Scurt raport asupra originii şi stării actuale a arhidiecezei latine a Bucureştiului(II)

Se străduiau printr-o muncă atât de mare cei 7 fraţi al căror sprijin nu fusese o povară uşoară pentru episcop, dacă nu fusese ajutat cu diverse mijloace de susţinere. Renumitul împărat al Austriei a dat anual 500 de florini şi principele României, Alexandru Cuza, mai întâi cam 2000 de florini, apoi 8400 de piastre anual a oferit pentru plată; această sumă de bani a fost plătită cu regularitate în anul 1870. În acelaşi an noul episcop Ignaţius Paoli a venit la Bucureşti în luna septembrie şi în vara anului următor a observat cu durere că aceşti profesori buni pleacă din şcoală deoarece fuseseră chemaţi în ţară de superiori. După plecarea fraţilor a început o perioadă plină de dificultăţi pentru tineretul care a trebuit să fie puternic instruit, în primul rând din cauza nestatorniciei în meserie a învăţătorilor laici. Episcopul Paoli a hotărât ca şcoala copiilor să se afle sub imediata conducere a episcopului. Celor 4 clase elementare le-au fost adăugate de-a lungul timpului şi 3 clase gimnaziale. Pentru copiii care locuiau departe de şcoala principală s-a fondat o filială cu 4 clase aproape de biserica catedralei. Deoarece în acest loc era construit seminarul în anul 1892, a rămas totodată o şcoală în rezidenţa arhiepiscopală. În anul 1874 conducerea şcolilor i-a fost încredinţată lui Alois Pluym care şi-a îndeplinit această datorie într-un mod foarte demn până în anul 1898, respetiv până în anul 1903, când a plecat către o viaţă mai bună a fost inspectorul şcolilor din dieceză.

Populaţia străină crescând în oraş a crescut deja şi numărul copiilor şi a atins vârful în anul 1880, când erau număraţi 518. Apoi frecvenţa era redusă puţin câte puţin încât la sfârşit gimnaziul a ajuns să fie suprimat. Cauzele diminuării erau lipsa filialelor şcolare, edificiul într-adevăr sărăcăcios şi nu îndeajuns de încăpător şi învăţătorii mai puţin extraordinari, lipsiţi de metodă pedagogică.

Arhiepiscopul Hornstein a hotărât fără să se îngrijească de acestea. Ajutat de un testament legat cu pecete şi donat în anul 1897 de un oarecare francez catolic în spatele fundăturii cimitirului vechi, nu departe de biserica Bărăţia şi pe aceeaşi stradă cu rezidenţa arhiepiscopală a înălţat o şcoală distinsă. Atunci i-a chemat a doua oară pe Fraţii Şcolilor Creştine, cărora în toamna anului 1898 le-a încredinţat nu numai acea şcoală ci chiar şi filiala deschisă în casa aproape de catedrală. Predau 5 Fraţi şi alţi învăţători laici. În anul următor conducătorul harnic a construit în aula şcolii o casă magnifică pentru locuinţa Fraţilor. Într-adevăr după aceea succesorul acestuia arhiepiscopul Netzhammer a construit acolo o altă şcoală. Fiind adăugate 2 clase reale în anul 1990-1901 frecventau şi alte şoli 445 de copii pe care îi învăţau 15 profesori. Numărul discipolilor se mărea, s-a adăugat a 3-a şi a 4-a clasă reală şi în anul 1903 învăţătorii au crescut la 20. Într-adevăr în anul 1906 s-au înscris 723 de elevi în şcolile arhiepiscopale şi în anul 1914 numărul acestora a ajuns la 1135. De aceea toţi copiii au putut să fie primiţi, deoarece şcoala a fost aşezată în sediile filiale ale Seminarului şi acolo se află institutul mănăstiri. În perioada ultimului mare război toţi Fraţii au fost deportaţi în satele departe din Moldova şi pe aceştia i-au completat cu plăcere, în vederea învăţări copiilor profesorii din armatele germane şi austro-ungare. Foarte repede prin intermediul arhiepiscopului Alexandru conducătorul guvernului român a acordat în sfârşit şcolilor arhiepscopale dreptul public, prin care sunt declarate asemănătoare şcolilor publice.

Şcoala Sf. Iosif – Din această cauză şi numărul elevilor creştea şi era necesar ca şcoala care completează liceul să se mărească; astfel în partea superioară a edificiului în toamna trecută în anul 1928 s-au construit mai multe odăi pentru clasele liceale.

Mănăstirea Sf. Andrei – Aproape şcoala Sf. Andrei se află şi mănăstirea cu acelaşi nume aflată sub tutela Fraţilor Şcolari, ridicată de arhiepiscopul Netzhammer, în care nu pot fi educaţi 100 de copii.

Şcoala ungară – Deja de mult conducătorii doreau să înfiinţeze şcoli proprii pentru copiii unguri al căror număr era uriaş în Bucureşti şi nu de neglijat în provincie; dar nu aveau trecere din lipsă de bani. În sfârşit însă Asociaţia Sf. Ladislau din Budapesta a săvârşit această lucrare. Începând din anul 1904 în Bucureşti şi în 6 parohii ale provinciei s-au cumpărat fie s-au construit mai multe case pentru şcolile maghiare, şi pe acestea le-au aprovizionat cu toate lucrurile necesare şi timp de 14 ani a plătit prin profesori pentru ca fetele şi băieţii ungurilor să aibă ocazia de a frecventa şcoala gratuit timp de 4-6 ani. Numărul elevilor creştea mereu şi în anul 1914 în Bucureşti iar în 1839 în provincie elevii de sex diferite se bucurau de educaţie gratuită în şcolile catolice maghiare. Şi totuşi recentul mare război i-a pregătit sfârşitul acestui mare statut de o oportunitate nemaiîntâlnită. Toate sediile sunt ocupate de guvernul român şi copiii unguri ai căror părinţi sunt acum cetăţeni români şi privaţi de şcolile proprii, sunt siliţi să frecventeze diverse alte şcoli.

Şcoala italiană – În Bucureşti, Brăila şi Ploieşti şi nu în satul Greci (din Dobrogea n. Db.) se ridică şcoli pentru italieni, susţinute de guvernul Italiei în care gazda respectivă îi învaţă pe copii catehismul.

Starea prezentă a şcolilor catolice în arhidieceză în anii 1928 – 1929

În Bucureşti – A- Şcolile arhiepiscopale ale copiilor

1. Şcoala Sf. Iosif aproape de catedrală a. 4 clase primare cu 349 de copii b. 6 clase liceale cu 264 de elevi
2. Şcoala Sf. Andrei a. 4 clase populare cu 456 de elevi b. 3 clase gimnaziale cu 113 elevi
3. În aceste două şcoli predau 33 şi cu 27, în total 60 de profesori
4. La Craiova – Şcoala arhiepiscopală din parohia Craiova – 4 clase populare – 140 elevi şi 6 profesori

B. Şcoala de măicuţe

a. Şcoala populară Sf Maria – 4 clase populare dintre care 2 duble – 285 de fete, 10 învăţătoare şi catehiste

b. Pensionatul – 157 de fete în 4 clase

c. Şcoala secundară – 219 fete în 5 clase, 36 de profesoare

Şcoala populară – 4 clase populare, 218 fete, 7 stagiare

e. Şcoala Sf. Iosif – cu 4 clase populare, 241 de fete, în şcoala secundară 100 de fete, 22 profesori

La Craiova – f. Şcoala Sf. Maria – cu 4 clase populare, 239 fete, şcoala secundară cu 5 lase, 113 fete şi 24 profesoare

La Brăila g. Şcoala Sf. Maria – cu 103 fete populare, Şcoala secundară cu 90 de fete şi 20 profesoare

La Bucureşti –C. Şcoala Institutului N.D. Sion – cu pensionat

Şcoala populară cu 4 clase, 101 fete

Şcoala secundară cu 7 clase, 199 de fete, 3 profesori şi 30 învăţători

D. Şcolile din provincie

În Brăila – 1. şcoala parohială a copiilor cu 105 copii şi 5 profesori

În Ploieşti – 2. şcoala parohială mixtă cu 190 elevi şi 10 profesori

În Turnul-Severin – 3. şcoli parohiale cu 95 de copii şi 5 învăţători

În Piteşti – 4. şcoala parohială mixtă cu 44 de copii, 34 de fete, 4 profesori

În Sulina – 5. şcoala parohială mixtă cu 80 de elevi şi 4 profesori

În Ali-Anife-Calfa – 6. şcoala parohială mixtă cu 14 elevi, 7 fete şi 1 profesor

În parohii, alături de credincioşi, existau şi şcoli parohiale chiar de un număr mic, dar potrivit legilor civile prezente acelea nu pot fi susţinute; parohii îi învaţă pe copii catehismul în biserică sau în casa parohială. În parohile de la sate mai ales în Dobrogea parohul are acces la statutul şcolilor publice pe care toţi copiii trebuie să le frecventeze, pentru ca aici să li se împărtăşească doctrina creştină.

Seminarul arhiepiscopal

În răsărit îngrijirea sufletelor prezintă o mare dificultate din cauza diversităţii limbilor materne ale credincioşilor. Din această cauză misionarii secolului 19, în special italienii nu aveau adesea puterea să se îngrijească de nevoile spirituale. Gândind astfel în legătură cu acest lucru zelosul episcop Ignaţius Paoli a hotărât în anul 1870 ca în dioceză să se înfiinţeze un seminar pentru clerul local în clădirile episcopale unde pe lângă disciplinele prescrise să se înveţe şi să se ştie şi limbile necesare în dieceză. În luna noiembrie a anului 1870 a fost primit deja primul elev. În acelaşi an şcolar 1870- 1871 se numărau deja 7 seminarişti dintre care unul canonic în Bucureşti se mai află încă în putere. Trecând anii se numărau între 14 şi 18 seminarşti. În anul 1874 s-a înfiinţat în satul Cioplea un curs de filosofie şi teologie cu 4 tineri înaintaţi în vârstă. În anul 1879 în cealaltă secţiune se înscriau 14 elevi. Primii elevi din acest seminar au fost orânduiţi în anul 1877 în prezbiteri şi pornind de la acest an înainte pe o perioadă de 50 de ani, 80 de clerici ai acestui seminar au fost înzestraţi cu demnitatea sacerdotală. Unii au părăsit deja această viaţă, alţii au plecat în diecezele din afară iar cei rămaşi, neopunându-se unor întâmplări nefericite şi dezvoltând mici îndatoriri lucrează cu hărnicie în via Domnului. În anul 1893 Seminarul mic a fost mutat în noua casă ridicată în aula catedralei unde a rămas cam până în anul 1906 când arhiepiscopul Netzhammer i-a scos pe elevi în noi sedii arhiepiscopale şi într-adevăr a încredinţat Fraţilor Şcolilor casa Seminarului pentru şcoală şi mănăstire. Sau în anul 1891 candidaţii la teologie au fost mutaţi în colegiile din afară – precum Roma, Geneva, Constantinopol şi Iaşi în Moldova. În timpul ultimului război seminariştii s-au despărţit şi după ce s-a făcut pace numai unul s-a întors căruia i s-au asociat unii elevi noi şi în primi ani postbelici din cauza lipsei de bani şi a lipsei de profesori nu era susţinut nici chiar foarte nefericit. Astfel condiţia tristă este îndreptată totuşi către mai bine. Arhiepiscopul Alexandru Cisar, odată elev al Seminarului din Bucureşti şi al Colegiului Urbaniana din Roma al Congregaţiei de Propaganda Fide a primit pe loc în anul 1924 conducerea arhidiecezelor nu s-a gândit la nimic mai din trecut decât să reînvie frumuseţea de altădată a seminarului. S-a hotărât împreună cu ordinariatul din Iaşi ca elevii ambelor seminarii să înveţe întâi literele la Iaşi în 5 clase, apoi să termine la Bucureşti 3 clase superioare şi în acelaşi timp să înveţe şi filozofia. De curând 7 elevi ai seminarului din Bucureşti au fost acceptaţi în mod gratuit în colegiul din Geneva unde învaţă studii de teologie.

Pentru ca Nuntiul Apostolic să aibă sub stăpânire rezidenţa minunată din Bucureştiului pentru conducerea României, arhiepiscopia i-a oferit în unanimitate curiei romane edificiile arhiepiscopale şi dimpotrivă cel mai mare pontifice Papa Pius al II – lea sume de bani necesari arhiepiscopului care a putut să ridice edificii noi, foarte frumoase şi înalte aproape de biserică. Această casă, care din cauza eleganţei formei şi a aranjării interne îi impresionează pe toţi conţine rezidenţa arhiepiscopală îndeajuns de spaţioasă cu multe odăi pentru canoane, săli de primire pentru cler apoi mai conţine o casă şi o cancelarie parohială cu dormitoarele necesare şi în cele din urmă seminarul pentru 40 de elevi şi profesorii acestora. În această parte a casei există şi capela. Există mai multe dormitoare mari pentru clase, dormitoare şi administraţie.

Seminaristele au migrat în luna noiembrie a anului 1926 în acest nou Institut aranjat foarte bine şi bucuros. Pe timpul verii elevii se retrag în vila seminarului aşezată sub munţii Carpaţi aproape de Braşov, care este cetatea Transilvaniei. La Timişul de Sus n.db.

În seminar îşi petrec viaţa acum 29 de elevi dintre care în ultimul an unul şi-a terminat studiile de teologie şi pe 26 mai a devenit prezbiter într-adevăr, în anul următor, cei 28 rămaşi sunt lipsiţi de studii filozofice. Dintre aceşti 29, 15 se duc către dieceza din Bucureşti şi 14 la Iaşi. De aceea în seminarul mic din Iaşi 10 copii urmează cursul inferior al studiilor gimnaziale şi 7 elevi urmează studiile teologice în Italia aceştia toţi sunt educaţi pentru Arhidieceza din Bucureşti. Elevii sunt fiii cetăţenilor români. De aceea învaţă ştiinţele, limba latină şi greacă şi în special acele limbi care sunt necesare în această regiune pentru îngrijirea sufletelor – limba română, germană, franceză, italiană şi ungurească. În seminarul din Bucureşti sunt 4 profesori dintre 2 sacerdoţi ai clerului din dioceză, doctori în teologie la Colegiul Urbaniana al Congregaţiei De Propaganda Fide şi 2 preoţi din ordinul iezuit.

Întreţinerea seminarului – Seminarul nu se poate întreţine încă din resursele proprii şi este nevoie de ajutor. Mai întâi sunt susţinuţi elevii dintr-o sumă mică de bani de pe imobilele din Câmpulung şi Râmnic care sunt destinate seminarului din donaţiile de Paşte care au loc în toate parohiile şi mai ales din diverse daruri şi în cele din urmă din sumele primite din Olanda pe care elevii le cheltuie pe cărţi. Când într-adevăr acestea nu mai ajung datorită numărului mare de elevi care sporeşte, arhiepiscopul trebuie să adauge 500.000 lei româneşti în fiecare an şi această sumă le micşorează pe cele străine.

Respect şi consideraţie – Dacă ne uităm în urmă la perioada acestei misiuni şi luăm în consideraţie starea înfloritoare a arhidiecezei Bucureştilor nu putem decât să aducem mari laude şi mulţumiri celui mai bun Dumnezeu care s-a învrednicit să servească biserica sa în această provincie şi s-o aducă întotdeauna într-o stare mai bună. Trecând secolul 19, această misiune a constat din 4 parohii, în care preoţii franciscani aveau o biserică cu 2 sau 3 prezbiteri. În aceste parohii numărul catolicilor atingea aproape 1000; nicio şcoală sau asociaţie de caritate, vizite canonice foarte rare. Episcopul de Nicopole nu avea casă în Bucureşti, de aceea era primit de franciscani în mănăstirea lor şi care după 20 de ani venea în parohia Cioplea aproape de Bucureşti. Deoarece secolul trecut populaţia catolică creştea în mod continuu, în aproape toate oraşele şi satele se ridicau mai multe capele şi şcoli şi nu case parohiale se înfiinţau în acelaşi timp diverse soietăţi în care în primul rând şi-au propus să se întărească credinţa şi să se menţină caritatea creştină. În anul 1844 în Bucureşti s-a golit o casă pentru rezidenţa episcopului şi pentru şcoală şi nu la mult după aceea au venit măicuţele şi Fraţii Şcolilor Creştine pentru a educa tineretul.

S-a fondat în anul 1870 seminarul şi în anul 1871 a fost locuită dieceza de la Synod; după aceea au fost ridicate biserica catedralei lăcaşurile seminarului şi mai multe şcoli ample atât pentru băieţi cât şi pentru fete, o casă mare pentru asociaţiile şi mănăstirea copiilor. În sfârşit în ultimii ani a fost construită o casă foarte frumoasă şi mare aproape de catedrală pentru rezidenţa arhiepiscopului , pentru parohia catedralei şi pentru seminar.

Vicarul anterior, administratorul apostolic al Valahiei a fost trecut în anul 1883 la conducerea arhidiocezei şi arhiepiscopul bucureştean este senator de drept. O mare parte a credincioşilor este acum formată din cetăţeni români; dar odată cu aceia şi străinii se bucură de libertate religioasă şi biserica catolică nu este împiedicată de nici o lege sau autoritate; ei aşteaptă cultul religios şi disciplina în şcoli în orice fel ar putea să crească şi înflorească libertatea. Printr-o înţelegere stabilită între Sf. Scaun şi guvernul României acceptată şi semnată la Roma, a fost ratificată de curând de senatul şi parlamentul român într-o şedinţă publică. Cu noile biserici şi şcoli creşte şi mila credincioşilor deoarece creşterea ei este testată frecvent în asociaţiile de caritate. Deoarece catolicii locuiesc despărţiţi în oraşul extins este nevoie să se construiască 3 – 4 biserici în suburbie, pentru ca aceştia să poată ajunge mai uşor la casa Domnului.

Deja au fost donate donaţiile pentru a ridica biserica în cinstea Sf. Anton Patavens şi credincioşii oferă caritate, de aceea străluceşte şi speranţa că acel seminar se va construi.

Cui oare nu-i trebuie un progres atât de minunat, o stare atât de bucuroasă a bisericii catolice în această regiune? Se datorează în cele din urmă zelului asiduu al episcopilor şi sacerdoţilor care au avut grijă cu hărnicie să se propage adevărata credinţă. Se cade să se aducă mulţumiri şi Colegiului Urbanian al Congregaţiei de Propaganda Fide şi Asociaţiei de Propaganda Fide, care deja din secolul XVII au susţinut cu îndârjire această misiune oferind episcopilor cele necesare religiei, oferind de asemeni sacerdoţilor plăţi anuale, fără de care nu s-ar fi putut trăi. Acelaşi lucru trebuie menţionat în legătură cu societatea franceza de la Lyon, zisă Propaganda Fide care de la jumătatea secolului 19 trimite anual mari sume de bani pentru misiune şi apoi arhidiecezei. De asemeni asociaţia Sf. Ladislau din Budapesta trimitea timp de mulţi ani ajutoare pentru şcolile din Ungaria, a construit mai multe şcoli. Cândva şi guvernul francez ajuta parohiile. La fel a făcut şi guvernul austro-ungar care a mărit mai multe parohii prin ajutoare. De câţiva ani guvernul Italiei a acordat ajutor parohiei italiene din Bucureşti. Asociaţiile de caritate Immaculata Concepţiune din Viena şi Sf. Ludovic din Bavaria au fost adesea de foarte mare ajutor arhidiocezei. Regii catolici defuncţi ai României, Carol I şi Ferdinand I ofereau seminarului o subvenţie anuală. Într-adevăr şi guvernul român încă de mulţi ani contribuie în vederea administrării arhidiocezei cu o oarecare sumă mare de bani. După războiul atroce între naţiuni au dispărut unele fonduri de ajutor. Dar mila lui Dumnezeu a făcut să apară alte fonduri din care să curgă ajutoarele necesare arhidiocezei. Şi Olanda a vrut să susţină seminarul din Bucureşti, trimiţând ajutorul necesar pentru 11 elevi. În afară de binefăcătorii străini, arhidieceza a avut bărbaţi miloşi şi în interiorul graniţelor sale, bărbaţi care îşi ofereau serviciile şi mari sume de bani în vederea construirii de şcoli. Credincioşii contribuiau de asemena la binele bisericilor şi parohiilor ajutându-i pe episcopi şi prezbiteri la constuirea de edificii necesare şi în administrarea temporară a parohiilor. Faptele acestor binefăcători sunt cu siguranţă inscripţionate în cartea vieţii – multe sunt povestite an de an în parohii dar numele celor mai mulţi îl ştie numai Dumnezeu pe care nimic nu îl îndepărtează.

Conclusio

Dumnezeu a făcut în aşa fel încât în această arhidieceză credinţa catolică să se păstreze intactă, pasiunea, credinţa şi mila creştină să crească mereu, ca prin aceasta să se producă fructul gloriei lui Dumnezeu, bucuria bisericii şi sănătatea eternă a sufletelor!

autor: Julius Hering, Scurt raport asupra originii şi stării actuale a arhidiecezei latine a Bucureştiului(1900.n.red.)

Traducere din limba latină de Alina Toşu