Civismul feminin romaşcan
Definiţia clasică, din dicţionar oferă următoarea explicaţie noţiunii de civism: atitudine de bun cetăţean. Sau, conform unor opinii de specialitate, civismul reprezintă legatura organică, vitală dintre om şi societatea din care face parte.
Rolul femeii în societatea româneascã de pânã la Primul Rãzboi Mondial era preponderent de soţie, mamã şi gospodinã, aflată în umbra soţului şi foarte puţin activă civic şi total exclusă din viaţa politică. Participarea Regatului României la prima conflagraţie mondială a presupus schimbări bruşte la nivelul politicii de stat, ca şi deteriorarea ireparabilă a sistemului tradiţional de valori. Femeia română a ieşit din anonimat odată cu înrolarea soţului, a fratelui, a fiului sau a tatălui în armată. Fie ele ţărănci cu grija gospodăriei, infirmiere mobilizate în spitalele de campanie din spatele frontului, muncitoare în fabricile româneşti care se văzuseră nevoite să suporte efortul de război, intelectuale sau soţii de oameni politici, femeile au reuşit să se adune exemplar şi să-şi dovedească astfel civismul şi implicarea.
Romanul până la jumătatea secolului al XX-lea rămâne, în opinia mea, însă un „oraş patriarhal”, ca să-l parafrazez pe Cezar Petrescu, activitatea femeilor sau a asociaţiilor de femei în spaţiul public fiind redusă sau slab reflectată în presa locală, principala sursă de informare pe care am avut-o la îndemână (şi aceasta destul de redusă). Simţul civic ţine şi de o anumită educaţie, de mediu, de cultură şi mentalitate. Nu se poate contesta faptul că romaşcanca începutului de secol nu ar fi primit o educaţie în spiritul valorilor morale şi sociale, dar accentul acestei educaţii era cu predilecţie pus pe valorile familiei, conform crezului că fetele nu trebuie crescute la fel cu băieţii pentru că ele au alt destin în viaţă, de soţie; deci ceea ce conta era transformarea tinerei într-o gospodină desăvârşită, capabilă să-şi crească şi să-şi educe copiii în acelaşi spirit şi care să nu iasă de sub ascultarea tovarăşului de viaţă, cap al familiei şi „factor decizionar suprem” în sânul acesteia. Dar, în paranteză fie spus, cu siguranţă că existau şi destule cazuri de bărbaţi „guvernaţi” în spaţiul intim de consoartele lor. Războaiele au activizat femeia, au scos-o din cadrul strâmt al spaţiului familial şi au pregătit-o pentru rolul civic şi politic pe care şi-l va asuma ulterior. Exemplele sunt edificatoare şi în cazul Romanului; un model care a fost urmat de multe doamne din elita românească, implicit romaşcană, a fost oferit chiar de suverană, regina Maria, „mamă a răniţilor” în primul război mondial. Remarcabilă este Cornelia Morţun, preşedintă a Crucii Roşii din Roman, ce a activat neobosit pentru organizarea şi dotarea spitalelor, îngrijirea bolnavilor şi a răniţilor, acţiune în care s-au implicat şi multe infirmiere voluntare. Energică şi voluntară, Cornelia Morţun era mereu prezentă în cele cinci spitale patronate de Crucea Roşie, dar mai ales în spitalul 242, unde se găseau bolnavii cei mai gravi. Ea coordona munca administrativă a filialei, se ocupa de distribuirea donaţiilor primite de la populaţie, făcea legătura cu organele ierarhice superioare şi cu misiunile medico-sanitare aliate, îndruma corespondenţa pentru ostaşii români căzuţi prizonieri. Secţia Roman a Crucii Roşii a luat fiinţă în decembrie 1914, prin efortul aceleiaşi Cornelia Morţun, aleasă de altfel preşedintă, şi a unor doamne din elita locală întrunite în salonul Primăriei. Din comitetul de conducere mai făceau parte doamna general Istrati, vicepreşedintă, d-na Maria dr. Ţurcanovici, casieră, domnişoarele Buicliu şi Teodoru, secretare.[1] Au donat atunci pentru fondul Crucii Roşii, aflăm din presa locală, „câte 1000 de lei d-na Cornelia Morţun şi d-nul C. Cantacuzino-Paşcanu. Societatea Crucea Roşie va dezvolta o întinsă activitate în oraşul şi judeţul nostru spre a putea îndeplini cu adevărat rolul ei umanitar şi de înalt patriotism”.[2] La două luni de la înfiinţare, în cadrul adunării generale a Filialei Roman a societăţii Crucea Roşie din 22 februarie 1915, preşedinta Cornelia Morţun preciza în cuvântarea ţinută cu acest prilej că: „Ne-am ocupat cu pregătirea personalului inferior pentru spitale. În acest scop ne-am adresat la domnii medici de spitale, cari au avut bună voinţă să organizeze un curs de mică chirurgie la care s-au înscris 35 de doamne, cari urmează”.[3] Infirmierele voluntare urmaseră, deci, un scurt curs de pregătire în domeniu, dar erau cert inferioare în privinţa cunoştinţelor şi a îndemânării surorilor de profesie. Au dovedit, în schimb, un deosebit simţ al datoriei şi al sacrificiului, reuşind să se perfecţioneze la locul de muncă – în sala de operaţii, în saloane la pansarea şi îngrijirea răniţilor. Ca infirmiere voluntare au lucrat, la Spitalul Z.I. 242, femei din toate categoriile sociale ale Romanului, neputându-le însă aminti, din păcate, pe toate: Ana dr. Mârzescu, Elena farmacist Decker, Olga Macri, Aglae Verona, Marieta Vârnav, institutoarea Elena Vrânceanu, prof. Aurelia Springhel, Helene Rauten, Ruxanda Balaiş, Titica Misir, Taţica Teohari, surorile Victoria şi Adela Calmuschi, institutoarea Maria Ciocan, Adela Meiltz, Liza Stand, Maria Belciug, Eugenia Botez, Olimpia Antonie, Margot Antonescu etc. Nelăsându-se mai prejos de ilustrul său soţ, Cornelia Morţun s-a lansat şi în iniţiative filantropice – serbări şi donaţii în folosul răniţilor, orfanilor şi a familiilor celor morţi, care au devenit de altfel apanajul doamnelor şi domnişoarelor de familie bună (ex. Elise Nevruzzi, Clotilda Averescu, Maria Manea, Maria Săveanu etc.)
Perioada interbelică, în care ia amploare mişcarea feministă la nivel naţional, aduce însă în plan local o apatie în spiritul civic feminin sau o revenire a femeii la rolul ei tradiţional. Dacă în presa naţională se duc dezbateri destul de aprinse despre drepturile femeilor şi noua condiţie la care aspirau feministele fervente şi apar şi ziare feministe – „Gazeta femeii”, „Femeea de mâine”, „Jurnalul Femeii” etc., presa locală nu prea este interesată de publicul feminin. Lipsesc aproape cu desăvârşire rubricile adresate exclusiv femeilor – mondenităţi, modă, frumuseţe etc., dar se pronunţă în schimb pentru moralitate şi desfiinţarea localurilor de desfrâu, fiind în consens aici cu acţiunea feministelor pentru combaterea imoralităţii în rândul femeilor. Spre sfârşitul perioadei interbelice, în timpul regimului carlist, femeile vor obţine drept de vot pentru alegerile parlamentare, ultimul bastion strict bărbătesc fiind astfel demolat.
Voi încheia amintind de o demnă urmaşă a Corneliei Morţun şi înrudită cu soţul acesteia, fiindu-i nepoată de soră, Viorica Agarici, cunoscută mai ales pentru gestul ei deosebit de curajos din iulie 1941 de a opri un tren al morţii pentru a le oferi ajutoare celor închişi în vagoane. Însă activitatea ei în sprijinul celor defavorizaţi este mult mai amplă: a început prin a face parte din Comitetul de sprijin al Orfelinatului din Roman, a fost şi preşedintă timp de 23 de ani a Comitetului de sprijin al Şcolii nr. 1 de fete şi a filialei Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie (din 1928).[4] Gestul ei profund umanitar a ridicat-o la binemeritatul rang de „drept al popoarelor”, rămânând astfel o „emblemă de veşnică aducere aminte” (Răzvan Theodorescu)
Afirmarea civică a femeii are, aşadar, un traseu sinuos, cu urcuşuri determinate mai ales de contextul generat de războaie şi în domenii care ţin de latura feminină – acte de caritate, acţiuni filantropice, donaţii, îngrijirea răniţilor, dar şi coborâşuri care ţin încă de condiţia femeii în societatea românească tradiţională.
autor:
prof. Monica Pescaru
Resume
Le rôle de la femme dans la société roumaine jusqu‘à la Première Guerre Mondiale a été en principal d’épouse, mère et ménagère et assez peu active du point de vue civique, étant exclue de la vie politique. La participation de la Roumanie à la guerre a supposé des changements brusques au niveau de la politique étatique, tout comme la détérioration irréparable du system traditionnel de valeurs. La femme Roumanie est sortie de l’anonymat, en éprouvant ainsi son civisme et son implication.
Jusqu’à la moitié du XX-ème siècle la ville de Roman reste une „ville patriarcale”, l’activité de femmes dans le public étant réduite ou bien, faiblement reflétée dans la presse locale, la principale source d’information consultée. Les guerres ont rendu active la femme, l’ont arrachée du cadre étroit de la famille et l’ont préparée pour le rôle civique et politique qu’elle va ultérieurement assumer.
C’est Cornelia Mortun qui est remarquable en Roman, le président de la Croix Rouge de Roman, laquelle a activé incessamment dans la Première Guerre Mondiale, pour l’organisation et la dotation des hôpitaux, pour le soin des blessés etc.
Pourtant, la période comprise entre les deux guerres mondiales, où il prend ampleur le mouvement féministe au niveau national, apporte au plan local une apathie dans l’esprit civique féminin ou bien, un retour de la femme à son rôle traditionnel.
Je vais conclure en remembrant la Viorica Agarici, connue surtout pour son geste particulièrement courageux du juillet 1941, en arrêtant un train de mort pour offrir des aides aux prisons des wagons. Son geste, profondément humanitaire, l’a élevée au rang de „doit des peuples” .
Bibliografie:
Acţiunea feministă, 1919
Ecoul Romanului, 1914, 1915
Stănescu, Ştefan Vasile ş.a., Doamna şi „Trenul Morţii”, Societatea Culturală „Roman Muşat”
[1] Ecoul Romanului, an XIV, nr. 671, 30 decembrie 1914
[2] Idem, an XIV, nr. 671, 30 decembrie 1914
[3] Idem, an XV, nr. 677, 28 februarie 1915
[4] Stănescu, Ştefan Vasile ş.a., Doamna şi „Trenul morţii”, Societatea Culturală „Roman Muşat”, pg. 22
