Compromis si mediocritate

Punând sub lupă legăturile dintre cerinţele PCR şi asumarea lor de către mai toţi scriitorii epocii Ceauşescu (în mare parte, continuîndu-şi activitatea şi după Revoluţie , în presă sau politică) observăm naşterea şi prelungirea unei solidarităţi atipice, bazate pe refuzul asumării compromisului,încercându-se diminuarea responsabilităţii morale prin tertipuri rizibile.

Compromisul, rareori asumat , era învăluit într-o aură patriotică sau solicitat de o necesitate istorică. Fals. Compromisul nu atingea numai demnitatea autorului,ci,mai ales,îl scufundă pe acesta în balta rău mirositoare a mediocrităţii. Însă cei mai mulţi mizau pe scurgerea timpului în speranţa uitării textelor penibile pe care le-au produs. Fie nume sonore ale culturii române sau penibili scribi de serviciu, se hrăneau cu speranţa iluzorie că totul se va uita,deoarece mai toţi s-au scăldat în acelaşi hârdău stilistico-moral.

La nivelul receptării obiective, ei erau “tovarăşi” întru aceeaşi obedienţă, servind limba de lemn a Partidului, inventând o ficţiune sfidătoare faţă de realitatea imediată. Ocupându-mă de Antologia Ruşinii inventariată de V.Ierunca am observat că unele nume îi scapă, cantitatea de maculatură fiind enormă, iar într-o selecţie şi factorul subiectiv joacă un rol important, oricum e imposibil să strângi toate numele din presă sau din giganticele volume omagiale.

Nici nu aparuse “Antologia” şi s-au şi găsit condeie care să sugereze cine să facă parte din ea,cine nu.Un adevărat spectacol grotesc! Au urmat adăugiri partizane, partile combatante aruncând în luptă nume şi articole noi. Aşa au apărut ( reotroactiv) T.R.Ungureanu şi I.T.Morar, desi ei nu se regăsesc în selecţia lui V.Ierunca. Apoi unii se întrebau de ce nu apăreau Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, prezenţi şi ei în presa vremii cu texte compromiţătoare. Răspunsul e acelaşi: nu figurau! Nu poţi reface o operă împotriva voinţei autorului! Dar consider, într-adevăr, nedrept – mă refer la numele importante – ca unii să nu scape judecăţii publice , iar alţii să fie ocrotiţi! În fond, timpul va discerne ce va rămâne din opera lor – unde e cazul – sau dacă va ramâne doar compromisul. Presa poate umple golurile semnalate, oamenii oneşti n-au de ce să se supere.

În cazul celor care au colaborat cu Securitatea, adevărul e mult mai complex, cu cât dezvaluirile se vor face mai târziu,cu atât mai bine va fi pentru manipulatorii acestor marionete din presă. Starea de iritare a unor critici lucizi e justificată, fiindcă apar cărţi de memorii scrise de autori care au făcut mari compromisuri, dar se erijază(mizând pe uitare) în judecători ai altora. Paradoxal, doi adversari cândva ireconciliabili , Adrian Marino şi Nicolae Manolescu, se pot “împăca” în zona textelor laudative la adresa Partidului. Nu cred că cei doi să fi polemizat vreodată pe marginea acestor texte, fiindcă şi le doreau “uitate”. De exemplu,cartea lui Adrian Marino, «Viata unui om singur», a suscitat şi laude şi blamări, în funcţie de portretul prietenului sau duşmanului întâlnit acolo. Şi el a fost acuzat ca (posibil) colaborator al Securităţii. Necunoscându-i dosarul, nu pot să-l acuz de acest fapt, dar un lucru e cert: Adrian Marino a semnat texte de adulare a regimului care-l băgase la puşcărie! E foarte greu sa te erijezi in Judecător Moral, cărând în spinare un trecut “nedecontat”.

Un om care şi-a recunoscut compromisul nu mai poate fi şantajat, dar la noi, mizeria trecutului nu s-a dorit asumată, ci cosmetizată, de aceea vedem tabere adverse urlând: “ba şi el a scris,ba şi ăla e vinovat”. Ca să nu mai avem surpriza unor amnezii “dirijate”, e bine să răsfoim ,din când în când, textele posibililor memorialişti.Vom avea surprise neaşteptate. Acum, voi încerca să pun în evidenţă un fragment dintr-un text scris de Nicolae Manolescu, în mod sigur un nume important al criticii române. E bine să nu uităm sau să eludăm Realitatea, ea se poate răzbuna când te aştepţi mai puţin,mai ales când eşti,volens nolens, un formator de opinie :

“(…)Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar şi numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structuralelor prefaceri sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complexe. Făcând din creaţia literară o parte integrantă a cauzei generale a clasei muncitoare, o literatură cu adevărat liberă, legată făţiş de proletariat, Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la distrugerea vechii mentalităţi.” (Contemporanul,nr.34,21 august,1964)

Dacă n-ai şti cine l-a scris, ai crede că e un oarecare propagandist de la Partid. Aici compromisul şi mediocritatea se înfrăţesc până la contopire. Aici triumfă limba de lemn dizolvând personalitatea scriitorului!

autor: Nicolae Merisanu