Istoria Bărăţiei catolice din Bucureşti(II)

Omul Providenţei, cel care a început reconstrucţia bisericii, a fost Antonius Stephani din Chiprovaţ, în Bulgaria, un observant al custodiei bulgare, mai târziu episcop de Nicopolis (1676). Aşadar a apărut din nou o biserică franciscană, o Bărăţie, dar de data aceasta ridicată nu de conventuali ci de observanţi.

Se pare că cererea lui Thomasi de a avea totuşi în Bucureşti un prelat nu a rămas fără succes. Părintele Stephani era şi anume prezent la prăbuşirea primei Bărăţii în anul 1670, iar încurajat de episcopul de Sofia, se strădui el după puterile lui pentru aceea, să construiască iar biserica. Se întâmplă ca în aprilie 1672 prinţul Grigore Ghica să urce pe tronul Valahiei, cel care înainte cu 5 ani, la Viena, în data de 10 aprilie 1667 se convertise la biserica catolică[1]. Părintele Stephani s-a folosit de această fericită potrivire pentru a pune în practică scopul său. El organiză o colectă la care domnitorul a dat 40 de lei (leoninos), Banul Năsturel 20 iar conaţionalii părintelui, negustorii din Chiprovaţ, mai mult de 300. Aceste monezi erau numiţii taleri lei, din care 360 însemnau foarte mult, căci cu 9 astfel de taleri se cumpăraseră în anul 1646 casa şi terenul[2]. Pentru ceea ce încă lipsea, părintele Stephani îşi pusese marea lui speranţă în domnitor. La pomenitul ospăţ patriarhul Dositei chiar i-ar fi făcut reproşuri domnitorului, pentru că a permis reconstrucţia bisericii; dar acesta ar fi răspuns că el nu ar putea să îi împiedice pe catolici de la aceasta, că ei nu trebuiesc numiţi creştini pe jumătate, şi că nu a fost drept din partea patriarhului să blesteme vechea Bărăţie. Cu aceste concepţii domnitorul Ghica trebuie să fi ajutat mai mult la noua construcţie, totuşi motive independente de voinţa lui au pus piedici mari muncii. Se pare anume că şi la curte trebuia să fie construit un bastion, probabil în mare grabă. Spătarul (ministrul de război), pe atunci viitorul domnitor Şerban Cantacuzino, nu a reuşit poate să procure atât de repede pe cât ar fi dorit cărămizile de care avea nevoie. De aceea el a venit la Bărăţia, i-a aruncat la picioare preotului uluit lista cu preţurile şi a plecat de acolo cu cărămizile. Stephani a cumpărat din nou cărămizi, dar nu le-a putut păstra îndeajuns. Mai întâi i s-au luat pentru construcţia domnească şi varul şi nisipul, chiar dacă cu plată. Părintele Stephani a putut aşadar aşeza doar fundamentele şi ridica zidurile până la jumătate, înalte de aproximativ 3 coţi sau 2 metri[3]. Prin aceasta construcţia se oprise, căci un război în Polonia îl împiedică pe domnitor să arate un cât de mic interes pentru noua Bărăţie. Comunitatea nu se mărise de altfel deloc. Vrednicul părinte ne relatează în data de 29 iulie 1673 că acolo nu mai este nici o familie catolică, ci doar soldaţi săraci, veniţi de prin armatele diverselor ţări[4].

Părintele Stephani nu şi-a pierdut totuşi curajul de a şi termina opera pe care o începuse. El se adresă Propagandei, al cărei secretar, monseniorul Urban Cerri, i-a prezentat situaţia în anul 1676 papei Inocenţiu al XI-lea[5]. Dar fără succes. MiGionarul Ioan dal Monte, care a petrecut 22 de ani în Valahia, ne relatează în jurul anului 1688 că zidurile erau încă neterminate, ridicându-se la 2 metri, că anumiţi oameni îşi construiseră acolo locuinţe pentru ei înşişi iar pentru serviciul divin stătea la dispoziţie o capelă de lemn. Această capelă privată se datorează unui chirurg sas pe nume Ştefan Sisti, dar era lipsită de orice valoare, da, era chiar dispusă în mod greşit. Şi aceasta era închinată Sfintei Fecioare, iar imaginea ei, cu Isus copil în braţe era reprezentată după felul grecesc de un pictor bun. Un document românesc din anul 1692[6] identifică această închinare chiar mai precis drept Uspeniia blajenii deviţii, adică Ridicarea cu Trupul şi Sufletul la Cer a Sfintei Fecioare. În cinstea ctitorului Ştefan Sisti au fost aşezate la dreapta şi la stânga Maicii Domnului figurile marelui martir Ştefan şi a sfântului Sixtus, papă şi martir[7]. Referitor la numărul locuitorilor catolici ai Bucureştiului, raportul părintelui dal Monte nu coincide cu acela al episcopului Stephani, amândouă din anul 1688. Ultimul spune că ar fi în Bucureşti doar câţiva soldaţi săraci catolici, apoi 3 negustori din Chiprovaţ şi un copist polonez. Dimpotrivă părintele dal Monte numără până la 20 de familii, „mulţi soldaţi”, curteni şi nobili, la urmă secretari de limbă maghiară şi poloneză, ce formau toţi împreună „un număr bun de catolici”. Relatarea miGionarului pare mai credibilă, căci el se afla în contact mai strâns cu oamenii decât episcopul de Nicopole, care în afara de aceasta era total implicat în politică de curţile domneşti şi de tronul imperial austriac[8].

Se poate presupune că în ciuda stării deplorabile a Bărăţiei, de acum încolo totuşi se va afla permanent un cleric catolic în Bucureşti. Întâlnim acolo între anii 1689 şi 1692 un părinte Paul Definitor[9]. În anul 1702 a scris tot de aici observantul Ioan Deanovici, decan al provinciei bulgare, o scrisoare către Propaganda, la 25 ianuarie[10]. O asemenea vizită este cu atât mai puţin uimitoare, de vreme ce satele bulgăreşti au fost complet distruse de turci în jurul anului 1688, din cauza unei insurecţii, şi de aceea bulgarii, ortodocşii cât şi catolicii, s-au refugiat cu zecile de mii în Transilvania şi în Valahia. Un număr oarecare din ei s-a aşezat şi în Bucureşti[11]; prin aceasta nu doar că s-a mărit numărul credincioşilor ci s-a intensificat şi viaţa religioasă, căci aceşti bulgari erau nişte catolici exemplari. Şi în anul 1714 îl întâlnim pe provincialul observanţilor din Bulgaria şi Valahia, părintele Anton Gunghici, la Bucureşti[12]; la 20 martie îi descrie Sfântului Părinte situaţia turmei sale, care nu a mai văzut un episcop de mai mult de 30 de ani[13]. În acelaşi an murea aici la 8 ianuarie părintele observant, Definitor Franz Pestin[14].

Matricola morţilor franciscani, o copie a ei găsindu-se astăzi la actuala Bărăţie, consemnează decedaţi ai ordinului în Bucureşti. Aşadar nu este necesar să ne aplecăm mai mult asupra acestui aspect, căci a fost adusă dovada faptului că începând din anul 1689 încontinuu a locuit în Bucureşti cel puţin un cleric şi anume a fost vorba fără excepţie de un franciscan observant. Observând acest lucru, trebuie ca locul bisericii să fi fost eliberat de acei oameni, ce se stabiliseră acolo până în 1688; căci numărul franciscanilor ce creştea constant va fi solicitat în curând întregul spaţiu.

Se pune aşadar cu insistenţă întrebarea unde s-au stabilit părinţii. La aceasta se răspunde că ei au păstrat chiar capela de lemn, au construit însă o mănăstire pentru ei. Împăratul Leopold I, mort în 1705, a dăruit cu generozitatea cunoscută a Casei de Habsburg, importanta sumă de 1500 de galbeni pentru construcţia bisericii. Timpurile nu erau însă favorabile unei asemenea mari intreprinderi, căci războaiele cu turcii puneau foarte mult sub semnul întrebării durata unei biserici. Pe deasupra, ne spune Del Chiaro[15] în anul 1718, secretarul domnitorilor Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat, 280 de galbeni „au fost folosiţi în alte scopuri” iar restul depus într-un loc sigur. Printre aceste „alte scopuri” cel mai important trebuie să fi fost ridicarea unei mănăstiri. Căci părinţii trebuie să fi avut o locuinţă, acolo era şi loc şi nu lipseau nici banii. Având aceste trei condiţii oricine ar fi construit, iar franciscanii vor fi făcut acest lucru. S-au priceput chiar să se aranjeze foarte practic. La data de 8 martie 1717 domnitorul Nicolae Mavrocordat le acordă, desigur la intervenţia secretarului său del Chiaro, scutirea totală de impozit pentru o casă de oaspeţi, pe care o aveau în mahalaua Sf. Gheorghe cel Vechi[16]. Franciscanii trebuie să fi vândut aici propriul lor vin de la Târgovişte şi Câmpulung, şi obţineau prin aceasta probabil cele mai importante venituri ale lor. Acest document are pentru noi şi o altă însemnătate. În el este menţionat locul casei de oaspeţi ca fiind aşezat în mahalaua Sf. Gheorghe cel Vechi, adică exact acolo unde se află actuala Bărăţie. Acolo trebuie să fi fost şi mănăstirea, lânga noua biserică de lemn şi lângă cea zidită şi neterminată şi prin urmare s-ar fi aflat acolo şi prima Bărăţie zidită din anul 1633. De aceea este arătat ca fiind probabil că şi acea veche Bărăţie s-a aflat pe acelaşi loc ca şi cea de acum.

Del Chiaro a găsit încă în anul 1716 capela de lemn ca biserică, dar şi aceasta se afla aproape de prăbuşire. În mod fericit la doi ani după aceea fusese încheiată pacea de la Passarovitz, prin care s-a instaurat în sfârşit o linişte de ceva mai lungă durată iar influenţa Austriei în Valahia a crescut simţitor odată cu anexarea Olteniei (aşa numita Valahie Mică). Acum era timpul să fie terminată construcţia Bărăţiei, începută pe timpul părintelui Stephani. Din păcate se pare că cei 1500 de galbeni ce fuseseră donaţi de împăratul Leopold au fost folosiţi într-o măsură mult mai mare „pentru alte scopuri” decât doreau părinţii să îi mărturisească lui del Chiaro. În orice caz pentru construcţie nu erau destui bani. De aceea se exprimase şi domnitorul Ştefan Cantacuzino într-o dimineaţă la masă către secretarul său del Chiaro că este hotărât să pună la dispoziţie tot materialul necesar pentru a aduce într-o stare mai bună „bisericuţa ce stă să se prăbuşească”[17]. El puse planului său doar condiţia de a nu se ridica nici un turn[18], pentru ca acesta să nu le sară în ochi turcilor. Del Chiaro l-a aprobat bineînţeles pe domnitor în gândurile sale, prin aceea că i-a propus ca biserica să fie închinată Sfintei Fecioare şi să poate şi hramul secundar de Sf. Ştefan, patronimul domnitorului[19]. Este nimerit să atragem acum atenţia cum este denaturat acest episod la Gion. După acest autor, del Chiaro trebuie să fi obţinut de la Cantacuzino doar aprobarea de a reconstrui biserica dar cu condiţia ca turnul să nu fie prea înalt[20]. În realitate însă domnitorul dorea să acorde materialul pentru a repara „bisericuţa de lemn ce stătea să cadă”, doar că nu trebuia adăugat nici un turn. Fie din cauză că nobilul Ştefan Cantacuzino îşi ajunse prea repede căderea din domnie (1716), fie că nu mai era nimic de reparat la nişte scânduri putrede, în orice caz, planul domnitorului nu a fost adus la îndeplinire. Dar pentru aceasta Providenţa a condus lucrurile către un mult mai bun rezultat: terminarea bisericii zidite în cepute în anul 1672. Numele acelui om care a dat suma ce lipsea pentru această frumoasă operă, ne-a fost păstrat pur şi simplu prin copie fidelă a unei pietre de mormânt, ce a dispărut de mult timp din Bărăţia. Inscripţia latină, aflată foarte aproape de altarul principal, sună în felul următor în traducere (germană în original Auner):

D. O. M.

„Cu această piatră este acoperit domnul Constantin Lisa, originar din insula Chios, un negustor drept, neştiutor de înşelăciune, ce locuieşte de 30 de ani în Valahia. El a dat exemplu de cucernicie, prin aceea că a zidit biserica din Bucureşti, sprijini pe cea din Câmpulung prin restaurarea ei, lăsând mai multe moşteniri pioase. Aceluia, celui care în viaţă a iubit-o duios, i-a aşezat în moarte acest monument soţia lui Maria rămasă jelind în urmă : a murit în data de 8 aprilie1741, în cel de al 73-lea an vieţii lui.”[21]

Acesta este aşadar acel om, cel căruia i se datorează după împăratul austriac ce-a de a doua Bărăţie zidită: Constantin Lisa, un levantin, a cărui amintire ar trebui ţinută trează pentru totdeauna, dacă nu în altă parte, atunci măcar în parohia catolică din Bucureşti. Este aşadar foarte sigur că între 1718 şi 1741 contrucţia fu terminată; lipsa izvoarelor nu ne permite să determinăm anul mai precis. Odată cu terminarea construcţiei Bărăţiei s-ar fi adus, sperăm, şi tezaurul acesteia, ce fusese dus în Transilvania în jurul anului 1713 „pentru o mai mare siguranţă”. Acelaşi se afla printre „celelalte scopuri” pentru care au fost cheltuiţi parţial banii imperiali; era compus din frumoase paramente, 6 sfeşnice cu piedestalul în formă de cruce, o cădelniţă şi o lampă, toate din argint[22]. Tot atunci trebuie să fi fost înzidită şi piatra comemorativă, ce se poate vedea astăzi încă în casa parohială a Bărăţiei, ce în germană sună aşa, cu o inscripţie greşită cu 6 ani: Construită de părinţii provinciei bulgare la 1666.

autor:

Carol Auner

traducere din limba germana: Daniel Banner

---

[1] Copie după originalul jurământului printre manuscrisele Academiei Române; cf. raportul oficial în Dr. Ioanu Ardeleanu, Istoria diecezei române greco-catolice a Oradei-Mari, partea I, Gherla 1883, p. 119.

[2] Codex Bandinus, ediţia V. A. Urechia, vol. XVI al Analelor Academiei Române, seria II, Memoriile secţiunii istorice. Bucureşti 1895, p. 56.

[3] Raport din anul 1688 în Ardeleanu op. cit., p. 120.

[4] Fermendziu op. cit. p.288-289. raport din anul 1688 în Magazin istoric pentru Dacia, vol. V, Bucureşti 1847, p. 64-65. Redactorul necunoscut al acestui raport citat acum este evident Stephani (Stephanici) însuşi în calitatea lui de episcop de Nicopole, după cum arată o comparaţie cu cel citat mai devreme. Trebuie citit: Hic principis erat spatarius, în loc de: Hic princeps erat spatarius. Ghica a fost în străinătate între 1664 şi 1672 şi de aceea nu putea să fie spătar.

[5] Conferinţa lui I. Vianu, Vito Piluzzi în Columna lui Traian, ed. B.P. Haşdeu, anul 1883, Bucureşti, p. 162.

[6] N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria Românilor, I-II, Bucureşti, 1901. Documentul p. 226.

[7] Del Chiaro. Antonmaria; Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, Veneţia 1718, p. 18-19.

[8] Magazinu op. cit., p. 64. Ardeleanu op. cit. p. 119-122. Raportul părintelui dal Monte conţine date, pe care parţial le-a adunat el însuşi, parţial

[9] Fermendziu op. cit. p. 307, Iorga, Studii idem. p. 226.

[10] Fermendziu idem. p. 322.

[11] Ibid. p. 388.

[12] Iorga, Studii, idem. p. 266.

[13] Fermendziu idem. p. 332-3.

[14] Iorga, Studii, idem. p. 266.

[15] Del Chiaro idem. p. 19.

[16] Iorga, Studii idem. p. 228.

[17] Ital. “risarcire”.

[18] Ital. “purchè non alzassimo Campanile”.

[19] Del Chiaro idem. p. 197-8.

[20] Ionescu-Gion, idem. p. 229.

[21] Documente idem. vol. IX, partea I, p. 608.

[22] Del Chiaro, idem. p. 19.