Filozofia generală, filozofia grădinii şi filozofia în grădină
“Nu se poate inventa filozofia,
se poate inventa doar să filozofezi.”
Immanuel Kant
În lucrarea de faţă, realizată pe baza cercetărilor pentru teza de doctorat, îmi propun să abordez ecoul cercetării mele ştiinţifice în filozofie din diferite perspective speculate.
Necesitatea de a studia şi formula idei, intervenţii, de a expune noţiuni folositoare despre un subiect incitant, de a exprima diferite probleme şi în acelaşi timp de a deschide noi orizonturi – aceasta este de fapt motorul căutărilor în cadrul acestei forme superioare de studiu. Mi-am dorit o teză de doctorat care să atragă atenţia asupra unor problematici mai puţin abordate, cu largi implicaţii în domeniul în care m-am pregătit: peisagistică.
Mărturisesc sincer că nu încerc a inventa concepte filozofice, ci încerc să expun schematizat, percepţia mea asupra legăturilor ce există între domeniile ştiinţifice şi relaţia particulară ce se stabileşte între grădină şi filozofie.
De fapt, voi pleca de la general la particular. Mă voi folosi de generalităţi filozofice pentru a surprinde, în esenţă, filozofia grădinii şi filozofia în grădină.
Schema generală a
Relaţiilor între domeniile ştiinţifice
Filozofia generală
„Filozofii n-au făcut decât să interpreteze
lumea în diferite moduri;
important este însă a o schimba.”
Se cunoaşte că, de-a lungul timpului, relaţia dintre fiinţă, spaţiu şi timp i-a preocupat pe filozofi în mod aparte.
Punctul de plecare pentru acest segment de lucrare (aşa cum şi G. Bachelard susţine că prima sarcină a fenomenologului este “găsirea cochiliei generale”) îl constituie găsirea elementelor generale. Ierarhizarea perceperii lumii de fapt se face pe baza locului şi a rolului omului, acesta fiind observatorul, receptorul dar si cel care elaboreaza teoria. De aceea, în schema de mai sus poziţionez omul şi natura în centru. Pentru a mă apropria şi mai mult de ceea ce studiez, voi decupa din natură noţiunea peisajului. De fapt ce este peisajul?
Filozofic vorbind, chiar dacă nu s-a vorbit exact despre definirea acestui termen, orizontul fiind neexploatat încă, pot spune cu certitudine că este o noţiune complexă, dinamică, cu puternice rezonanţe pluridisciplinare, care ar defini acea unitate teritorială cu anumite trăsături omogene din punct de vedere structural şi funcţional. Reprezintă o reflecţie de interacţiune a componentelor naturale biotice/abiotice şi ale celor introduse de către om sau de colectivităţi umane, în care se detaşează o componentă vizibilă, durabilă cu o anumită specificitate sau reprezentativitate. Dacă fac trimitere la ceea ce am învatat de-a lungul a 5ani, atributele acestei noţiuni sunt aplicabile în funcţie de scara teritorială pe care se pot aplica anumite criterii de referinţă dintre elementele mediului şi care să inducă o anumită trăsătură distinctă teritoriului respectiv. Din punct de vedere filozofic pot defini peisajul ca fiind o porţiune dintr-un spaţiu natural sau o rezultantă a interacţiunii în timp între mediul fizic iniţial şi acţiunea omului. Ingredientul care se adaugă la integrarea elementelor aflate în interacţiune este dimensiunea istorică, scara şi organizarea vieţii umane, precum şi dezvoltarea acesteia.
Dar grădina?… Categoric aparţine peisajului, însă discuţia filozofală despre grădină va fi abordată în următoarele două segmente ale lucrării (filozofia grădinii şi filozofia în grădină).
Interpretez filozofia, gândindu-mă la cultura şi viaţa societăţii, ca fiind o componentă a culturii, a vieţii spirituale, alături de ştiinţa literaturii, artă, religie etc.
Este de remarcat că filozofia a apărut în antichitate ca suma cunoştinţelor din toate domeniile, însă treptat s-a produs o departajare între discursul filozofic şi cel ştiinţific. Cunoaşterea filozofiei (generale) spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică (verificabilă) se sprijină pe cuvântul ştiinţific, dar nu numai pe acesta ci şi pe experienţa umană. De-a lungul timpului s-a constatat că există un schimb, o relaţie între cele două: ştiinţa are nevoie de filozofie pentru viziunea generală despre lume, însă filozofia se sprijină pe datele ştiinţei, dar nu le preia. De aceea primii filosofi au fost matematicieni, fizicieni și practicieni ai științelor naturale (oameni de ştiinţă).
În prezent realizăm că domeniile de cercetate se întrepătrund, se conectează, se completează sau chiar se deschid noi orizonturi de comunicare. Complexitatea fiecărui domeniu a dus la folosirea altui concept de multi-, inter- şi transdisciplinaritate.
În această scurtă lucrare de fapt caut filozofia din spatele cercetării mele ştiinţifice. Toate conceptele unei cercetări de tip ştiinţific au obiectivul comun de a înţelege realitatea, însă obiectivul acestei lucrări nu vizează detalierea acestora.
Să privim schema… Dacă acum am stabilit că există mai multe domenii, există relaţii, următoarea problemă pusă ţine de semiotică. “Prin ce comunică aceste domenii?”. Răspunsul ni-l poate oferi Umberto Eco. Lumea este semn (limbaj+semioză). Şi totusi, despre ce vorbesc în esenţă domeniile?…Elemente, relaţii, limite şi transformări. Totul pare uşor de înţeles, însă nu am adăugat ingredientul “timp”. Acum filozofia capătă nenumărate valenţe.
Ce-i drept atitudinea pe care ne-o însuşim este cea în care umanul se foloseşte de spaţiu ca de o ustensilă, iar coordonata timpului devine reper. Combinând filozofia cu noţiunea spaţiului, într-un cadru complex şi pluridisciplinar, trecerea de la limitele umane la cele spaţiale se face treptat.
Argumentarea se va face din ce în ce mai puternic în ceea ce priveşte problematica limitei. Amintesc de definirea limitei la M. Heidegger : “Limita nu este locul în care încetează un lucru, ci aşa cum au observat grecii, limita este locul din care un lucru îşi începe esenţa sa”(Originea operei de artă,1982). Tot el susţine că principala calitate a spiritului este cea de a fi locuită. Raportarea omului la locuri duce la perceperea spaţiului, şi prin el implicit la perceperea limitelor spaţiale. Mult mai sistematizat se pot concluziona două idei :
1. folosirea spaţiului într-un mod complex, de fapt generează limitarea acestuia.
2. prin relaţia complexă finit-spaţiu, locuirea creează interioritate spaţiului.
În câteva cuvinte, ceea ce se poate extrage din punct de vedere fenomenologic, este ideea heideggeriană în care timpul nu porneşte de la eternitate, ci eternitatea poate fi înţeleasă prin caracterul timpului împlinit.
Discuţia despre spaţiu, timp şi fiinţă, din perspectiva filozofică se poate dezvolta mult mai mult, însă las această abordare în mâinile celor specializaţi în acest domeniu.
De fapt, referitor la timp, schema concepută de mine s-a datorat intenţiei de a surprinde prezentul în care se desfăşoară diferite transformări. Din punctul meu de vedere timpul este factorul decizional în toate modificările suferite în orice domeniu, în orice relaţie. Paradoxal este că prin modul în care este structurată fiinţa, ea îşi proiectează viitorul privind greşelile sau reuşitele trecutului, dar uită de prezent.
Astăzi oricine poate inventa teorii, idei, concepte, însă esenţa nu se poate modifica. Pentru susţinerea ideii filozofice îl voi cita pe Immanuel Kant: “Nu se poate inventa filozofia, se poate inventa doar să filozofezi.”
Filozofia grădinii
„Adevărata filozofie este să înveţi
să vezi lumea din nou.”
Al doilea punct de vedere luat asupra lucrării este cel particular. Să focalizăm relaţia strictă dintre filozofie şi om-natura. Lucrurile devin complexe. Pentru început mă voi ocupa de a înţelege unde se situează grădina privind câteva aspecte particulare ale marilor filozofi. De fapt a specula un punct de vedere cu privire la filozofia grădinii, înseamnă a pleca de la originar. Oare cum se poate defini grădina filozofic? Aduc în discuţie triplicitatea spaţiului discutată în cadrul cursului “Teoria spaţiului şi filozofia locuirii” (Henri Lefebvre, La production de l’espace,1974):
1. Practica spatială (spaţiul perceput) – este strâns legat de realitatea cotidiană (utilizarea timpului, deplasările, locurile);
2. Reprezentările spaţiului (spaţiul conceput) – este spaţiul technocratic rezultat dintr-o viziune raţională şi ştiinţifică. Baza este constituită din o serie de reprezentări ale spaţiului şi din o serie de coduri/convenţii;
3. Spaţiile reprezentării (spaţiul trăit) – este spaţiul reprezentărilor, al acumulărilor de coduri şi semnificaţii în timp. Este spaţiul dominat, subiect al aproprierilor şi modificărilor.
Cele trei, din punctual meu de vedere se pot atribui spaţiului real, ireal şi locului.
Relaţia dintre spaţiu şi loc (M. Certau) poate fi abordată în două moduri:
a) – fie puse în antiteză (spaţiul este o practică a locurilor)
Locul este o ordonare statică, stabilă. Locul poate fi propriu (guvernat de legea propriului) sau comun. Apare idea de apartenenţă, de fixitate. Există spaţii în momentul în care locul se efectuează/practică. Spaţiul poate să nu aparţină cuiva, nu sunt neapărat fizice.
b) – fie prin incluziune (loc≈concretizare, determinarea spaţiului)
Se transformă locuri în spaţii, în momentul în care există motive care ne fac să le practicăm într-un mod anume şi nu altfel. „Spaţiul s-a pulverizat în locuri”-Heidegger.
Într-o manieră mult mai simplificată putem clasifica spaţiul în real şi ireal.
Inclus în spaţiul real voi aborda problematica spaţiului cotidian. Aici voi face trimitere la “Inventarea spaţiului” de C. Mihali în care se vorbeşte despre cele trei locuri: casa-strada-locul de muncă. Pentru a evidenţia cât mai bine relaţia ce se discută în „Inventarea spaţiului”, ştiind că există alţi factori care contribuie (politic, economic, cultural, social…), am elaborat schema de mai jos. Subliniez faptul că fiecare are proporţia sa de cotidian.
Lumea cotidiană este dinamică, alcătuită din maniere cotidiene şi acţiuni incoerente ale activităţii sociale. Spaţiul cotidian pentru Certeau este reprezentat prin descrieri simbolice şi funcţionale. Spaţiul cotidian, cu alte cuvinte, este compus din spaţiul privat şi spaţiul public. La interferenţa celor două sfere fiind spaţiul social. Şi totuşi unde se află grădina privată? Dacă plec de la cel de-al doilea termen răspunsul este evident: privat. Şi totuşi nu pot afirma că este un spaţiu intim dar şi un spaţiu social? Ba da, dar pentru a nu fi înţeleasă greşit voi dezvolta această problemă în cele ce urmează.
Clar ar fi mai bine spus un spaţiu social limitat, de o altă factură mult mai restrânsă, bazat pe alte valenţe sociale. Limita poate fi dată fie de individ/proprietar, fie nu. Indiferent că vorbim la sensul propriu de permisivitatea proprietarului de a ne introduce în spaţiul grădinii sau că vorbim de limita construită – gardul (transparent/opac) – viaţa socială poate exista şi în cadrul mai restrâns – familial. Amintesc de activităţi ce se întâmplă în grădină: locul de joacă, grădinăritul, servirea mesei, locul de contemplare/visare/relaxare/citit/creaţie…etc. Timpul în grădină modifică continuu activităţile /percepţiile (de la anotimp la anotimp), însă repetivitatea lor face ca grădina să aparţină spaţiului cotidian. Deci pot extinde trilogia: casă/gradină – stradă – loc de muncă. Amplasez grădina ca fiind echilibrul dintre interior şi exterior. În realitate întodeauna au existat negocieri între spaţiul privat şi spaţiul public la nivel fizic. Dar ce se întâmplă în cazul în care cineva îţi agresează privatul? Categoric devine un conflict social, deci socialul îşi face prezenţa în context.
În ceea ce urmează voi începe o discuţie pentru amplasarea grădinii în spaţiile reprezentării. Trimiterea este făcută către Rosario Assunto, care în opera sa, defineşte grădina ca identitate în artă şi natură. Grădinăritul in viziunea lui este privit ca fiind un ideal al împăcării absolute dintre om şi natură ca o fericire străveche pierdută şi recuperată, dar eu consider ca este încercarea de dominare şi transformare/adaptare a naturii în vederea satisfacerii unor nevoi proprii (fie ele fizice sau psihice). Cu alte cuvinte, grădina este de fapt natura modificată de om, iar pentru mulţi dintre noi ea poate fi privită ca o operă de artă, completativă, având în sine propriul scop. Pentru autor contemplaţia grădinii-artă este identificată cu trăirea în grădina-natură. Aşa cum în orice operă se pune problema esteticii, a moralului (bine, adevăr…), a timpului, aceleaşi discuţii sunt adaptate, modelate pentru opera-grădină. Fără a mă adânci prea mult subliniez faptul că discuţia se poate continua mult mai mult făcând trimiteri la Heidegger – „Originea operei de artă”, însă deocamdată este suficient.
Nu cred că exagerez dacă spun că în literatură se poate vorbi la infinit (proză sau versuri) despre orice (inclusiv grădină), însă mult mai interesantă este aducerea la cunoştiinţă a problematicii despre timpul poeziei. Pentru Rosario Asunto timpul poeziei este definit ca fiind „cel care include în sine timpul vieţii”. Ideea continuă cu subiectul „grădina de cuvinte”, care simplificat este forma contemplabilă a gândurilor.
Astăzi, încetul cu încetul, după cum menţionează C. Mihali, locuirea s-a retras în poezie. Ea reprezentând o cale de acces privilegiată, de reverie, de vis…mă aprorii din ce în ce mai mult de G. Bachelard, care în „Poetica spaţiului” vrea să ne înveţe „cum să «locuim poetic» în această lume”. Poezia este a sufletului, iar casa este „o stare sufletească”. Referitor la grădină, compară constructorul virtual de cochilie cu un arhitect peisagist. Pentru a deveni totul natural, unitar, îmbracă cu pământ şi vegetaţie „cabinetele”. „Casa a devenit o făptură a naturii”. Ideea de limită este determinată de fiinţa adăpostită. Exemplul este întărit în discuţia despre cochilie (melc) şi cuib (pasăre).
În pictură, ca şi în literatură, grădina poate fi interpretată şi imaginea nu mai este un simplu înlocuitor al unei realităţi.
Să discutăm despre spaţiile reprezentării: locul-grădină.
Dacă cercetăm conceptul lui M. Foucault, acesta ne dezvăluie spaţiul ca fiind un cumul de relaţii de amplasare. Timpul nu apare, ci se dizolvă în spaţiu. Spaţiul se clasifică în: utopii sau heterotopii, mijlocul dintre cele două fiind: oglinda. Pentru a mă apropia de ceea ce mă interesează voi aprofunda problematica principiului 3 al heterotopiei (heterotopia are 5 principii). Mai exact: “Heterotopia are puterea de a juxtapune într-un singur loc mai multe spaţii, mai multe amplasamente care sunt incompatibile.” (Dits et ecrites, Gallimard,1994, vol IV). Aici se dicută despre grădină ca fiind „cea mai mică parcelă a lumii şi, apoi, totalitatea lumii.” Grădina din totdeauna a existat, însă semnificaţiile profunde ce le deschide s-au modificat în funcţie de cultură şi timp. Indiferent că este o grădină occidentală, orientală, barocă …, o grădină în care plantele cresc liber sau sunt modelate de grădinar sau un covor, ea ne trimite la contemplaţie. Grădina Edenului reprezintă primul loc unde Adam şi Eva au trăit după ce au fost creaţi. Reprezenta idealul, relaţia dintre om şi natură. De la o simplă întrebare: „Grădina Edenului este sau nu este locul de origine a speciei noastre?” mă îndrept către o discutie filozofica inepuizabilă.
În concluzie, din punct de vedere filozofic, schema se poate completa cu filozofia non-locurilor, a producţiei de semne etc. Însă doresc a mă opri în acest loc şi să încep o nouă idee.
Filozofia în grădină
„Filozofice sunt acele gândiri
care întemeiază oamenii.”
Lucian Blaga
Pentru început mă voi întoarce în sfera irealului. Vicenzo De Castro susţine că arta plastică, poezia etc. au în comun relaţia cu sufletul şi această relaţie „în virtutea căreia este legată de natură şi trebuie să fie productivă acesteia…”. G. Gentile susţine că sentimentul este forma subiectivă a oricărei gândiri şi că senzaţiile (ca modificări ale corpului nostru) sunt interioare gândirii. Aşadar din cele două idei putem concluziona că arta este spiritul ca sentiment. Confirmarea senzaţiei, la un moment, este dată de construirea simţurilor.
În esenţă tema doctoratului meu face referinţă la interacţiunea psihologică specială între individ şi grădină, într-un context contemporan din ce în ce mai complex. Într-o proiectare de spaţiu verde medităm asupra percepţiei individului ca răspuns la stimulul generat de noul peisaj creat. Dorinţa de a proteja, îmbunătăţi sau recrea un spaţiu nu numai că modifică imaginea vizuală sau relieful, ci totul capătă noi forme, siluete şi noi relaţii psihologice. Percepţia este spaţiul înţeles, spaţiul personal reprezentat de simţuri. „Omul trăieşte din imagini” – G. Bachelard.
Ceea ce rămâne o obişnuinţă pentru om este lucratul în grădină. Într-un spaţiu de inspiraţie, ocrotitor, ce este cel mai usor este de crea artă în natură (a filozofa), din natură (a picta), cu natură (a grădinări). Deci un alt mod de a face filozofie în grădină poate fi tradus şi în sensul propriu.
„Senzaţiile particulare, finite, sunt cele ale gustului, pipăitului, mirosului, plăcerea sau neplăcerea lor nefiind nimic altceva decât modificare a corporalităţii noastre – dar această modificare a existenţei noastre corporale asimilează în noi lucrurile şi lucrurile în noi, devenind, în gândire şi pentru gândire, sentiment: sentiment, spunem, în care gândirea, ca sentiment de sine, devine cuvânt, corporalitate adică; şi corpul, ca sentiment al naturii este, pentru gândire, cuvânt el însuşi.” (Rosario Assunto, Scrieri despre artă. Filozofia grădinii şi filozofia în grădină, vol.1, 1988, p.187)
Concluzii:
“Natura este omul extins;
omul este natura restrânsă.”
George Mircea
Se poate clar observa că există filozofii cu abordări diferite, idei şi teorii deosebite şi nenumărate. Din perspectiva mea, locul grădini este la intersecţia de spaţii: spaţiul privat-spaţiul public, spaţiul familiei-spaţiul social, spaţiul de distracţie-spaţiu de muncă… De fapt grădina îţi oferă posibilitatea de a face artă în natură, din natură, cu natură.
„Arta este prezentă în filozofie şi nu alături de filozofie”(Rosario Assunto în Scrieri despre artă, vol. 1, Meridiane, Bucureşti 1988). Îmi asum răspunderea faţă de cele scrise şi mărturisesc sincer că prin schemele elaborate mi-am dorit să las deschise direcţii de cercetare filozofică asupra grădinii.
autor: Urb. Peis. Bucur (Luparu) Lavinia-Elena , UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM „ION MINCU”, BUCUREŞTI – ŞCOALA DOCTORALĂ „ SPAŢIU, IMAGINE, TEXT, TERITORIU”
Bibliografie:
Assunto, Rosario, Scrieri despre artă. Filosofia grădinii şi filosofia în grădină, trad.rom. de Olga Mărculescu, Bucureşti, Meridiane, 1988.
Assunto, Rosario, Scrieri despre artă.Grădini şi gheţari, trad.rom. de Olga Mărculescu, Bucureşti, Meridiane, 1988.
Bachelard, Gaston, Poetica spaţiului, trad.rom. de Irina Bădescu, Piteşti Bucureşti, Paralela 45, 2003.
Eco, Umberto, O teorie a semioticii, trad.rom. Cezar Radu şi Costin Popescu, Bucureşti,
Trei, 2008.
De Certeau, Michel, L’invention de quotidien, Paris, Gallimard, 1990.
Foucault, Michel, Des espaces autres,in Dits et ecrites, vol IV, Gallimard,1994, trad.rom. Bogdan Ghiu, în M. Foucault, Theatrum philosophicum, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2001.
Heidegger, Martin, Originea operei de artă, trad.rom. Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Univers, 1982
Mihali,Ciprian, Inventarea spaţiului. Arhitecturi ale experienţei cotidiene, Bucureşti,
Paideia, 2001.
Lefebvre, Henri, La production de l’espace, Paris ,Anthropos,1974
