Structura şi funcţiile componentelor celulare pot reprezenta, în analogie biologico-urbană, o metodă de analiză şi diagnosticare a metabolismului urban, a „bolilor” şi patologiei urbane, precum şi a evaluării unor metode de terapie şi tratament.

Considerată unitate structurală, funcţională şi genetică care îndeplineşte funcţiile organismului biologic, celula are rolul de a înmagazina şi a transmite informaţia genetică. Prin analogie, în urbanism celula, are similaritate cu parcela, lotul care reprezintă cea mai mică unitate structurală şi funcţională din organismul urban, oraşul.

Formată din punct de vedere structural, din trei componente principale: membrană, citoplasmă şi nucleu, celula devine prin analogie cu lotul/parcela o unitate vitală a organismului urban.

Membrana celulară (plasmatică) este o zonă de condensare a citoplasmei care individualizează celula şi o desparte de mediul înconjurător[1], în compoziţia sa intrând substanţe anorganice şi organice. Membrana are permeabilitate selectiva si rol de protecţie, este trilaminată (staturile exterioare sunt de natura proteica iar stratul central este de natura fosfo-lipidica). Membrana defineşte celula ca unitate individuală, separând-o astfel de mediul înconjurător. Pe lângă rolul structural al membranei celulare, aceasta mediază şi controlează interacţiunile celulei cu componentele mediului extracelular.

„Membrana” urbană, poate fi asimilată limitelor existente, de la nivel microcelular, al parcelei (în mai multe straturi anvelopante ale prospectului dintre loturi: limită virtuală – limita de lot, sau limite fizice – gard/împrejmuire, aliniament de arbori, circulaţii pietonale, circulaţii carosabile, etc.), până la nivel macrocelular urban, în cazul în care „membrana” se constituie într-o limită de separare virtuală (limită de zonă/subzonă, limita unităţii teritoriale de referinţă, limita intravilanului, limită administrativă, etc.). Din punct de vedere biologic membrana celulară este polarizată, prezentând o încărcătură electrică (determinată de straturile proteice), care îşi poate regăsi analogia la nivel urbanistic prin fenomenele ale vieţii urbane, sau consecinţe de tip structural (la nivelul unor ţesuturi cu diferite funcţiuni urbane, regim de înălţime, structurare, etc.) sau al fenomenelor de tip energetic, emoţional şi informaţional, care au loc între diferite categorii de celule urbane (între parcele situate în vecinătate, între intravilan/extravilan).

Membranele celulelor biologice care vin în contact formând ţesuturi, prezintă zone diferenţiate[2] care leagă celulele între ele, acestea fiind reprezentate de benzi citoplasmatice periferice cu aspect radiar, ce converg către membrana celulară, similar rolului pe care îl au spaţiile verzi în organismul urban, atât ca factor ecologic cu rol de păstrare a echilibrului natural, cât şi în interconectarea şi structurarea spaţială şi volumetrică a oraşului, la nivel local, celular microteritorial (spaţiile verzi parcelare), sau la nivel macroteritorial (unde verzi sau sistemului verde general, macrostructural al oraşului). Funcţiile membranei asigură transportul substanţelor între mediul intern şi extracelular, prin permeabilitate selectivă, care se află sub controlul legilor difuziei şi osmozei şi în acelaşi timp este strâns legat de metabolismul energetic de la nivelul citoplasmei şi al membranei celulare[3]. Permeabilitate este şi o caracteristică a limitelor urbane, asigurând schimburile fizice, energetice, informaţionale şi emoţionale, de tip activ/pasiv, între componente ale organismului urban şi actorii implicaţi în proces (om, comunitate, biodiversitate).

Citoplasma, reprezintă masa de materie vie cuprinsă între membrană şi nucleul celular, fiind alcătuită dintr-o componenta nestructurata (hialoplasma) si o componenta structurata (citoplasma propriu-zisa), având în componenţa sa organite[4]. Analog, în cadrul organismului urban, citoplasma, este reprezentată la nivel microcelular prin suprafaţa lotului, a parcelei, sau la nivel macrocelular urban de suprafaţa, intravilanul oraşului, compuse din diferite categorii de componente structurante (elemente naturale: cursuri de apă, configuraţie şi forme de relief, etc.; zone şi subzone funcţionale, căi de comunicaţie, reţele tehnico-edilitare, etc.) sau nestructurante (reţele virtuale, informaţionale, energetice, fluxuri de bani şi putere, componente psiho-emoţionale şi social-culturale, etc).