La marginea civilizatiei (Schiţe din peninsula Balcanică)- contele CG Wrangel (1839 – 1908)

La scurtă vreme după instalarea regelui Carol I pe tronul nou creatului regat de la Dunăre, contele CG Wrangel a făcut o vizită în Balcani, ca trimis al unui ziar central suedez. Impresiile sale despre România le-a adunat într-o carte pe care a publicat-o la întoarcerea din călătorie. Fragmentul de mai jos constituie continuarea relatării sale.

Din pricina pavajului prost întreţinut şi a oraşului răsfirat, cele mai multe din familiile cât de cât înstărite se ţin cu trăsură la scară. Cucoanele din aşa-zisa înaltă societate recurg la acest mijloc de deplasare până şi pentru cea mai mică ieşire prin urbe astfel că, literalmente, ele nu pun niciodată picioruşele pe stradă, folosindu-le doar la meştesugul dansului. În nici un alt oraş european n-am văzut o îmbulzeală de trăsuri mai mare ca aici, în Bucureşti. Larma echipajelor ce trec în goană fac cu neputinţă orice conversaţie pe marginea drumului şi alungă somnul din genele călătorului ostenit. De aceea nu eşti surprins când afli că în oraş există 10.000 de echipaje private, 40.000 de cai de rasă şi 900 de birjari. Cată să dormi ori să te odihneşti când toate aceste roţi şi copite se perindă cu iuţeala trenului pe pietrele sonore ale pavimentului! Unde mai pui că celor mai mulţi dintre jupâni nu le dă mâna să năimească vizitii de meserie.

Făloşenia trăsurilor din Bucureşti e astfel în perfectă armonie cu fastul locuinţelor. E un decor de operă, ce nu rabdă a fi privit mai îndeaproape. Livrelele surugiilor par târguite la prima prăvălie de haine ieşită în cale, cupeurile amintesc de părăginitele căsoaie boiereşti cu tencuiala cojită, şeile cailor pot fi asemuite cu nişte mănuşi de bal ponosite, cât despre cai, apoi Bucureştiul e de netăgăduit ultima staţie pe drumul acestora spre curtea din dos a căsapilor. Lux şi mucegai, zdrenţe şi zorzoane!

Cât priveşte oamenii de pe aceste meleaguri, nu prea cutez să-mi spun părerea la doar două săptămâni de la venirea mea aici. Ce pot să spun e că locuitorii Bucureştiului cu greu s-ar putea număra printre protejaţii zeilor. Spirituala contesă Metternich spunea odată, pe vremea cînd era soţie de ambasador la Paris şi se întrecea în cuvinte de curtoazie cu francezii, că fiecare om are două patrii, prima e propria ţară iar a doua este Franţa. De vreme ce în lumea de astăzi, viaţa mondenă e îmbibată de formele de artă, de literatura şi de arta conversaţiei franţuzeşti iar istoria Franţei e populară peste tot în lume, paradoxul acesta pare pe alocuri îndreptăţit. În România însă el e valabil mai mult ca oriunde căci pentru români Franţa este cu adevărat a doua, dacă nu chiar prima patrie în ordine ierarhică. La Bucureşti cel puţin, ocupaţia de căpetenie e aceea de a copia Parisul astfel încât în fiecare dimineată şi seară protipendada îşi întoarece ochii cu pietate spre Mekka ei din îndepărtatul apus. (…) Româncei de viţă de exemplu, nu-i ajunge propria naţionalitate; ea vrea să fie şi pariziancă şi chiar este, dar numai la suprafaţă, căci sâmburele rămâne românesc. Un gazetar a întrebat-o odată pe regina unui bal, cu ce obişnuiesc cucoanele din Bucureşti să-şi ocupe timpul. Răspunsul definitoriu fu: “cu dragostea sau dacă nu, cu discuţiile despre ea.”

Acasă, boierul şi nevasta lui se abandonează cu plăcere unei nepăsătoare dolce far niente. El cu narghileaua ori cu ciubucul în gură, ea cu ţigareta şi, în mână, cu mătăniile de chihlimbar. Când fumezi ori când laşi boabele şiragului să-ţi lunece printre degete asta dă întotdeauna aparenţa unei ocupaţii. Să citească ceva, cu exceptia vreunui roman franţuzesc picant, despre aşa ceva aproape că nu poate fi vorba iar educarea copiilor e lăsată în grija unei dădace franceze. În condiţiile acestea desigur că rămâne o groază de timp liber numai bun pentru a fi petrecut “cu dragostea ori cel puţin cu discuţiile despre ea”.

Partea proastă e că cele ce le-am scris depre cercurile suspuse e valabil şi pentru clasa de mijloc.

Boierimea îi imită pe franţuji iar clasa de mijloc se ia după boieri astfel că întreaga viaţă mondenă românească se caracterizează printr-un înalt grad de superficialitate. Asta se vede limpede chiar şi în casele care sclipesc de aur şi argintărie, în timp ce tablouri, statuete, bronzuri, porţelanuri, antichităţi, într-un cuvânt obiecte valoroase mai mult prin calitatea lor interioară decât prin luciul exterior, lipsesc aproape cu desăvârşire.

Şi totuşi predispoziţiile bune nu-i lipsesc acestui popor. Românul este în general blând, cinstit, săritor, ospitalier şi pe deasupra dăruit cu o inteligenţă deosebită. Ce păcat că aceste preţioase calităţi sunt umbrite de o lene redutabilă ce slăbeşte doar atunci când e vorba de a cloci vreo “lucrătură” politică. Prilejuri pentru a-şi satisface o asemenea înclinaţie nu lipsesc niciodată, căci ceea ce se numeşte politică în această ţară nu mi se pare a fi altceva decât o variaţiune pe tema vechiului proverb franţuzesc: “ôte toi de là, que je m’y mette”.

Peste câteva zile intenţionez să-l vizitez atât pe regele Carol cât şi pe regina-poetă Carmen Sylva. Părerea mea despre România, pe care mi-o voi exprima în cadrul acelor audienţe, mi-am format-o deja. România este o ţară înapoiată. Există zone întinse care încă n-au fost atinse de plugul civilizaţiei. Dar solul nu câtuşi de puţin neprielnic pentru a primi şi dospi germenii culturii europene.

traducere din limba suedeza: Daniel Onaca