Importanţa vieţii religios-culturale în comunitatea urbană a Romanului – perspective ecumenice –
Urbea Romanului, cea veche şi cea nouă, aduce cu sine un parfum dulce ale timpurilor trecute, al timpului tumultuos prezent şi al visurilor năvalnice viitoare, dar toate cele trei timpuri – trecut, prezent, viitor – au o caracteristică unică şi de netăgăduit: amintirea. Acea amintire ce nu minte şi care ne face să vedem Romanul nu cu ochii critici ai expertului, ai criticului sau ai cercetătorului, ci cu îngăduinţa blajină a trăitorului de rând.
În această perspectivă mă înscriu în rândul participanţilor celui de al doilea Conferinţa Naţional de Antropologie Urbană, ediţia a II-a, eveniment de marcă a vieţii culturale romaşcane şi doresc să aduc un gând de preţuire şi de mulţumire tuturor acelora care s-au străduit să organizeze, nu la număr, ci la suflet şi la calitate, un astfel de eveniment.
În orice societatea umană, şi cu atât mai mult în cea actuală, se simte nevoie unei afirmări a vieţii spirituale, religioase şi culturale, deoarece prin manifestarea publică a acestui simţământ interior pot fi identificate multe din năzuinţele omului. De aceea, referatul de faţă face apel la bunele raporturi existente în urbea romaşcană şi în societatea actuală în ceea ce priveşte dialogul dintre Biserici, religii şi oamenii de cultură ai locului.
Preocuparea de bază a Bisericii este aceea de a asigura o colaborare, nu numai cu aceia care au preocupări şi probleme comune, care pot să aprofundeze mai bine împreună aspecte şi să întărească, cel puţin în parte, şi să ofere posibile soluţii, ci şi cu aceia care sunt în grad să demonstreze voinţa de a da un ajutor frăţesc în elaborarea şi dezvoltarea de planuri în creşterea Bisericii şi a societăţii contemporane[1]. Pentru a înfrunta noile provocări ale Bisericii, părinţii conciliari ai celui de al II-lea Conciliu din Vatican erau invitaţi să-şi lărgească viziunea asupra căutării binelui comun şi să facă din adunarea episcopilor un moment de comuniune şi de aprofundare a noilor cerinţe atât a Bisericii universale, cât şi a fiecărei dieceze sau eparhii în parte[2]. În acest context, reflecţia Bisericii s-a îndrepta şi către două realităţi existente şi care şi-au exprimat clar punctele de vedere în decursul istorie: Bisericile Orientale catolice, Bisericile Orientale şi comunităţile ecleziastice din Orient şi Occident. De fapt, documentele emanate cu această ocazie au demonstrat, încă o dată, că Biserica nu exclude pe nimeni şi că doar o unitate în credinţă poate pune în practică ceea ce Isus Cristos a spus în testamentul său, ca toţi să fie una în el (cf. In 17,21).
Elaborând proiecte de viitor, Conciliul Vatican al II-lea a oferit atât Bisericii, cât şi lumii două documente de extraordinară importanţă şi necesitate pentru a face paşi concreţi între unitate şi spre cunoaşterea tezaurului inestimabil al lumii orientale: decretul despre Bisericile Orientale catolice, Orientalium ecclesiarum, şi decretul despre ecumenism, Unitatis redintegratio. Aceste două braţe deschise către Orient s-au concretizat prin noi directive şi viziuni asupra modului de lucru şi de percepere a teologiei, a moralei, a pastoralei şi a spiritualităţii lumii orientale, în mod special, şi a lumii occidentale, în mod general.
Îndreptându-ne spre o aprofundare a decretului Orientalium ecclesiarum, suntem surprinşi de claritatea învăţăturii Bisericii şi, de asemenea, de modul în care acest document a fost pregătit pentru a răspunde necesităţilor concret ale timpului[3]. Chiar de la începutul decretului, în care se prezintă care va fi rolul său şi cui este adresat[4], ne găsim în faţa unui „laborator” al gândirii teologice şi al înţelegerii şi interpretării tradiţiei trăite de Biserică în vastul teritoriu al Orientului.
„Graţie prezenţei Duhului Sfânt, varietatea în Biserică poate străluci de frumuseţe inefabilă, fără să aducă prejudicii unităţii. În acest sens, Conciliul Vatican al II-lea a vorbit despre comorile Bisericilor orientale în comuniune cu Roma: «Căci în ele, întrucât sunt ilustre prin vechimea lor venerabilă, străluceşte tradiţia care vine de la Apostoli prin Sfinţii Părinţi şi care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu şi indivizibil al Bisericii universale». Prin urmare, întreaga «comunitate ecumenică» creştină are nevoie de glasul lor şi de prezenţa lor. «Biserica sfântă şi catolică, care este trup mistic al lui Cristos, este alcătuită din credincioşi uniţi organic în Duhul Sfânt prin aceeaşi credinţă, aceleaşi sacramente şi aceeaşi conducere şi care, unindu-se în diferite comunităţi a căror coeziune este asigurată de ierarhie, formează Biserici particulare sau Rituri. Între ele există o admirabilă comuniune, astfel încât diversitatea din Biserică nu dăunează unităţii, ci mai degrabă o manifestă»”[5].
Întâlnirea dintre Orient şi Occident, prin intermediul Bisericii, este o punte de viaţă eclezială, dar, în acelaşi timp, şi de adevărată comuniune a întregului neam omenesc, deoarece din diferitele ţinuturi orientale îşi face apariţia minunate tradiţii şi rituri care îmbogăţesc tezaurul Bisericii universale[6].
Înainte de a fixa datele de bază ale documentul conciliar Orientalium ecclesiarum, este stric necesar să identificăm un minim de principii de care Biserica a ţinut cont şi anume:
– legea pluralităţii: vorbind despre comunităţile orientale discursul nu poate direcţiona într-un singur sens, ci este nevoie de a se ţine cont de diversitatea culturală şi rituală a fiecărui membru în parte;
– legea unităţii: aceasta ţine cont de faptul că orice diferenţă a exprimare exterioară a religiozităţii interioare, orice formă cultică şi liturgică exterioară nu poate să limiteze şi să obstrucţioneze unitatea Bisericii în ansamblul ei, ci trebuie să ofere noi dimensiuni şi noi perspective;
– legea reciprocităţii: este vorba despre dialogul care trebuie să existe între Bisericile creştine şi de aplicarea corectă a învăţăturilor evanghelice;
– legea iubirii: care trebuie este punctul de plecare a oricărei iniţiative umane în perspectiva descoperirii lui Dumnezeu şi a unităţii;
– legea experienţei: în momentul în care să acţionează în favoarea unităţii Bisericii, atunci se poate afirma că experienţa ne va călăuzi paşii către unitate;
– legea sintezei: adică punctul de sosire, roadele mature a credincioşilor şi scopul final al oricărui dialog[7].
Ţinând cont de legile de mai sus este necesară o cunoaştere mai apropiată a lumii orientale, deoarece:
„Lumina Orientului a iluminat Biserica Universală, încă de când a apărut asupra noastră «un soare ce răsare» (Lc 1,78), Isus Cristos, Domnul nostru, pe care toţi creştinii îl invocă drept răscumpărător al omului şi speranţa lumii. Pentru ca într-adevăr credem că venerabila şi vechea tradiţiei a Bisericilor orientale este parte integrantă a patrimoniului Bisericii lui Cristos, prima necesitate pentru catolici este de a o cunoaşte pentru a putea favoriza, în modul posibil fiecărui, procesul unităţii. Fraţii noştri orientali sunt conştienţi de a fi purtători vii, împreună cu fraţii ortodocşi, ai acestei tradiţii. E necesar ca şi fiii Bisericii catolice de tradiţiei latină să poată cunoaşte pe deplin această comoară şi să simtă astfel, împreună cu papa, durerea sufletească pentru ca să fie restituită Bisericii şi lumii deplina manifestare a catolicităţii Bisericii, exprimată nu de o singură tradiţie şi, cu atât mai puţin, de o comunitate împotriva alteia; şi pentru ca şi nouă să ne fie dăruit a gusta pe deplin acel patrimoniu în mod divin şi neîmpărţit al Bisericii universale, care se păstrează şi creşte în viaţa Bisericilor Orientale ca şi în a celor Occidentale”[8].
Recunoaşterea legăturii indispensabile dintre Occident şi Orient este firul roşu cel străbate întregul document conciliar şi se reface la originea celor două mari tradiţii ale Bisericii creştine. Tot din aceeaşi perspectivă, Bisericile Orientale sunt văzute drept păstrătoare a gândirii şi a sfinţeniei Bisericii lui Isus Cristos:
„Istoria, tradiţiile şi nenumărate instituţii bisericeşti dau strălucită mărturie despre meritele deosebite ale Bisericilor orientale în Biserica universală. De aceea Conciliul înconjoară acest patrimoniu bisericesc şi spiritual cu stima cuvenită şi cu îndreptăţită laudă; mai mult, îl consideră cu tărie ca patrimoniu al Bisericii universale a lui Cristos. El declară aşadar în mod solemn că Bisericile din Orient ca şi cele din Occident au dreptul şi datoria de a se conduce după propriile discipline particulare de vreme ce acestea se ilustrează prin venerabila lor antichitate, sunt mai conforme cu obiceiurile credincioşilor lor şi par mai capabile să asigure binele sufletelor.
Toţi Orientalii să aibă certitudinea că pot şi trebuie să-şi păstreze necontenit riturile liturgice legitime şi disciplina şi că nu trebuie introduse schimbări în acestea decât în vederea propriului progres organic. Aşadar toate acestea trebuie păstrate cu cea mai mare fidelitate de Orientalii înşişi; aceştia trebuie să dobândească o cunoaştere din zi în zi mai bună şi o practicare mai desăvârşită a acestor lucruri; iar dacă, din motive legate de timpuri sau persoane, le-au abandonat pe nedrept, să se străduiască să se întoarcă la tradiţiile strămoşeşti. Aceia care, în virtutea misiunii lor sau slujirii lor apostolice, au relaţii frecvente cu Bisericile orientale sau cu credincioşii lor să fie instruiţi, în mod corespunzător, pe măsura importanţei îndatoririlor lor, în cunoaşterea şi în respectarea ritualului, disciplinei, doctrinei, istoriei şi caracterului Orientalilor” (OE 5-6).
Datele de bază ale decretului Orientalium ecclesiarum constau în accentuarea modalităţilor de a percepe fenomenul cultural oriental ca o parte fundamentală şi esenţială a mari familii creştine. Desigur că acest fapt presupune o analiză amănunţită a tot ceea ce înseamnă conţinut religios, dogmatic şi spiritual al Orientului creştin[9].
Cultura – punct de plecare a cunoaşterii dintre oameni
Biserica creştină de la începutul celui de al III-lea mileniu creştin se prezintă omenirii cu noi valenţe ale tradiţiei sale multimilenare şi, în acelaşi timp, caută să dea răspunsuri noi şi actuale provocărilor pe care cultura contemporană le adresează lumii şi Bisericii. Urmând indicaţiile Conciliului Vatican al II-lea, Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, defineşte şi enumeră modalităţile prin care se poate construi o nouă orientare în cultură:
„Este propriu persoanei umane să nu-şi poată atinge adevărata şi deplina realizare ca om decât prin cultură, adică prin cultivarea bunurilor şi valorilor naturii. Aşadar, ori de câte ori este vorba despre viaţa umană, natura şi cultura sunt cât se poate de strâns legate.
În sens larg, termenul de «cultură» desemnează toate mijlocele prin care omul îşi cizelează şi îşi dezvoltă multiplele daruri spirituale şi fizice; se străduieşte să supună lumea prin cunoaştere şi muncă; umanizează viaţa socială, atât familială cât şi civică, prin progresul moravurilor şi al instituţiilor; în sfârşit, exprimă, comunică şi păstrează în operele sale, în decursul timpurilor, marile experienţe spirituale şi aspiraţiile sale majore pentru ca ele să slujească progresului multora şi chiar al întregului neam omenesc.
De aici rezultă că cultura prezintă în mod necesar un aspect istoric şi social şi că termenul «cultură» primeşte adeseori un sens sociologic şi chiar etnologic. În acest sens, se vorbeşte despre pluralitatea culturilor. Într-adevăr, din diversitatea modurilor de a folosi lucrurile, de a munci, de a se exprima, de a practica religia, de a constitui moravuri, de a legifera, de a crea instituţii juridice, de a dezvolta ştiinţele şi meşteşugurile şi de a cultiva frumosul se naşte o diversitate în stilurile de viaţă şi în ierarhizarea valorilor. Astfel, din uzanţele şi instituţiile moştenite se alcătuieşte un patrimoniu propriu fiecărei comunităţi umane. Tot astfel se constituie şi mediul definit şi istoric în care este inserat orice om, din orice neam sau epocă, şi din care îşi dobândeşte valorile ce îi permit să promoveze civilizaţia şi cultura” (GS 53).
Aşadar, există un raport imediat între Biserică, credinţă şi cultură, iar acesta se materializează prin faptul că în concepţia şi experienţa creştină credinţa şi cultura şi-au asumat o relaţie particulară, deoarece în Biserică principiul care penetrează cultura este legat de întruparea Fiului lui Dumnezeu, de Isus Cristos (cf. In 3,16; 1In 4,11) care este văzut drept comuniune dintre om şi Dumnezeu. Acest nucleu genuin al credinţei şi al Evangheliei este, de fapt, punctul central a oricărei viziuni culturale creştine. Raportul dintre adevărul creştin şi cultura omului este unul accentuat de modalitatea prin care Biserica a ştiut să-i acorde importanţa cuvenită, iar dezbaterile Conciliului Vatican al II-lea au scos la lumină străvechi valori culturale ale omenirii şi ale credinţei creştine. Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, provoacă lumea creştină la un dialog cu întreaga familie umană, în ceea ce priveşte spinoasele probleme actuale ale evoluţiei umane şi, de aceea, Biserica se oferă a fi garanta şi mediatoarea autorizată a cooperării sincere a umanităţii în descoperirea de noi valenţe şi noi posibilităţi ale progresului cultural.
În acest context, se prezintă reflecţia specifică a Bisericii în ceea ce priveşte promovarea progresului culturii în comunitatea creştină şi în lume (cf. GS 53-59) şi, de aceea, misterul credinţei creştine este înţeles drept stimul şi ajutor al unei creşteri culturale umane care are un loc privilegiat în vocaţia integrală a omului. Multiple sunt raporturile care există între mesajul mântuirii şi cultura umană pe care documentul conciliar Gaudium et spes le pune în evidenţă şi, în mod particular, subliniază faptul că Biserica nu se identifică:
„(…) nu este legată în mod exclusiv şi indisolubil de nici o rasă şi de nici un neam, de nici un fel anume de viaţă, de nici un obicei vechi sau nou. Mereu fidelă propriei tradiţii şi, în acelaşi timp, conştientă de misiunea sa universală, ea poate intra în comuniune cu diferitele forme de cultură, ceea ce le îmbogăţeşte atât pe acestea cât şi pe ea însăşi.
Vestea cea bună a lui Cristos reînnoieşte necontenit viaţa şi cultura omului căzut; combate şi îndepărtează erorile şi relele izvorâte din mereu ameninţătoarea seducţie a păcatului” (GS 58).
Cultura contemporană este un teren privilegiat în care credinţa se întâlneşte cu persoanele, deoarece, în sens spiritual, omul este constituit de cultura sa, de cultura din care face parte şi este întotdeauna tot mai clar faptul că viitorul omului depinde de cultura în care trăieşte şi de cultura pe care şi-o creează. Reflecţia magisterială a Bisericii din ultimi ani a demonstrat că provocarea timpului de faţă este aceea culturală, deoarece fără cultură nu există umanitate şi doar prin intermediul culturii persoana poate să-şi construiască propria identitate, să-şi plămădească fiinţa, să dea un sens gândirii proprii, creaţiei şi acţiunilor sale.
Biserica Catolică şi cultura creştină
În momentul în care societatea contemporană românească a început să-şi dezvolte un program special dedicat culturii şi a tot ceea ce înseamnă cultură şi modalitate de exprimare a persoanei umane, Biserica a înţeles că aceste caracteristici îi sunt proprii şi că ele fac parte din patrimoniul ei chiar de la început.
Semnificaţiile fundamentale ale culturii le găsim plecând de la formele gândirii timpului, înţelegând ce anume înseamnă „cultivarea omului”[10]. Conceptul de „cultură” este mult mai amplu decât cel desemnat de paideia, care se referă la prima vârstă şi la vârsta evolutivă a persoanei. Aici este vorba despre întreaga existenţă umană: omul poate şi trebuie să se îmbogăţească cultural în orice moment al vieţii sale. Este vorba, am putea spune, despre o progresivă „umanizare” a sa, deoarece omul devine om în măsura în care reuşeşte să dezvolte amplu cunoştinţele sale şi să actualizeze în sine ceea ce Dumnezeu i-a dăruit. Această „cultivare” se realizează prin intermediul asimilării de valori, adică prin asimilarea a ceea ce este adevărat, bun sau drept, ş.a.m.d. Doar adevărul, dreptatea, frumuseţea, binele etc. pot alimenta omul, îl pot ajuta să crească dezvoltând în el toate virtuţile.
Tot pe aceeaşi line, termenul de „cultură” indică şi rezultatele „cultivării” sale: „cultura” unui om este patrimoniul său spiritual pe care-l cucereşte, adică valorile intelectuale, morale şi estetice[11]. Începând cu jumătatea secolului al XVII-lea, cu progresiva exaltare a ideii de „popor” şi de „naţiune”, termenul de „cultură” ia o nouă dimensiune cu caracter social. Din acel moment s-a început a se vorbi despre „cultura” unei ţări, a unui neam, a unei comunităţi, identificând-o în mijloacele „sociale” şi în rezultatele „sociale” ale acestei activităţi: înainte de toate, în şcoli, în institutele de cercetare, în formele de comunicare a noilor idei, şi, mai apoi, în producţia filosofică, literară, artistică, muzicală etc.
Desigur că este interesant să vedem care este totalitatea „elaborărilor” culturale ale unui popor. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, are loc o răsturnare a înţelesului de „cultură” în sensul că noul concept vorbeşte despre faptul că omul nu mai este destinatarul şi sfârşitul unei acţiuni[12], ci subiectul şi principiul, nu individual, ci printr-o dimensiune, i-am putea spune, corală. Vocabularul se schimbă şi începe să însemne tot ceea ce provenind de la o totalitate de oameni, devine posesiune comună, proprie şi caracteristică. Nu mai are nici o relevanţă „valoarea” intrinsecă a produsului. „Cultura” unui popor este totalitatea elaborărilor sale şi a comportamentelor sale. În acest sens, se pot reţine drept date „culturale”, în aceeaşi măsură cu operele lui Platon, picturile rupestre ale popoarelor primitive, legendele pigmeilor, cutumele triburilor în ceea ce priveşte convieţuirea, alimentaţia, munca etc[13]. În acest caz, este natural ca să prevaleze sensul de plural al termenului de „cultură”, deoarece sunt atâtea culturi câte grupuri umane există, purtându-se vorbi despre cultura etruscă, cultura romană, cultura indoneziană, cultura română etc[14].
De mai puţin de jumătate de secol se împământeneşte o altă idee în ceea ce priveşte termenul de „cultură”: el înseamnă o interpretare particulară a realităţii, fiind legat de un criteriu de judecată şi de comportament al persoanei şi al societăţii. În acest caz, cuvântul „cultură” se referă la un sistem care ţine de domeniul evaluării ideilor, a faptelor, a evenimentelor, sistem evaluat printr-un complex de „modele” de viaţă socială exaltate sau, cel puţin, acceptate de societate. Orice „cultură”, înţeleasă în acest fel, comportă, aşa după cum am văzut, o „scară de valori” propusă şi acceptată într-o anumită zonă. În acest sens, ne putem gândi la o cultură colectivă, o cultură radicală etc.
În tot acest context cultural modern se interpune cultura creştină a omului: în acest spaţiu plin de subiectivism şi de remodelare a conceptelor, Biserica îşi propune punctul său de vedere în ceea ce priveşte cultura.
Revelaţia creştină fondată pe manifestarea Omului-Dumnezeu Isus Cristos, chip al lui Dumnezeu Tatăl, nu doar că ne oferă o „teologie antropologică”, ci ne oferă şi o „antropologie teologică”, o antropologie care recunoaşte în Fiul lui Dumnezeu întrupat, mort şi înviat, arhetipul oricărei umanităţi autentice:
„De fapt, numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului. Căci Adam, cel dintâi om, era prefigurarea Aceluia ce avea să vină, Cristos Domnul. Cristos, noul Adam, prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii. Nu este de mirare, deci, că în el toate adevărurile mai sus amintite îşi află izvorul şi punctul culminant.
El este «Chipul nevăzutului Dumnezeu» (Col 1,15), El este Omul desăvârşit care a redat fiilor lui Adam asemănarea cu Dumnezeu, deformată începând cu primul păcat. Cum în el natura umană a fost asumată fără a fi nimicită, prin însuşi acest fapt ea a fost înălţată şi în noi la o demnitate sublimă. Căci, prin Întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om. A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat.
Miel nevinovat, prin Sângele său vărsat în mod liber, a meritat pentru noi viaţa şi, în el, Dumnezeu ne-a împăcat cu sine şi între noi, şi ne-a scos din robia diavolului şi a păcatului, aşa încât fiecare dintre noi poate spune împreună cu apostolul: Fiul lui Dumnezeu «m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine» (Gal 2,20). Suferind pentru noi, nu numai că ne-a dat exemplu ca să mergem pe urmele lui, dar ne-a deschis şi calea: dacă o străbatem, viaţa şi moartea sunt sfinţite şi primesc un sens nou.
Creştinul, devenit asemenea chipului Fiului, care este Întâiul-născut dintre mulţi fraţi, primeşte «pârga Duhului» (Rom 8,23), prin care devine în stare să împlinească legea nouă a iubirii. Prin acest Duh care este «chezăşia moştenirii» (Ef 1,14), omul întreg este refăcut înlăuntru, până la «răscumpărarea trupului» (Rom 8,23): «Dacă Duhul aceluia care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare, pentru Duhul său care locuieşte în voi» (Rom 8,11). Desigur, pentru creştin este o necesitate şi o datorie presantă să lupte împotriva răului cu preţul multor încercări şi să îndure moartea; însă, asociat la misterul pascal şi făcut asemenea lui Cristos întru moarte, întărit de speranţă, va merge spre înviere.
Acest lucru este valabil nu numai pentru creştini, ci şi pentru toţi oamenii de bunăvoinţă, în a căror inimă harul lucrează în mod invizibil. Într-adevăr, de vreme ce Cristos a murit pentru toţi iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una, şi anume divină, trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociaţi acestui mister pascal.
Atât de mare şi de minunat este misterul omului, care străluceşte, prin revelaţia creştină, celor ce cred. Prin Cristos şi în Cristos se luminează enigma durerii şi a morţii care, în afara evangheliei lui, ne striveşte. Cristos a înviat, nimicind moartea prin moartea sa, şi ne-a dăruit viaţa pentru ca noi, fii în Fiul, să strigăm în Duhul Sfânt: Abba, Tată!” (GS 22).
Din lectura acestor rânduri ne dăm seama că o „cultivare” autentică a omului este aceea care se naşte şi se hrăneşte din credinţă, adică din cunoaşterea adevărului ca participarea noastră la opera lui Dumnezeu se face prin intermediul său şi că, în acest mod, putem cunoaşte creaturile sale. Pe de altă parte, în conformitate cu cuvintele lui Isus Cristos, primul, adevăratul şi unicul cultivator al omului este Dumnezeu Tatăl (cf. In 15,1): orice altă cultura hominis, care nu este, într-o formă sau alta, reverberaţia şi actualizarea în timp a lui Dumnezeu Tatăl, riscă întotdeauna să fie arbitrară şi manipulatoare. De aici rezultă faptul că „cultivarea creştină” are în sine, aşa cum foarte bine au intuit cei din vechime, ceea ce este adevărat, ceea ce este drept, ceea ce este frumos etc. Mai mult, aceste valori vor putea şi trebuie căutate în sine însuşi, fără sacralizări superflue, având garanţia că, în momentul în care sunt autentice, întotdeauna ele ne apropie şi ne conformează cu Isus Cristos, care este Adevărul, Dreptatea, Milostivirea, Frumuseţea, valori care devin, misterios, figuri şi realităţi ale omului capabil să le ajungă şi să le trăiască.
Patrimoniul cultural creştin se fundamentează pe aproape două mii de ani de istorie în care multe contribuţii decisive au promovat elevarea interioară a omului şi multe dintre preocupările şi rezultatele cele mai nobile şi preţioase ale spiritului uman în toate sectoarele de activitate: în literatură, în artele figurative, în arhitectură, în muzică, în filosofie, în drept etc. De fapt, la o privire atentă a acestor activităţi şi a acestor îndeletniciri ne dăm seama că ele fac parte din „comoara familiei creştine”, deoarece poartă în sine urmele de neşters ale originii credinţei creştine.
Problema care se pune pentru comunitatea creştină din România este aceea de a redeveni capabilă de a înţelege această imensă bogăţie spirituală moştenită de Biserică. Indiferent cum sunt privite valorile creştine[15], dacă acestea sunt într-adevăr valori autentice, sunt întotdeauna legate de moştenirea noastră spirituală, deoarece, obiectiv, sunt întotdeauna reflexul luminii lui Isus Cristos şi, din acest motiv, putem spune că toţi pot să se îmbogăţească şi să se întâlnească în „cultura creştină”[16].
Mijloacele prin care se face „cultivarea creştină” a omului sunt multiple: pentru a nu risca să rămână doar vorbe abstracte şi vane afirmaţii de principiu, ele trebuie să-şi îndeplinească propriile îndatoriri. Aşa după cum ne vorbeşte şi documentul Pentru o pastorală a culturii, elaborat de Consiliul Pontifical pentru Cultură:
„Spre slujirea anunţului veştii bune şi deci a destinului omului în planul lui Dumnezeu, pastorala culturii derivă din însăşi misiunea Bisericii în lumea de astăzi, în perceperea reînnoită a exigenţelor sale, exprimată de Conciliul Vatican al II-lea şi de sinoadele episcopilor. Conştientizarea dimensiunii culturale a existenţei umane trezeşte o atenţie specială faţă de acest nou câmp al pastoralei. Ancorată în antropologia şi etica creştină, această pastorală animă un proiect cultural creştin care dă posibilitatea lui Cristos, Răscumpărătorul omului, centrul cosmosului şi al istoriei, să reînnoiască întreaga viaţă a oamenilor, deschizând «puterii sale mântuitoare… domenii întinse de cultură». Practic, în acest domeniu, căile sunt infinite, întrucât pastorala culturii se aplică la situaţii concrete pentru a le deschide spre mesajul universal al evangheliei
Spre slujirea evanghelizării, care constituie misiunea esenţială a Bisericii, harul său şi vocaţia sa proprie ca şi identitatea sa cea mai profundă, pastorala, în căutarea «modalităţilor cele mai potrivite şi mai eficace pentru comunicarea mesajului evanghelic oamenilor din timpul nostru», uneşte mijloace complementare: «Evanghelizarea este un proces complex şi cu elemente diferite: reînnoirea umanităţii, mărturia, vestirea explicită, adeziunea inimii, intrarea în comunitate, primirea semnelor, iniţiative de apostolat. Aceste elemente pot apărea contrastante şi chiar excluzându-se între ele. Însă, în realitate, sunt complementare şi se îmbogăţesc reciproc. Trebuie privit totdeauna la fiecare dintre ele integrându-l pe fiecare cu celelalte»” (PPC 6).
Într-o societate, aşa cum se profilează cea românească, nu puterea şi violenţa, ci raţiunea şi respectul valorilor trebuie să favorizeze propria cultură şi răspândirea ei în toate sferele. În orice caz, chiar şi în situaţiile externe cele mai potrivnice, comunităţile creştine trebuie neîncetat şi fără odihnă să lucreze pentru supravieţuirea, dezvoltarea, afirmarea necondiţionată şi permanentă a vieţii culturale.
O „cultură”, în sensul antropologico-etnologic, ceea ce înseamnă întregul complex de „elaborate umane” colective, este recunoscută ca un tot unitar de persoane individuale ce formează un popor. În ea îşi găsesc locul tradiţiile, obiceiurile, formele de lucru şi de viaţă, folclorul, abilitatea manuală şi celelalte particularităţi pe care un grup le recunoaşte ca proprii[17]. În acest caz, putem vorbi despre un „popor creştin”, perceptibil social şi identificabil ca atare? Şi, dacă el există, putem vorbi despre o „creştinătate”?
Însăşi particularitatea evenimentului creştin cere ca întreaga „comuniune” – mister transcendent şi etern – să aspire în continuu a deveni „comunitate”, adică o realitate unită, măsurată în timp şi determinată istoric. Credinţa cere – printr-un dinamism intrinsec – să intervină şi să transforme omul în întregime şi în toate dimensiunile sale, fie personale, fie familiare, fie sociale. De aceea, în nici un moment a pelerinajului, său Biserica nu poate să renunţe a da viaţă unei „creştinătăţi”, în conformitate cu schimbările inerente ale epocilor şi ale locurilor. „Creştinătatea” noastră actuală poate fi în minoritate, diferită de aceea din secolele trecute, dar nu trebuie să fie mai puţin vivace şi mai puţin puternică. Ea nu poate să se limiteze a fi ca un fenomen al timpului trecut, nici ca o perioadă trecută fără premise şi fără rădăcini: ea va fi cu atât mai vie şi eficace, cu cât va fi mai inspirată şi îmbogăţită nu doar de principiile eterne ale Evangheliei, ci şi de memoria trecutului. După cum se vede, o relansare a unei „culturi creştine” înţelese în acest fel este condiţionată de revitalizarea conştiinţei existenţei unui „popor creştin”, popor ce are în comun istoria sa, obiceiurile sale, sărbătorile sale, operele sale, manifestările sale multiforme[18].
Aici ar fi foarte interesant să vedem care este „scara creştină a valorilor”, deoarece, în conformitate cu noile accepţii ale ultimelor decenii în materie de sintagmă şi expresie, în momentul în care un grup uman ajunge să-şi cunoască şi să-şi accepte „valorile”, să înţeleagă traseul ierarhiile valorice, atunci se configurează o „cultură”. În acest caz, reducând Biserica creştină la o pură realitate populară sau la un simplu fapt al conştiinţei individuale, ceea ce nu concordă cu realitatea, este incontestabil faptul că trebuie să proclamăm public o „cultură creştină”, adică o „scară creştină de valori”.
Aici trebuie să notăm că toate comunităţile creştine au obligaţia să se pregătească să facă faţă tuturor tensiunilor care se pot naşte din inevitabilele întâlniri cu „culturi” diferite care, de fapt, vieţuiesc de mult timp într-o societate pluralistă, aşa cum este cea occidentală şi cum din ce în ce mai multe se profilează şi în ţara noastră[19]. Ne bucurăm întotdeauna de orice circumstanţă, nesperată şi neaşteptată, în ceea ce priveşte deschiderea faţă de alte culturi şi alte precepte de viaţă, însă, de mult ori, sunt mai frecvente dezacordurile şi aici am face bine dacă am fi atenţi pentru a nu sacrifica niciodată adevărul despre identitatea noastră creştină.
Este destul de dificil să convieţuiască pe aceeaşi scară a valorilor aceia care afirmă şi aceia care neagă un plan divin al originii lucrurilor; aceia care afirmă şi aceia care neagă o viaţă veşnică; aceia care afirmă şi aceia care neagă existenţa lumii invizibile; aceia care cred şi aceia care nu cred în Isus Cristos cel mort şi înviat, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul unic şi necesar al universului, Domnul istoriei şi al inimilor oamenilor. Cu toate acestea, noi nu trebuie şi nici nu impunem „cultura” noastră, dar, în acelaşi timp, trebuie să fim atenţi la ce „noi culturi” suntem invitaţi să aderăm, dacă ele sunt, într-adevăr, spre creşterea noastră spirituală, sau noi amăgiri ale lumii contemporane.
După cum am văzut, raportul dintre Biserică, credinţă şi cultură nu este extrinsec şi ocazional: el este, într-un oarecare fel, transcendent, chiar dacă pe parcursul istoriei s-a manifestat şi s-a actualizat în diferite forme. Credinţa, rămânând credinţă, trebuie să devină „cultură”: în sine însăşi, în radicalitatea ei şi în totalitatea renovatoare, credinţa îl introduce pe om în universul lui Dumnezeu. Ea nu mortifică şi nu neglijează nici una din valorile autentice pe care le întâlneşte în călătoria în timp şi în spaţiu, ci, dimpotrivă, le ia, le purifică, le ridică la demnitatea lor, le transformă într-o „cultură” originară şi fără echivoc; de fapt, în cele din urmă, le transformă în „cultură creştină”.
În acest context, cultura creştină a celui de al III-lea mileniu a Bisericii catolice din România trebuie să se transformă într-o nouă evanghelizare, deoarece, numai reactualizând evanghelia lui Isus Cristos, redescoperim valorile pure ale vieţii creştine.
„Spre slujirea evanghelizării, care constituie misiunea esenţială a Bisericii, harul său şi vocaţia sa proprie ca şi identitatea sa cea mai profundă, pastorala, în căutarea «modalităţilor cele mai potrivite şi mai eficace pentru comunicarea mesajului evanghelic oamenilor din timpul nostru», uneşte mijloace complementare: «Evanghelizarea… este un proces complex şi cu elemente diferite: reînnoirea umanităţii, mărturia, vestirea explicită, adeziunea inimii, intrarea în comunitate, primirea semnelor, iniţiative de apostolat. Aceste elemente pot apărea contrastante şi chiar excluzându-se între ele. Însă, în realitate, sunt complementare şi se îmbogăţesc reciproc. Trebuie privit totdeauna la fiecare dintre ele integrându-l pe fiecare cu celelalte».
O evanghelizare înculturată, graţie unei pastorale înculturate concentrate, permite comunităţii să primească, să celebreze, să trăiască şi să-şi exprime credinţa în propria sa cultură, în «compatibilitate cu evanghelia şi comuniunea cu Biserica universală». Ea exprimă în acelaşi timp caracterul absolut nou al revelaţiei în Isus Cristos şi exigenţa de convertire care izvorăşte din întâlnirea cu unicul Mântuitor: «Iată, toate le fac noi» (Ap 21,5).
Aceasta arată importanţa misiunii proprii teologilor şi păstorilor în ceea ce priveşte înţelegerea fidelă a credinţei şi discernământul pastoral. Simpatia cu care ei trebuie să se apropie de culturi, «recurgând la conceptele şi limbile diferitelor popoare» pentru a exprima mesajul lui Cristos, nu poate renunţa la un discernământ angajant, în faţa marilor şi gravelor probleme care ies la iveală dintr-o analiză obiectivă a fenomenelor culturale contemporane, a căror pondere nu poate fi ignorată de păstori, din moment ce este vorba despre convertirea persoanelor şi, prin ele, a culturilor, încreştinarea etos-ului popoarelor” (PPC 6).
Noua orientare a Bisericii în perspectiva evanghelizării trebuie să ţină cont de provocările timpului şi de noua „cultură” care este propagată de tot ceea ce înseamnă progresism. Pentru a înţelege mai bine care este rolul Sfintei Scripturi în societatea contemporană, trebuie să plecăm de la ideea că evanghelia nu stă alături de cultură: evanghelia nu este îndreptată doar spre persoană, ci spre cultură în totalitatea ei, acea cultură care plămădeşte, creşte şi devine spiritualitate pentru fiecare în parte. De fapt, o analiză atentă a noilor preocupări ale spiritului uman şi ale culturii în ansamblul ei, este legată de fecunditatea sau nefecunditatea culturii în raport cu Dumnezeu şi cu omul: evanghelizarea nu este o simplă aplecare sau o simplă adaptare a culturii la noile cerinţe, nu se limitează la simple inovaţii în câmpul liturgiei şi a expresiilor liturgice. Evanghelizarea autentică tinde spre a căuta o aprofundare şi o înţelegere şi spre a găsi momentul prielnic în exprimarea sensibilităţii creştine, ceea ce înseamnă a înţelege cultura din interior.
În acest sens, întreaga încercare a Bisericii de a descoperi noi valenţe culturale pentru a-şi putea exprima bogăţia de conţinut este oricând binevenită şi ea va hotărî care este limita hotarului dintre cultură şi necultură, dintre spiritualitate şi nespiritualitate.
autor: fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan – Roman
comunicare sustinuta in cadrul Conferintei Nationale de Antropologie Urbana, editia a II-a, Roman, octombrie 2011
abstract
The town of Roman, the old one and the new one, brings along a sweet perfume of the past, of the tumultuous present and the tempestuous dreams of the future, but all three times – past, present and future – have a unique and undeniable feature: memory. A memory that will not lie, the one that makes us see the town of Roman not with the scrutinizing eyes of an expert, a critic or a researcher, but with a sweet indulgence of the simple dweller.
In this perspective I sign among the participants of the Second National Conference on Urban Anthropology, second edition, an important event of the cultural life of Roman, and I want to bring a thought of appreciation and gratitude to all those who have endeavored to organize such an event, not as a number in a row, but an event with a touch of the heart and quality.
In every human society, and even more in the present, one feels the need of an affirmation of spiritual, religious and cultural life, because with the public manifestation of this inner feeling many human aspirations can be identified. Therefore, this essay calls on the existing good relationships in the town of Roman and in today’s society in terms of dialogue between churches, religions and culture of local people.
The new direction of the Church in light of evangelization must take into account the challenges of time and the new “culture” propagated by everything that bears the name of progressivism. To better understanding the role of Scripture in today’s society we must start from the idea that the gospel does not lie with culture: the gospel is not directed only toward the person, but to the whole culture, the one that nourishes, grows and becomes Spirituality for each and every one. In fact, a careful analysis of the new concerns of the human spirit and culture as a whole is related to fecundity or non-fecundity of culture in relation to God and to man: evangelization is not a simple bend or a mere adaptation of culture to new requirements, is not limited to simple innovations in the field of liturgy and liturgical expressions. Authentic evangelization tends to seek both a deepening and an understanding and to find the well-timed moment to express Christian sensibility, that is to understand the culture from within.
In this sense, the whole endeavor of the Church to discover new cultural meanings for expressing the richness of content is always welcome and it will decide which is the limit edge between culture and non-culture, between spirituality and non-spirituality.
[1] Cf. R. Lombardi, Concilio. Per una riforma nella carità, Apes, Roma 1961, 360.
[2] Ibidem, 361.
[3] Fazele de pregătire ale documentului sunt bine conturate şi prin intermediul Comisiei premergătoare „De Ecclesiis Orientalibus”, însărcinată cu dezvoltarea câtorva puncte ce priveau catolicii orientali, a pregătit 10 scheme ale decretului care au fost examinate şi aprobate de către Comisia Centrală în perioada ianuarie-mai 1962. Cf. Tutti i documenti del Concilio, Massimo, Milano 1996, 469.
[4] „Biserica Catolică preţuieşte foarte mult instituţiile, riturile liturgice, tradiţiile bisericeşti şi disciplina vieţii creştine din Bisericile Orientale. Căci în aceste Biserici, ilustre prin vechimea lor venerabilă, străluceşte tradiţia care vine de la Apostoli prin Sfinţii Părinţi şi care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu şi indivizibil al Bisericii universale. Aşadar, în grija sa pentru Bisericile Orientale, care sunt mărturii vii ale acestei tradiţii, acest Sfânt Conciliu ecumenic doreşte ca ele să înflorească şi să-şi împlinească misiunea ce le revine, cu o reînnoită vigoare apostolică” (OE 1).
[5] Scrisoarea Apostolică a Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea la al III-lea Centenar al unirii Bisericii Greco-Catolice din România cu Biserica Romei, nr. 11.
[6] Biserica lui Isus Cristos este una şi unică, deoarece el a întemeiat doar una şi cu toate acestea se vorbeşte despre Biserica din Occident şi Biserica de Orient. Numele de Biserica Orientală este considerat sub un triplu aspect (istoric, liturgic şi teologic) şi plecând de la divizarea marelui Imperiu Roman în cel Oriental şi cel Occidental, a derivat şi numele de Biserică Occidentală şi respectiv, Biserică Orientală. În acest sens istoric, apelativul de Biserică Orientală a fost dat, în general, tuturor Bisericilor creştine care se găseau geografic, în ambientul teritorial antic al Imperiului Roman Oriental. Ţinând cont de factorii litugici, etnici şi geografici, vom prezenta, pe scurt, riturile sau Bisericile Orientale: Ritul Copt sau Alexandrin (copt-egiptean şi copt-etiopian), ritul Antiohian sau Siro-occidental (antiohian sau Siro-pur, maronit, malankarez), ritul Siro-occidental (caldeu sau asiro-babilonian, malabarez), ritul bizantin şi ritul armean. Cf. R.F. Esposito, op. cit., 56-57; cf. P.F. Kovačević-Duje, Sintesi di teologia orientale dei „Pravoslavi”, Desclée & Ci, Roma 1960, 3.
[7] Cf. R.F. Esposito, Ibidem, 44-61.
[8] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Orientale lumen, nr. 1, 12 mai 1995.
[9] În linii mari decretul despre Bisericile Orientale catolice, Orientalium ecclesiarum, îl putem sintetiza astfel: I – Introducere (cf. OE 1), II – Despre Bisericile particulare sau Rituri (cf. OE 2-4), III – Păstrarea patrimoniului spiritual al Bisericilor orientale (cf. OE 5-6), IV – Patriarhii orientali (cf. OE 7-11), V – Disciplina sacramentelor (cf. OE 12-18), VI – Cultul divin (cf. OE 19-23), VII – Relaţiile cu fraţii din Bisericile despărţite (cf. OE 24-29), VIII – Încheiere (cf. OE 30).
[10] La originea cuvântului găsim o imagine derivată din agricultură: „cultura” este cultivarea omului în viaţa sa interioară. În acest sens, cu mult timp în urmă Cicero şi Horatiu vorbeau despre „cultura animi” şi „cultura hominis”. Cf. G. Biffi, „Cultura, cultura cristiana e cristianità”, în Momenti culturali, fede cristiana e crescita della libertà, 24-25 martie 2004, Piave di Cento, Bologna.
[11] În această privinţă, termenul de „cultură” este explicat astfel de către Dicţionarul explicativ al limbii române: „Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor necesar pentru comunicarea acestor valori”. DEX, Univers enciclopedic, Bucureşti 1998, 248.
[12] Aşa cum era văzut în mod „clasic”.
[13] Cf. O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1985, 17-777.
[14] Cf. Idem.
[15] Mulţi autori laici sau necredincioşi vorbesc numai despre „valori umane”.
[16] În ajutorul acestei afirmaţii ne vine sfântul Toma d’Aquino, care în Summa Theologica I-II, q. 109, a. I, ad 1, ne spune că: „Omne verum, a quocumque dicatur, a Spiritu Sancto est”, „Orice adevăr, indiferent cine îl spune, vine de la Duhul Sfânt”.
[17] Ovidiu Drimba, când vorbeşte despre cultură, dă următoarea definiţie: „Cultura include în sfera ei atitudinile, actele şi operele limitate – ca geneză, intenţie, motivare şi finalitate – la domeniul spiritului şi al intelectului. Opera, actul şi omul de cultură urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale şi intelectuale; revelarea de sine, descoperirea necunoscutului, explicaţia misterului şi plăcerea frumosului. Iar în raporturile cu natura, cu omul, cu societatea, urmăresc stabilirea, nu a unor relaţii practice, utilitare, sau de instrumentalizare a unuia de către celălalt, ci a unei relaţii de comunicare, de căutare, de regăsire în celălalt. În felul acesta, sferei culturii îi aparţin: datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase, ornamentele şi divertismentele, operele de ştiinţă, filosofie, literatură şi muzică, arhitectura, pictura, sculptura şi artele decorative sau aplicate”. O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, I, Saeculum, Bucureşti 1997, 6.
[18] Cf. A. Banciu, Cultură şi civilizaţie europeană, Lumina Lex, Bucureşti 2003, 118-124.
[19] Cf. J.L. Bodinier şi J. Breteau, Fundamentele culturale ale lumii occidentale, Institutul European, Iaşi 2000, 25-29.75-77.
