverse obiecte şi unelte, precum şi mai multe monede emise de Petru Muşat (1375 – 1391) şi Alexandru cel Bun în primii săi ani de domnie, respectiv în anii 1400 – 1408. Toate aceste mărturii arheologice dovedesc că spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi primii ani ai secolului al XV-lea Bacăul era deja un centru urban. Izvoarele scrise confirmă acest statut.
În stadiul actual al cercetărilor, opinia general acceptată este aceea că prima menţiune documentară certă a oraşului Bacău o avem în privilegiul comercial acordat de domnitorul – voievod Alexandru cel Bun negustorilor din Liov la 6 decembrie 1408, în care sunt înscrise obligaţiile de plată ale acestor negustori la vama din Bacău, probabil vama de la marginea de sud a Ţării Moldovei în acel moment, pentru mărfurile duse sau aduse, spre şi dinspre Ţara Românească şi Transilvania.[40] Dacă data de 6 octombrie 1408, considerată drept prima menţiune documentară a oraşului Bacău, este cunoscută şi acceptată de aproape un secol, în ultimele decenii au fost aduse în discuţie, pe baza unor noi documente şi alte posibile date. Astfel, într-un document din 15 aprilie 1400, reprezantând o scrisoare a papei Bonifacio IX către magistrul şi fraţii Ordinului Ospitalier al Sfântului Ioan (Cavalerii Ioaniţi) se precizează că aceştia se aflau într-o localitate numită Bachovia (Civitas Bachoviensis). Unii istorici consideră că sub acest nume de Bachovia se ascunde în fapt oraşul Bacău.[41]
În bula papală dată în Florenţa, la 15 septembrie 1439, de către Papa Eugeniu IV, este amintită o episcopie catolică la Bacău, întemeiată de Papa Bonifacio IX în al treilea an al pontificatului său, adică în intervalul noiembrie 1391 – noiembrie 1392.[42] De credibilitatea acestui document depinde coborârea cu încă 8 ani a primei menţiuni documentare a Bacăului faţă de menţiunea din 1400 şi respectiv cu cca. 16 ani faţă de menţiunea documentară din 6 octombrie 1408.
Existenţa unei episcopii catolice la Bacău, confirmă indirect statutul de oraş al aşezării. Această episcopie a jucat un rol important, de vreme ce trimite o delegaţie, alături de alte episcopii din Moldova, la Conciliul de la Constanza (în Baden) din anii 1415 – 1416. [43]
Desemnat drept civitas, în unele documente emise de autorităţile bisericii catolice, însemnând de fapt un oraş în care se afla sediul unei episcopii şi respectiv scaunul unui episcop, Bacăul poate fi considerat în prima jumătate a sec. al XV-lea un oraş episcopal.[44]
Alte documente date de către Alexandru cel Bun, după 6 octombrie 1408, apoi cele date de către urmaşii săi Ştefan Voievod în 26 mai 1435, Iliaş Voievod la 13 septembrie 1439 şi Roman Voievod la 4 august 1447, evidenţiază evoluţia ascendentă a oraşului Bacău. Mai mult, în 1447 Roman Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, rezida la Bacău, în vreme ce fratele său Petru rezida la Suceava.[45]
Prin urmare, încă din 1447 Bacăul devine reşedinţă voievodală – statut pe care şi-l menţine şi amplifică în vremea lui Ştefan cel Mare.[46]
Mărturiile arheologice şi izvoarele scrise dovedesc că spre mijlocul sec. al XV-lea Bacăul era un centru urban prosper, în care soseau „negustori fie din ţara noastră, fie din ţară străină”. Cu epoca domniei lui Ştefan cel Mare, Bacăul intră în o nouă etapă a istoriei sale, aceea a maturizării trăsăturilor urbane de tip medieval.[47]
Éléments de la vie protourbaine et urbaine dans l’enceinte et dans les alentours de la ville de Bacău jusqu’à la seconde moitié du XVe siecle
Résumé
La ville médiévale de Bacău a été formée à la fin du XIVe siècle et la première attestation en documents de la ville est mentionnée dans un document, le 6 Octobre 1408. L’enceinte de la ville et ses alentours ont été précédes d’une vie rurale, pour une periode très longue, mais dans cette vie, en milieu rural, peuvent être mis en évidence certains éléments de la vie protourbaine. Par example on peut révéler des traces de la vie protourbaine dans une cité dacique, la cité Brad (l’ancienne Zargidava).
Les éléments de la vie protourbaine dans l’enceinte de la ville médiévale de Bacău ont été identifiées à partir de la seconde moitié du XIVe. À la fin du XIVe siècle et surtout en XVe siècle nous pouvons prouver l’existence d’une vie urbaine médiévale dans l’enceinte de la ville d’aujourd’hui.
autor: prof. dr. Ioan Mitrea
comunicare prezentata in cadrul lucrarilor Conferintei Nationale de Antropologie Urbana, editia a II-a, Roman, ocotmbrie 2010
[1] Ioan Mitrea, „Milenii de locuire în vatra oraşului Bacău şi împrejurimilor, până la prima menţiune documentară a localităţii”, în Carpica, XVI, 1984, p. 24 – 25; Lăcrămioara Elena Istina, „Privire asupra cercetărilor arheologice intreprinse de Muzeul de Istorie din Bacău pentru perioada preistorică”, în Carpica, XXXVI, 2007, p. 21 – 22; Ioan Mitrea, „Civilizaţie şi istorie multimilenară în regiunea de geneză a oraşului Bacău”, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu”, Bacău, anul XVI, nr. 1-2 (ro), 2008, p. 3
[2] Gordon Childe, Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966, p. 82 – 115
[3] Idem, De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967, p. 74
[4] Dan Monah, „Câteva observaţii asupra cauzelor şi efectelor exploziei demografice cucuteniene”, în Carpica, XIV, 1982, p. 33-35
[5] Ioan Mitrea, op. cit. În Carpica, XVI, 1984, p. 26-28; L. E. Istina, op. cit. în Carpica, XXXVI, 2007, p. 23-33
[6] Dan Monah, „Datarea prin C14 a etapei Cucuteni A2„, în S.C.I.V.A., 29, 1978, 1, p. 35-41; idem, „Raport preliminar de cercetare arheologică la Mărgineni – Cetăţuie”, în Materiale, Oradea, 1979, p. 79 – 80
[7] V. Ursachi, „Le dépôt d’objets de parure énéolitique de Brad, com. Negri, dep. de Bacău”, în Bibliotheca Archaeologica Iassensis, IV, Iaşi, 1990, p. 335 – 386; idem, „Depozitul de obiecte de podoabă eneolitice de la Brad, comuna Negri, jud. Bacău”, în Carpica, XXIII-2, 1992, p. 51 – 53
[8] Dan Monah şi colab, „Raport preliminar asupra cercetărilor arheologice din comuna Poduri, jud. Bacău”, în Materiale, Tulcea, 1980, p. 86 – 99; idem, în Cronica, Cluj Napoca, 2004, p. 242 – 244; idem, în Cronica, Constanţa, 2006, p. 275 – 277
[9] Dan Monah, Gh. Dumitroaia şi colab, Poduri – Dealu Ghindaru o Troie în Subcarpaţii Moldovei, Piatra Neamţ, 2003
[10] Dam Monah, op. cit., în S.C.I.V.A., 29, 1978, 1, p. 35 – 41
[11] V. Ursachi, op. cit., în Carpica, XXIII-2, 1992, p. 53 – 76
[12] L. E. Istina, op. cit., în Carpica, XXXVI, 2007, p. 23 – 33
[13] Dan Monah, Gh. Dumitroaia şi colab., op. cit., 2003, p. 43 – 47
[14] Ioan Mitrea, op. cit., în Carpica, XVI, 1984, p. 28 – 30; L. E. Istina, op. cit. în Carpica, XXXVI, 2007, p. 33 – 37
[15] V. Ursachi, Zargidava. Cetatea dacică de la Brad, Bucureşti, 1995
[16] Viorel Căpitanu, „Principalele rezultate ale săpăturilor arheologice în aşezarea geto – dacică de la Răcătău (jud. Bacău)”, în Carpica, VIII, 1976, p. 49 – 120; idem, „Noi contribuţii la cunoaşterea civilizaţiei geto – dace în bazinul Siretului mijlociu. Dava de la Răcătău (antica Tamasidava)”, în Carpica, XXIII-1, 1992, p. 131 – 192
[17] Radu Vulpe, Silvia Teodor, Piroboridava, aşezarea dacică de la Poiana, Bucureşti, 2003
[18] V. Ursachi, Zargidava…, p. 306
[19] idem, „Zargidava – centrul politic al regilor daci”, în Zargidava. Revistă de istorie, I, Bacău, 2002, p. 11
[20] idem, Zargidava…, 1995, p. 309
[21] idem, „Zargidava – centrul politic al regilor daci”, p. 12
[22] idem, Zargidava..., 1995, p. 311 – 312; idem, „Zargidava – centrul politic al regilor daci”, 2002, p. 7 – 16
[23] Ioan Mitrea, op. cit., în Carpica, XVI, 1984, p. 34 – 39; idem, „Cercetări arheologice ale Muzeului din Bacău privind epoca secolelor II – X”, în Carpica, XXXVI, 2007, p. 130 – 137
[24] idem, op. cit., în Carpica, XVI, 1984, p. 40 – 45; idem, op. cit., în Carpica, XXXVI, 2007, p. 137 – 141
[25] idem, op. cit., în Carpica, XVI, 1984, p. 45 – 46; idem, op. cit., în Carpica, XXXVI, 2007, p. 141 – 143
[26] Virgil Mihăilescu – Bîrliba, Ioan Mitrea, Tezaurul de la Măgura, Bacău, 1977; Ioan Mitrea, „Valori ale civilizaţiei romane în lumea dacilor liberi din regiunile est carpatice”, în Zargidava. Revistă de Istorie, IV, 2005, p. 42 – 43; idem, op. cit., în Carpica, XXXVI, 2007, p. 135 – 137
[27] Ion Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi. Dacii din spaţiul est – carpatic în secolele II – IV e.n., Iaşi, 1982, p. 80
[28] Ibidem, p. 80 – 81
[29] Dan Gh. Teodor, Creştinismul la est de Carpaţi de la origini şi până în secolul al XIV-lea, Iaşi, 1991, p. 82 – 91, 160 – 168; Ioan Mitrea, „Romanitate şi creştinism în secolele V – VI în lumea satelor din spaţiul carpato – nistrean”, în Zargidava. Revistă de istorie, I, 2002, p. 17 – 50
[30] Ioan Mitrea, op. cit., în Carpica, XXXVI, 2007, p. 139 – 141
[31] idem, op. cit., în Vitraliu…, nr. 1 – 2 (30), 2008, p. 4
[32] idem, op. cit., în Carpica, XXXVI, 2007, p. 141 – 143
[33] idem, „Estimări paleodemografice privind spaţiul est – carpatic al României în secolele VI – X”, în Carpica, XX, 1989, p. 315 – 338
[34] ibidem, p. 334; Ioan Mitrea, Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea de la Davideni din secolele V – VIII, Piatra Neamţ, 2001, p. 207; idem, op. cit., în Carpica, XXXVI, Bacău, 2007, p. 128 – 145
[35] Mircea D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească (până în sec. al XVII-lea), Iaşi, 1977; Victor Spinei, „Generalităţi privind geneza oraşelor medievale din Moldova”, în Arheologia medievală, I, Reşiţa, 1996, p. 35 – 53
[36] C. C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al XIV-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967, p. 178
[37] Alexandru Artimon, Civilizaţia medievală urbană din secolele XIV – XVII (Bacău – Tg. Trotuş – Adjud), Bacău, 1998, p. 41 – 60
[38] Ioan Mitrea, „Geneza oraşelor medievale de la est de Carpaţi. Studiu de caz: oraşul Bacău”, în volumul Târgu – Jiu 600, coordonator dr. Gheorghe Nichifor, Târgu – Jiu, 2007, p. 25 – 35; idem, „Bacău 600. De la sat la oraş la confluenţa Bistriţei cu Siretul”, în Carpica, XXXVII, 2008, ă. 12 – 22
[39] Al. Artimon şi I. Mitrea, „Aşezarea medievală din secolelel XIV – XV de la Curtea Domnească – Bacău”, în Carpica, VIII, 1976, p. 191 – 224
[40] M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, Iaşi, 1932, p. 631 – 632
[41] Dumitru Zaharia, în Revista Arhivelor, XXXV, 1973, p. 112; Ştefan S. Gorovei, „La începuturile oraşului Bacău”, în Carpica, XVIII – XIX, 1987,p. 279 – 281
[42] Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 270 – 281
[43] Iosif Gabor, Dicţionarul comunităţilor catolice din Moldova, 1996, p. 20; Al. Artimon, op. cit., p. 43
[44] Al. Artimon, op. cit., p. 43 – 44
[45] Dumitru Constantinescu, „Mormântul domnesc din Mânăstirea Neamţului”, în Memoria Antiquitatis, III, 1971, p. 277 – 298
[46] Al. Artimon, I. Mitrea, Bacău – reşedinţă voievodală, Bacău, 1996, p. 37 – 38
[47] ibidem, p. 41 – 81; Al. Artimon, Civilizaţia medievală…, 1998, p. 33 – 92
