ARHITECTURA CA PEISAJ

Arhitectura este privită ca „arta a spațiului”, materie primă de modelat.

La baza ipostazei arhitecturii ca peisaj, stă ideea că spațiul arhitectural trebuie să fie înteles ca o concretizare a imaginii mentale despre mediul înconjurător construit.

Peisajul în arhitectură, sau mai bine zis în privirea și practica arhitectilor, a fost legat foarte multa vreme de idea de gradină. Peisajul se constituie, în ochii arhitectului, din dialogul dintre construcție (casa, palat, vila…) și spatiul ei înconjurator – gradina, parcul, piața..

Peisajul rezultă din combinarea mai multor factori, naturali și culturali, care au evoluat în spațiu și timp, și care se supun unor procese dinamice, percepute diferit de oameni, în functie de rolul jucat – actor sau spectator. Peisajul este cuprins in privire, în urma unei apropieri subiective, sensibile. Artistul este cel care traduce în mod direct emoțiile, senzațiile prin intermediul operei sale.

Kevin Lynch scria că „omul are o imagine asupra mediului, imagine ce rezultă din senzațiile imediate și din memoria experienței„. O bună imagine despre mediu dă posesorului securitate emoțional.

Observăm că procesul prin care o imagine a spațiului arhitectutral poate fi transpusă în emoțional este exprimată prin conceptul de peisaj. Arhitectura poate fi privită ca forma _ geometrie abstractă și bazată pe percepția psihologică a spațiului, care împreună formează peisajul material.

Relația omului cu arhitectura presupune ca acesta să-și însușească structura acestuia, pe de o parte și să transmită imaginea sa despre mediu structurilor arhitecturale concrete. Imaginea despre un peisaj este dată de interacțiunea activităților umane cu topologia, vegetația și clima. Acelasi peisaj este perceput diferit de catre un țaran, un miner sau un turist. Peisajul este mai întai de toate fundal continuu al imaginii noastre despre mediu, dar are totuși o structură a sa proprie, în general difuză, el indicand posibile căi, domenii sau locuri pentru activitățile umane. Un exemplu de transformare a peisajului prin arhitectura sunt piramidele, ce formeazã un adevărat lanț artificial de munti.

Așezările umane deseori articulează locurile oferite de natură, avînd forme determinate de aceasta: un port, un oraș în cîmpie sau un sat pe un deal sunt semnificativ diferite. De altfel, orașul se remarcă în peisaj prin limite clare și apropierea elementelor componente. Densitatea sa nu are drept cauza numai nevoia de aparare; orașul este perceput apropiat, sigur, închis, cald, ocrotitor. Imaginea oamenilor despre orașul lor este cel mai adesea reprezentată de o circumferințã. Locurile unui oraș trebuie să aibă caractere distincte, semnificative. Este vorba despre acelasi genius loci, iar socializarea individului depinde de acest lucru. Peisajul urban – amenajare structurată, a cărei morfologie este percepută la nivelul imaginii urbane – prin parcursuri, repere, secvențe.

Peisajele urbane sunt scene arhitecturale în care peisajele se constituie în contexte ce furnizează relații armonioase sau conflictuale, pe care omul le intreține cu mediul inconjurator. Ele acționeaza ca spații de proiecție în care individul iși definește perspectiva. Atât arhitectura, cât și peisajul rezultă dintr-o construcție umană, din dorința de modelare a spațiului exterior, de a-l controla. Constituirea spațiului urban presupune o predominație culturală; Reprezentarea spațiului natural presupune cucerirea acestuia, precum și o adaptare a spațiului uman, o recunoaștere a naturii în interiorul și în afara lui. PEISAJ URBAN – spațiul vizual al orașului_se referă la experiența vizuală urbană, luând în considerare multifuncționalitatea spațiului orașului;

Studiul peisajului urban cuprinde studiul de imagini – a imaginii urbane în ansamblu, imaginii în oraș (fragmente – decupaje spațiale – cadre sau secvențe) – urmărind perceperea calităților fizice (formale) ale imaginii, fară a intra în domeniul semnificației – identificarea și clasificarea suportului material. Dincolo de percepția pur vizuală, spațiul urban are calitatea de informare la nivelul senzației – pot fi percepute dinamica (cinetismul – miscarea), mirosul, textura (neted, poros, etc.) Identitatea unei așezari depinde de caracterul ei, de felul ei de a fi concentrata, în relatie cu peisajul.

In timp această relație a arhitecturii cu peisajul s-a concretizat creandu-se astfel domniul Arhitecturii peisagere care face apel la o poetică mai delicată şi mai ancorată în durata lungă, în elementul natural pe care îl valorizează mai pregnant. Face adesea apel la elementul vegetal ca material de lucru / ”material de construcţie”, dar nu obligatoriu (există o arhitectură a peisajului complet minerală). Pune în lucru relaţia cu situl într-un mod mai “adânc”, practic nelimitat în timp şi spaţiu. Acest tip de depăşire a limitelor poate să facă să existe proiecte foarte mici, locale, care îşi găsesc răspunsul la alte scări, poate să facă să existe proiecte cu o dezvoltare mai organică şi mai flexibilă în viitor (sens legat şi de ideea de dezvoltare durabilă). Prin intermediul acestei orientări, gândirea proiectului şi intervenţia arhitectural-urbanistică împrumută ceva din organicitatea timpurilor naturale, un suflu natural mai suplu şi mai delicat, mai puţin definitiv şi autoritar.

Construcţii care integrează artificial mişcări – sau momente – ale naturii, în anumite cazuri ”arhitecturalizând” peisajul (modelându-l, secţionându-l, pliindu-l), propunând noi forme topologice (relief, valuri, pliuri, …); în alte cazuri, făcând peisaj în arhitectură (dublând-o, acoperind-o, înfăşurând-o), într-o sinergie ambiguă cu natura înconjurătoare.

Scenele arhitecturale sau peisajele naturale ofera relatii – armonioase sau conflictuale – pe care individul le intretine cu mediul inconjurator. Acestea actioneaza ca spații de reflexie sau de proiecție (reflectă o stare, sau imprimă o anumită stare), ele il invită pe individ să-și redefinească perspectiva, în toate sensurile. Atat arhitectura cât și peisajul rezultă în urma unei intervenții sau construcții umane, în urma unei dorințe de modelare a spațiului exterior în care individul circulă. Este vorba de dorința de a controla spațiul. Constituirea spațiului (peisajului) urban presupune o distanțare de natură, o forma de antagonism, o exprimare a dominaței culturale.

Reprezentarea spațiului natural presupune cucerirea acestuia, dar în același timp o negociere, includerea organicului în spațiul uman, o recunoaștere a naturii. Peisajul – este un rezultat al interacțiunii natural – uman (natura – cultură). Orice colț din natura numit PEISAJ, nu este doar o parte din natura, ci și construcție culturală, invenție. Peisajul inventat devine peisaj fabricat atunci când este realizat de către societate într-un scop estetic – peisaj, gradină, amenajare peisageră, spațiu verde, parc.

Peisajul este important pentru arhitectură şi urbanism ca model de proces.

Peisajul nu poate fi proiectat şi controlat în aceeaşi măsură ca arhitectura; Putem afima ca aceasta supunere a pesajului-spațiu de către arhitectura-obiect este una tipică modernității.

Noile arhitecturi-peisaj răspund noilor cerinţe ale unei societăţi din ce în ce mai angoasate de frenezia geologică a urbanului (Manuel Gausa, The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, Actar, 2003).

Arhitectura este încorporată în peisaj; este peisaj, nu obiect. (Jose Morales).

autor: Aflorei Ioana – Iulia, urbanist peisagist , Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu” – Bucuresti