Antropologie

Trăsura în istoria mentalităţilor urbane româneşti

Boierii din Bucureşti au avut dintotdeauna cai superbi, cu harnaşamente luxoase şi cu caleşti şi “butci” splendide. Toţi se întreceau care să aibă cei mai frumoşi cai şi cele mai somptuoase trăsuri.

O colecţie foarte interesantă şi frumoasă de astfel de caleşti, dar şi cu altele mai noi, a fost înfiinţată de către Eliad în strada Mircea Vodă.

Vizitiii purtau un soi de livrea alcătuită dintr-o dulamă strânsă în talie cu o centură lată din mătase. Pe cap purtau o căciulă înaltă de postav negru, cu o insignă de mătase albă, iar iarna purtau căciulă de miel cu insignă de mătase roşie. La centură purtau cuţit cu mâner de argint.

Boierii ieşeau toţi cam pe la aceeaşi oră la plimbare. Caleştile urcau la pas Podul Mogoşoaiei şi după ce ajungeau la barieră, plecau în galop spre Băneasa sau Herăstrău.

Până în 1823 doar boierii aveau dreptul să se plimbe în caleaşcă. Comercianţii, oricât de bogaţi ar fi fost, trebuiau să meargă cu trăsuri oarecare deoarece nu existau birje. Primele birje au început să apară abia în 1828.

În “Istoria fondării Bucureştiului”, lucrare în care printre multe naivităţi există şi unele detalii foarte interesante, Papazoglu povesteşte că, în 1816, doamna ţării, soţia lui Caragea, văzu trecând pe sub ferestrele sale o caleaşcă nou nouţă cu doi cai fercheşi din cale afară. Vizitiul era îmbrăcat şi el în straie deosebite, iar în caleaşcă stăteau două femei necunoscute şi care nu-i păreau a fi dintre doamnele boierimii oraşului.

Îl chemă pe “baş-ciohodar” şi-i porunci să fugă după caleaşcă şi s-o aducă la Curte. Porunca îi fu numaidecât îndeplinită.

Caleaşca suspectă fu adusă în curte şi cele două doamne fură rugate să coboare. Aflară atunci că erau nevestele a doi dintre cei mai bogaţi blănari din Bucureşti, Dedu şi Chiochina.

Doamna ţării le ceru să se întoarcă pe jos acasă, “unde aveau treburi de făcut şi copii de crescut”. Cât despre caleaşcă şi cai, acestea fură duse la grajdurile domneşti.

Domnul ţării, Caragea, aflând “ce se petrecuse”, îi chemă pe cei doi blănari întrebându-i cum cutezau să aibă cai şi o caleaşcă de mare preţ.

Blănarii îi explicară că un negustor din Viena, care le datora 5.000 de franci şi nu putea să li-i plătească, le trimisese caii aceia şi caleaşca.

Domnitorul Caragea porunci să li se plătească 5.000 de franci comercianţilor şi păstră pentru el trăsura şi caii.

Abia în 1828 apar la Bucureşti primele birje.

Multă vreme această industrie a fost deţinută de lipoveni care aveau cartierul şi biserică proprii în preajma străzii Romană. Trăsurile pe care le puneau în circulaţie erau foarte frumoase şi cu cai superbi. Birjarii purtau tunică lungă de catifea sau albastru închis, strânse în talie cu o centură de mătase.

Astăzi sunt mai puţini lipoveni şi există proprietari de birje şi români sau evrei. Însă birjele cele mai elegante şi caii cei mai frumoşi, tot lipovenii le au.

Birjele din Bucureşti sunt toate trăsuri descoperite. Însă proprietarii care închiriază au întotdeauna la dispoziţia clienţilor cupeuri la preţul de 5 franci pe oră.

Tariful este stabilit astfel:

O oră în oraş ……………………….. 2 fr.

O cursă ……………………………… 1 fr.

O cursă la gară …………………….. 2 fr.

O oră în afara oraşului ……………. 3 fr.

Tariful de noapte este la fel ca pentru zi, însă birjele nu sunt aşa de noi şi caii nu sunt aşa de frumoşi.

La Bucureşti, bacşişul nu este obligatoriu ca la Paris. Dacă i se dă totuşi bacşiş, birjarul mulţumeşte, dacă nu, nu protestează.

În general, birjarii bucureşteni nu cunosc foarte bine străzile, afară de cele din centru. Aşa că, dacă nu mergi în locuri foarte cunoscute, la teatru, la Şosea, n-ai de ce să-i spui birjarului unde trebuie să meargă. Te urci în birjă şi aceasta porneşte. Când vrei s-o ia la dreapta, atingi cu vârful bastonului braţul drept al birjarului, dacă vrei s-o ia la stânga îl atingi pe braţul stâng şi când vrei să oprească îl împingi uşor în spate cu vârful bastonului. Un prieten care a călătorit mult mi-a spus că la fel se face şi în China şi Japonia. În fond este foarte comod – atunci când nu plouă.

Vai! Când plouă regreţi nespus birjele închise din marile oraşe europene. E foarte dificil, în ciuda copertinei ridicate, să nu te uzi dacă eşti nevoit să circuli cu birja pe ploaie sau să nu îngheţi iarna, deoarece nici iarna nu există birje închise.

În prezent există aproape 850 de birje cu doi cai şi în jur de 150 de cupeuri, plus 200 de birje folosite doar noaptea.

Proprietarii de birje, care nu deţin decât o birjă, o conduc în general ei înşişi. Cei care au mai multe angajează birjari în general unguri, români sau evrei, plătiţi cu 30 de franci pe lună şi tot atâta pentru hrană. O birjă aduce proprietarului în medie un profit de 15-20 de franci pe zi, însă controlul e aproape imposibil. În zilele de sărbătoare sau duminica, o birjă scoate un profit de 60-80 de franci.

Fiecare proprietar e obligat să aibă cel puţin două perechi de cai pentru fiecare birjă şi să le menţină într-o stare de perfectă curăţenie.

Bucureştenii erau obişnuiţi ca iarna, când era zăpadă, să meargă cu săniile. Peste tot şi mai ales la Şosea se luau la întrecere săniile-birjă şi săniile proprietarilor, aceştia înfofoliţi în blănuri călduroase şi cu o plasă pe deasupra cailor care să-i apere pe cei din sanie de zăpezile pe care le aruncă în spate caii în galop. Aceste plimbări cu sania, aceste întreceri pe ger şi adesea sub o ninsoare orbitoare în clinchetul zurgălăilor atârnaţi de gâtul cailor era una dintre plăcerile cele mai gustate de români.

Astăzi, tramvaiele care circulă prin toate cartierele topesc zăpada de îndată ce se aşterne, deoarece se presară sare pe tot traseul pe care-l parcurg tramvaiele, iar Primăria se străduieşte să strângă zăpada cât mai rapid de pe străzile principale.

Plimbările cu sania devin deci din ce în ce mai dificile şi se poate estima că încet-încet săniile vor deveni la Bucureşti doar o amintire, asemenea diligenţelor de odinioară.

Regulamentele poliţiei prevăd un anumit număr de staţii pentru birje. Însă, aceste staţii nefiind păzite, birjarii stau puţin în aceste locuri când ştiu că nu prea sunt clienţi prin zonă.

Nu poţi fi sigur că găseşti birjă decât în Piaţa Teatrului Naţional lângă Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, în faţa Bisericii Sf.Gheorghe, la intersecţia dintre Calea Doboranţilor şi strada Romană, la intersecţia dintre strada Teilor cu strada Speranţa, la intersecţia dintre Bulevardul Elisabeta şi strada Brezoianu, la intersecţia dintre Bulevardul Academiei şi strada Academiei, la intersecţia dintre strada Popa Tatu şi Calea Griviţei şi la Gara de Nord.

De altfel, birje rătăcesc tot timpul pe străzi. Însă duminica şi în zilele de sărbătoare sunt foarte căutate şi sunt greu de găsit.

Pe vremuri au existat câteva omnibuze. Cine-şi mai aduce aminte de cele care circulau în 1873 între centrul capitalei şi apele minerale Văcăreşti? Îndepărtată amintire! Ape de care demult s-a uitat!… Se pare că fusese descoperită pe o proprietate, dacă nu mă înşel a lui Petre Grădişteanu şi în vecinătatea uzinei Lemaître, un izvor de apă sulfuroasă şi feruginoasă. S-a construit în grabă un fel de curte acoperită lângă izvor şi în fiecare dimineaţă, de la 6 la nouă bucureştenii veneau aici să bea apa care trebuia să le redea sănătatea şi să se plimbe prin curtea acoperită. Se făcea o cură de aer şi se discuta despre toalete. Lumea bună venea cu trăsura sau cu birja, oamenii de rând luau omnibuzul galben care pleca din Piaţa Sf.Gheorghe şi mergea pe Calea Văcăreşti. Strada este îngrozitor de prost pavată şi călătorii era foarte puternic zgâlţâiţi. Omnibuzul zdruncinat când pe dreapta când pe stânga, sărind peste pietre, cu geamurile sale în cercevele mobile, trepidau gata să se spargă. Era imposibil să schimbi două vorbe şi coborai din el cu o migrenă înfiorătoare.

Moda curei de apă din Văcăreşti n-a durat mult. Millo a scris o piesă de revistă, “Apele de la Văcăreşti”, care a fost jucată în sala Bossel şi unde un mare actor avea rolul principal. Interpreta unul dintre cupletele care au făcut pe atunci înconjurul României şi al cărui refren era:

Dâmboviţa, apă dulce

Apă rea

Cine bea nu se mai duce

Să mai bea.

Apoi rectificarea Dâmboviţei a tăiat proprietatea lui P.Grădişteanu şi izvorul, abandonat de acum, află azi pe malul drept alături de noul pod construit în faţa Uzinei Lemaître.

Bucureştiul a avut, de asemenea, şi tram-caruri, îngrozitoare vehicule care staţionau în faţa Bisericii Sf.Gheorghe şi deserveau două-trei cartiere. De doi ani au dispărut toate şi nimeni nu le regretă.

Singurele omnibuze care încă mai există sunt cele ale marilor hoteluri şi circulă între hotelul căruia îi aparţin şi Gara de Nord.

autor: Frédéric Damé, Bucarest en 1906, capitolul 8

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button