Atitudini şi stări de spirit în Piatra-Neamţ(1864-1914)
Atitudini şi stări de spirit în Piatra-Neamţ (1864-1914) reprezintă un capitol important al construcţiei naţionale moderne. Tema îşi propune să evidenţieze unele aspecte ale raporturilor dintre pământeni şi străini, dintre majoritari şi minoritari care au iscat în epocă pasiuni şi contradicţii, negocieri şi dispute, nelinişti şi numeroase frustrări.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor se produce o redefinire a calendarului politic pe baza a două coordonate: identitatea naţională românească şi statutul politico-juridic al străinilor, în special, al evreilor.
În intervalul tratat societatea românească a evoluat, schimbându-şi percepţia faţă de străinii trăitori în România. Şi, totuşi, opinia publică românească a privit cu neîncredere orice încercare de a impune cu forţa rezolvarea unei probleme neconsiderate prioritare pentru interesul naţional în acel moment.
Străin este un termen generic, înglobând, indiferent de componenta etnică, pe cei care reflectă un alt sistem de valori decât cel în genere acceptat sau impus. În perioada la care ne referim, străinul era identificat cu neromânul, dar mai ales cu necreştinul. Asocierea nu era lipsită de conotaţii care conţineau clişee incriminatoare.
Străinii au fost percepuţi nu ca indivizi, ci în cadrul unui program imaginar de comportament şi de acţiune, care conţine atât elementele de familiaritate cât şi de înstrăinare.
Celălalt este, consideră L. Boia, un personaj omniprezent în imaginarul oricărei comunităţi. Evreul a fost mereu „străinul” de neînţeles, păstrător al religiei sale, neasimilabilul, cu atitudini şi cu un stil diferit de viaţă. Jean Delumeau considera că această stranietate „suspectă şi tenace” îl desemnează ca ţap ispăşitor.
Teama de străin este întărită de specificul unei comunităţi refractare la schimbări şi înnoire după un model străin, provocator de complexe de inferioritate. Teama de celălalt a subzistat, deoarece diferenţa ne-a îngrijorat mereu.
În spaţiul românesc, în perioada respectivă, străinul este asociat cu evreul şi mai puţin cu celelalte etnii, ca urmare a ponderii lor, dar şi rolului lor economic esenţial.
Faptul de a fi străin văzut ca alteritate există, printre oameni, în cadrul şi în afara diferitelor constelaţii şi grupe; într-un caz însă sentimentul comun este mai puternic, iar restul străinilor sunt acceptaţi prin consfinţiire; în celălalt caz alteritatea rămâne mai puternică şi este şi mai mult întărită prin negare.
Dacă domnia lui Cuza însemnase optimizarea condiţiei evreului din România, prin Legea comunală şi Codul civil care conţineau prevederi care ar fi putut conduce la emanciparea politică a evreilor, articolul 7 al Constituţiei oficializa ceea ce va deveni „Problema sau Chestiunea evreiască” în România. Legea fundamentală nu cuprindea şi acordarea de drepturi evreilor, deşi era de aşteptat că, „de la o bucată de vreme, ei vor râvni, şi la dânsele, pentru că orice putere economică este îndreptată şi către un adaos politic”[1].
„Calitatea de român se dobândeşte, se păstrează şi se pierde în conformitate cu regulile enunţate prin legile civile. Numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de român”. Şi, totuşi, în pofida tuturor contestaţiilor, nici un stat naţiune aflat în plină perioadă de organizare şi consolidare nu a permis concentrarea de elemente alogene în zone exclusive[2].
După eforturi considerabile, după sacrificii şi jertfe generate de participarea la operaţiunile militare ale războiului din 1877-1878, România s-a văzut exclusă de la încheierea păcii şi obligată de marile puteri să-şi asume consecinţe şi o situaţie de fapt care contraveneau intereselor sale.
Alianţa Israelită Universală, prin intermediul a trei delegaţi Netter, Kann şi Veneziani, a intervenit în cadrul lucrărilor Congresului de la Berlin în favoarea cauzei evreieşti. În cele din urmă, articolul 44 al Tratatului de pace stipula: „În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile sau politice, admiterea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi”.
În octombrie 1878, Parlamentul a autorizat guvernul de a se conforma Tratatului de la Berlin şi de a deschide procedura constituţională de revizuire a articolului 7 din Constituţie, procedură care a debutat cu hotărârea de a convoca Adunările de revizuire a articolului 7 din Constituţie. De asemenea, este notată şi procedura de „naturalizare” potrivit căreia evreii puteau să solicite Camerei, în mod individual, dreptul la cetăţenie.
Reacţia opiniei publice româneşti, a cercurilor politice, a intelectualilor referitoare la includerea acestui articol, care condiţiona recunoaşterea independenţei, a fost una din cele mai virulente.
Evreul era considerat simbolul străinului. Eminescu, de pildă, nota: „Cristalul istoric al României este ameninţat de a fi reprezentat ici de Pherekydis, colo de Herşcu Goldner”[3]. Înteresantă în acest context, de multe ori cunoscut prin reacţii emoţionale, este poziţia lui P.P.Carp: „ Dintr-un capăt la altul al Europei se aruncă oprobiu asupra noastră şi cuvântul de barbar întovărăşeşte pe acela de român… Lord Stanley a zis nişte cuvinte foarte aspre pe care în numele Naţiunii le resping. A zis: Nenorocirea este pentru evrei, dezonoarea pentru România. În numele Naţiunii resping aceasta pentru că Naţiunea, totdeauna a fost impasibilă în această chestiune şi dacă s-a pronunţat a fost numai ca să respingă solidaritatea ei cu cei ce prigonesc… Naţiunea nu poate fi răspunzătoare decât când noi, reprezentanţii ei, vom face o lege prin care să cerem persecutarea evreilor[4] .
Mai nuanţat decât Carp este colaboratorul său politic Titu Maiorescu care sesiza răzvrătirea opiniei politice româneşti la ingerinţa puterilor europene: „Românii ar dori ca această revizuire să se facă prin libera voinţă noastră, iar nu acum sub impunerea altora[5]. Articolul 7 al Constituţiei din 1866 era explicat prin temerea oamenilor politici ca viitorul principe să nu aducă elemente străine de ţară.
„Descentralizarea ar preface România în Palestina. Pentru că comuna poate şi să-i respingă pe evrei, dar îi poate şi primi. Eventual goniţi din Moldova, se vor stabili în Ţara Românească[6], considera la un moment dat şi B.P. Hasdeu.
„În acelaşi timp, continua Hasdeu, nu vom uita, însă, niciodată că precum nouă ne este drag românismul, tot astfel şi celorlalte naţionalităţi, fiecare în marginile cuibului strămoşesc, au, de asemenea, dreptul de a exista prin ele însele”[7].
La efortul de război a participat şi comunitatea evreilor de la Piatra-Neamţ. Printre persoanele care au oferit un substanţial ajutor se regăsesc în documente, A. L. Iuster, H. Haimson, L. Rotenstein, I. Naftule, S. Stambler. Se formează chiar un comitet alcătuit din preşedinte, I. Naftule şi 9 membri: B. Leiba, H. Goldner, H. Heller, L. Charas, I. Pascal, I. Lebelshon, A. L. Iuster, M. Segaler, M. Iuster şi secretar I. Rosenberg prin intermediul căruia s-au făcut apeluri la toţi coreligionarii pentru a participa la „sacra ofrandă” [8].
În cererile de naturalizare se face trimitere la actele de indigenat prin care petiţionarii cer certificate de „adevăraţi” români[9].
În „răspunsul” său, principele recunoştea, în conformitate cu modificarea legislativă intervenită în octombrie 1879, naturalizarea unor evrei. Documentele de arhivă menţionează cererea sergentului Moise Iancovici din Regimentul 5 de linie. De asemenea, soldatul Aron Carpen din Regimentul 15 dorobanţi, solicita recunoaşterea sa între cetăţenii români. Zlata Haim Iail obţinea un certificat de „bună conduită” de la autorităţile locale. Opincaru Herşcu cerea legalizarea situaţiei sale potrivit noilor reglementări. Marcu Şmil din Regimentul 15 dorobanţi solicita „împământenirea şi drepturi civile şi politice în România”. Soldatul Rabiţa Daniel din Regimentul 15 dorobanţi pentru că fusese implicat în „focul războiului” cerea „acte de identitate şi diploma de indigenat”. Prefectul, la rândul său, solicita reglementarea situaţiei celor în cauză[10].
Într-o şedinţă a Consiliului Comunal, C. Ivlev cerea a fi exonerat de plătirea dărilor, fiind concentrat în trimestrul al III-lea şi al IV-lea pe anul 1877, precum şi I şi II pe anul 1878 la Regimentul 8 Călăraşi. Consiliul respingea petiţia pentru că nu deţine un „mandat de scădere” din partea Ministerului de Interne[11].
Documentele de arhivă nu conţin referiri exprese la etnia fiecărui străin în parte; doar dacă în declaraţiile acestora este precizat şi acest aspect. În general însă apartenenţa la comunitatea evreilor era omisă, fiind incluse eventuale „puncte tari”: atitudine corespunză-toare, lipsa protecţiei unui stat străin, serviciul militar realizat în România, domiciliu şi serviciu stabil, plata regulată a impozitelor. Procedura era următoarea. Petiţionarul adresa cererea autorităţilor locale, acestea ofereau răspunsul după ce în prealabil se luau referinţe de la Biroul Siguranţei.
Cererile supuşilor străini includ dorinţa de a fi înscrişi între „supuşii români”. Astfel de cereri aparţin lui Mihai Buratenski, din Galiţia stabilit în România de 20 ani şi în Piatra- Neamţ de 8 ani; Adolf Druzeski, cizmar, supus austro-ungar până în 1887; Pavel Peşkevici, lucrător la fabrica lui M. Iuster de la Crăcăoani;
Mihai Şibi al cărui fiu făcuse serviciul militar în ţară, Carol şi Marica Hajer stabiliţi în Piatra-Neamţ de 25 de ani şi care „nu au avut niciodată protecţie străină”, Iosef Zavidel, căsătorit cu o româncă; Partica Iştvan, supus austro-ungar; Michel Baraş, muncitor la fabrica lui Iuster; Carol Spiegehalder, lucrător la Primărie. În anul 1907, Josef Sfaty şi Franz Hofman cereau certificate care să ateste că figurează în registrele de străini, ca „supuşi români”. Dacă aceştia primesc acceptul autorităţilor locale, lui Jadal Coh, stabilit de 8 ani şi Anton Ianovski, stabilit de 12 ani, li se resping dosarele. În cazul primului, motivele sunt actele expirate dar şi apartenenţa la naţionalitatea evreiască, în celălalt caz declaraţia era considerată mincinoasă. Interesant este şi că oficialităţile cereau relaţii dacă un oarecare Ignat Begn este evreu în condiţiile în care acesta nu-şi recunoştea apartenenţa etnică[12].
Opinia publică românească a fost profund afectată de impactul, fără precedent în istoria modernă a României, produs asupra conştiinţelor tuturor de răscoala ţăranilor din 1907. Se demonstrau dezechilibrele grave existente în societatea românească, în pofida încercărilor de reformă. Lumea românească era încă în tranziţie, iar această tranziţie îmbrăca uneori aspectele unei crize. Ordinea României moderne se clatină în martie 1907. Şi, totuşi, caracterul antisemit, deseori vehiculat, nu este confirmat documentar în cazul comunităţii de la Piatra-Neamţ.
România modernă este şi rezultatul demersurilor pentru apărarea identităţii naţionale. Statutul naţionalităţilor este direct legat de procesul de consolidare, organizare, centralizare şi instituţionalizare a statului naţional român, de afirmare a independenţei sale.
Rezolvarea problemelor agrare, electorale, inclusiv „chestiunea evreiască” preconizate în 1913, dezbătute în prima parte a anului 1914, îşi vor găsi finalitatea la încheierea primului război mondial. Era începutul unor schimbări care, în plan mental, au inclus nu numai pe evrei, ci pe toţi cei consideraţi străini, toţi cei veniţi de aiurea şi care îşi vor dobândi un loc în societatea românească.
autor: prof. dr. Luminiţa Moscalu, Liceul de Artă „Victor Brauner”, Piatra Neamţ
lucrare prezentata in cadrul Conferintei Nationale de Antropologie Urbana, editia a II-a, Roman, octombrie 2010
Bibliografie:
Carp, P.P. Discursuri parlamentare, Editura „Grai şi suflet- Cultura naţională”, Bucureşti, 2000.
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Neamţ, fond Primăria oraşului Piatra-Neamţ.
Iorga, Nicolae, Sfaturi pe Întuneric. Conferinţe la Radio, II, Editura Minerva, Bucureşti, Humanitas, 1996.
Kaufman , Iosef, Cronica comunităţilor israelite din Judeţul Neamţ, vol. 2,
Piatra-Neamţ, 1929.
***Monitorul Oficial, 11 septembrie 1879.
Turliuc, Cătălin, Organizarea României Moderne. Statutul Naţionalităţilor 1868-1918. vol II. Dilemele convieţuirii, Iaşi, Junimea, 2004.
Abstract
Attitudes and states of mind in Piatra-Neamţ (1864-1914) represent an important chapter of the modern national construction. The theme tries to stress some of the relationships between the citizens and foreigners, between the minorities and the majority that gave way to passions and contradictions, negociations and disputes, justification and worries.
At the end of the 19th century and the beginning of the 20th there takes place a redefinition of the political scene on two coordinates: the Romanian national identity, and the political- judiciary status of the foreigners, especially of the Jews.
During the period taken into consideration the Romanian society evolved, changing the perception on the foreigners living in Romania. Yet, however, the Romanian public opinion regarded untrust worthly any attempt to impose the force on solving any of the problems that was not regarded as a national priority at that moment.
Modern Romania is the outcome of the enterprises for defending the national identity. The situation of the nationalities is directly related to the process of consolidation, organization, centralization and institutionalization of the National Romanian State, in the attempt of affirming its independence.
The solving of the rural and voting problems including „the Jews problem”, arisen in 1913, debated in 1914, will find a solution at the end of the world War I. It was the beginning of the several changes which, at the mental level, included not only the Jews but also all those who were considered foreigners, all those coming from nowhere and who won their place in the Romanian society.
[1] Nicolae Iorga, Sfaturi pe Întuneric. Conferinţe la Radio, II, Editura Minerva, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 178.
[2]Cătălin Turliuc, Organizarea României Moderne. Statutul Naţionalităţilor 1868-1918. vol II. Dilemele convieţuirii, Iaşi, Junimea, 2004, p. 33-38.
[3] Mihai Eminescu, „Românii de provenienţă incertă”, în Convorbiri literare,, Iaşi,1868, p. 147.
[4] P.P.Carp, Discursuri parlamentare, Editura „Grai şi suflet – Cultura naţională”,Buc., 2000, p. 3,4.
[5] Monitorul Oficial, 11 septembrie 1879.
[6] Ibidem, p. 177
[7] Ibidem, p. 35
[8] Iosef Kaufman, op. cit, vol. 2, p. 171.
[9] DJNAN, fond Primăria oraşului Piatra-Neamţ, D. nr. 5 /1880-1882, f. 2-17.
[10] Ibidem, f. 1-6 (vezi Anexele nr. 1-6).
[11] Idem, D. Nr. 1/1879-1882, f. 10.
[12] Ibidem, f. 53 (vezi Anexa nr. 7).
