DOBROGEA-CALIFORNIA ROMANIEI

Ca tuturor balcanicilor,ne furnică pe limbă declaraţiile patriotarde,ne încântă muzicile de fanfară,izbim cu vârtoşenie cărămizile autohtone ale realizărilor în piept şi toate acestea cu precădere la aniversări.Şi ce-ar fi dacă toate aceste aniversări ar fi sugerate într-o notă modestă,mai degrabă ascunsă?Nu ar putea deveni ele benefice ca modalitate de cunoştere a neamului?

Mai ieri,de altfel ca şi astăzi,când alţii de prin preajma noastră se învârteau în valsuri şi în vânt,noi ăştia,milenarii,ne ascuţeam sabia,iar apoi cuvântul bine articulat diplomatic,alegându-ne cu “tornade” de promisiuni.

În scalavagism ni s-a perturbat tihna tracică în unitatea burebistană după perioada “prohibitivă”a viilor pierdute din lipsă de cumpătare,căci romanii,sufocaţi de teoria “spaţiului vital”,ne-au fost musafiri nepoftiţi aproape una sută şaptezeci de ani.

Apoi ne-am mulat pe situaţie-ce altceva ne-ar fi rămas de făcut?-cooperând cu latinul cotropitor în “daca brazdă”,urmând resemnaţi drumul castrelor unde ne-am perpetuat specia.

Evul mediu ne-a rezervat epocile descălecatului şi încălecatului de-a valma,de la cai la spinări şi pâna la (pardon !) femei.

Scopul central al unităţii de neam şi al existenţei acestui popor “enigmă” ne-a energizat,disciplinat şi civilizat,dându-ne capacitatea de a soluţiona dileme majore.

Capitalismul ne-a manipulate mai mult,întorcându-ne nouă ,”ţăranilor”eminamente…agrari,spatele,după ce ne trântise cu…amabilitate în palmele bătătorite de coada sapei cupele locului întâi la producţia de grâu .Acum ne zâmbeşte mânzeşte.

Socialismul ne-a rupt dureros de valorile occidentale,putând fi definit liniştit “vremea riguroasă a batjocorii”.

Actualmente,orbecăim soluţii şi identităţi în culoarul unei epoci nedefinite,căci istoria nu este reversibilă.

Şi în acest context,câţi cunosc că Dobrogea ţine şi de romanitate încă din anul 46 d.H.,când împăratul Claudius înfiinţează provincia Moesia,numită astfel după numele tribului tracic al Moesilor,iar coloniile greceşti din Pontul Euxin:Histria,Tomis şi Callatis recunosc supunere romanilor în folosul asigurării negoţului,perturbat nu rareori de către prădalnicii barbari?

După cucerirea Daciei de către romani,Legiunea a V–a Macedonica se stabileşte la Troesmis ,cetate getică,apărând graniţele imperiului dinspre mare(ca şi astăzi, la apărărarea graniţelor UE).

Atestată documentar la 943 prin inscripţia de la Mircea Vodă ce ne aminteşte de Jupanatul lui Dimitrie,Dobrogea arsă de soare,bântuită de vii şi purtată spre nesiguranţă de propriul nisip,îşi defineşte personalitatea în disperarea de a exista.

“California românilor”,scăldată de apele Mării Negre ce îşi leagănă valurile şi în labirinturile interioare ale dobrogenilor,asistă amurgurile rostogolite pe ţătmul unde a poposit în clipa dizgraţiei Ovidiu,îmbălsămându-te cu o molipsitoare linişte, când albastră ori verde pal, când nehotărâtă precum capricioasa zămislire a coastei lui Adam,şovăind în alegerea toaletei de seară,pendulând între incertitudini în templul culorii.

Prafrazându-i pe americani,am putea spune:”toată lumea vrea să vadă România şi toţi românii vor să vadă Dobrogea”.

Creştinizarea bulgarilor,începând cu anul 864 prin botezul ţarului Boris de către împăratul Mihail,şi introducerea liturghiei slave au avut o adâncă influenţă asupra românilor din nordul Dunării.

Răscoala de la Târnovo (1186) a fraţilor Petru şi Asan ,păstori vlahi înstăriţi din munţii Hemus,marchează întemeierea Imperiului Vlaho-Bulgar ce-şi obţine independenţa în lupte “sănătoase”în 1195.

Ambiţioşi,Asăneştii vizau retezarea hegemoniei Imperiului Bizantin în zonă şi mutarea capitalei imperiului lor la Constantinopol,deziderat nerealizat până la uciderea acestora în 1197,când la tron succede fratele lor mai mic,românul Caloian (Ioniţă cel Frumos) sub domnia căruia se doreşte catolicizarea.Ulterior,în urma bătăliei de la Adrianopol (1205),Imperiul devine cel mai puternic din răsăritul Europei,demonstând cu prisosinţă că şi românii,când vor,pot înfiinţa şi conduce un Imperiu.

Catolicismul nu are sorţi de izbândă în Imperiul lui Caloian,acesta urmând calea ortodoxismului prin alianţa cu Imperiul de la Niceea în 1235,ca rezultat al reacţiei lumii ortodoxe faţă de ofensiva catolică în răsăritul Europei,sub papa Grigore al IX-lea .

În timp,acest stat sfârşeşte sub papuc turcesc,după cucerirea oraşului Târnovo de către ienicerii şi spahii lui Alah la 17 iulie 1393,eveniment ce face ca Dunărea să devină frontieră între statul Otoman şi Ţara Românească.Ruptă de Bulgaria sub Drobotici,Dobrogea devine element de dispută între Dan I şi ţarul bulgar Şişman,anterior,primele cristalizări politice în arealul amintit fiindu-ne cunoscute din “Alexiada”Anei Comnea,unde ne sunt amintiţi şefii locali cu reşedinţele la Dristor,Vicina (Isaccea) şi Preslav în persoanele lui Tatos,Sestlav şi Satza.

Se spune că cine nu are bătrâni să şi-i cumpere,iar cine-i are să îi respecte! Din păcate, noi ,trufaşi cunoscători “a de toate”şi săraci lipiţi de cele mai multe ori,nici nu i-am respectat,nici nu i-am cumpărat de-a lungul veacurilor istoriei naţionale năpădite de concesii,împrumuturi,migraţii şi asimilarea altora,cedări,noduri în gât şi palpitaţii cauzate de “spasmofilia”ultimatumului.

Şi atunci,Mircea cel Bătrân,intuind psihologia acestui neam,a decis să se “autorespecte”intitulând-se destul de pompos-imitându-i pe ţarii bulgari şi împăraţii bizantini-în hrisoavele sale “Eu,întru Hristos şi Dumnezeu binecredinciosul şi de Hristos iubitor şi autocratic,Io Mircea,mare voevod şi domn,din mila lui Dumnezeu oblăduind şi domnind…”.Conştient de nefiinţarea amintirii şi ignoranţa generaţiilor viitoare,domneşte autoritar peste pământurile ungro-vlahilor şi pe ambele maluri ale Dunării până la Marea cea Mare şi oraşul Dristor,gândindu-se necontenit la bunăstarea şi buna înţelegere a tuturor pe aceste meleaguri.

Că vremurile şi aliaţii îi fură uneori potrivnici,că uneori s-a mai greşit în perspectivă,că a sprijinit pe unii perdanţi,toate acestea se cuvin a fi luate ca elemente de subiectivism în judecarea complexei personalităţi a marelui voievod.Mare diplomat,strateg şi oştean,Mircea îl umileşte pe Baiazid I Ilderim în bătălia de la Rovine -10 otombrie 1394 (17 mai 1395,după unii istorici).După moartea”Sultanului Fulger”,în 1402,Mircea devine arbitru în Balcani până la 1415,când acceptă tributul şi cedarea cetăţilor Giurgiu şi Turnu ce devin raiale turceşti şi pierde Dobrogea care vreme de 463 ( patru sute şaizeci şi trei) de ani va exista sub stăpânire otomană.De menţionat că între partea română şi cea turcă nu s-a încheiat nici un act scris.Aceştia DA OAMENI DE ONOARE !

De aici încolo,colonizări cu turci şi tătari,dansuri din buric,mlădieri în spaţiul multinaţional,cafele,susan,cibucuri,peşcheşuri,sarmale,moschee,peşte uscat la vântul sărăciei şi dialog transcendental cu neocrotiţii pelicani în sufărişuri de ruşine.Studii despre “ce şi cum”din epoca otomană în Dobrogea nu prea există din motive complexe de sorginte diplomatică ori din comoditate sau dezinteres.În acest context,ne menţinem limba şi obiceiurile până la 1878 când,în urma Războiului de Independenţă,Dobrogea se dă la sânul “patriei mamă”,cedând cu mari păreri de rău şi lacrimi în suflet “prietenilor”noştri eterni de la Est,Cahulul,Izmailul şi Bolgradul.După “Acordul de la Bucureşti” din 4 aprilie 1877,ora 12 a.m.,când se aprobă trecerea trupelor ruseşti prin România pentru sprijinirea mişcărilor de eliberare din Balcani,diplomaţia românească ,condusă strălucit de Mihail Kogălniceanu şi I.C.Brătianu,proclamă la 9 mai 1877 independenţa de stat a României ,când tunurile turceşti încă mai bubuiau la Calafat şi Giurgiu,iar bandele înarmate ale cerchezilor şi başbuzucilor îşi mai făceau de cap pe ţărmul românesc al Dunării.Apoi…război,mobilizare,lupte crâncene,bani pentru front,sacrificii şi procesiuni funerare,ca mai în toată istoria noastră,şi,ca un făcut,peste toate,poziţia fermă a aliaţilor ,încă înainte de încheierea păcii de la San-Stefano din februarie 1878,că vor relua”volens-nolens”voinţei noastre,Basarabia,amenintând,în caz de refuz,cu dezarmarea armatei române,fapt care l-a determinat pe Carol I să contaatace magistral,punând muscalii la punct prin afirmaţia că “armata română poate fi zdrobită dar nu distrusă”.

Protestăm vehement,la San-Stefano,unde reprezentantul statului român independent,colonelul Eraclie Arion,măsurând indignat perimetrul aşteptării,face antecameră ,apoi şi la Berlin,dar mai degrabă suntem auziţi decât ascultaţi.În nemernicia lor,ruşii dislocă noi trupe pe teritoriul României,iar generalul Drentlen este numit comandantul trupelor de ocupaţie.Cu regimentele de cazaci mirosind a oaie şi vodcă staţionând la Băneasa şi controlând căile de acces spre Bucureşti şi cu Divizia XI infanterie rusă pregătită pentru ocuparea Capitalei,mestecăm pelin şi ne facem cruci pe ascuns,umiţi de “eleganţa acţiunilor mujicilor”.Realişti,ne concentrăm trupele în Oltenia şi pregătim apărarea pe linia Piteşti-Târgovişte ,anunţând oficial disponibilitatea de a ne apăra în faţa oricărui pericol extern.

Occidentalii “şacali”aud bine de astă dată şi iau atitudine faţă de măgăriile şi absurdităţile vecinilor noştri de la Est,ceea ce conduce la retragerea acestora,indignaţi de neputinţă şi mânioşi de nereuşită.Reintegrarea Dobrogei la 23 noiembrie 1878 la România reprezintă o nouă etapă în istoria românilor.Toleranţi,românii acceptă împroprietărirea turcilor,cerchezilor şi tătarilor.De altfel,cu prilejul reunirii Dobrogei cu ţara mamă,Carol I spunea:”Veţi merge în Dobrogea nu în calitatea de cuceritori,ci amici,ca fraţi ai locuitorilor,care de azi înainte sunt concetăţenii noştri”.Ulterior,după încoronarea ca rege a lui Carol I,la 10 mai 1881,cu o coroană de oţel turnată dintr-un tun turcesc cucerit în timpul războiului de independenţă,Dobrogea se dezvoltă în normalitate şi armonios,locuită de cetăţeni cu drepturi depline atât din punct de vedere politic cât şi administrativ.

Anii care urmează revigorează economia şi aduc românilor din zona Dobrogei,la Cernavodă,un turn Eiffel culcat adică cel mai mare pod metalic din Europa acelei vremi,creaţie a inginerului Anghel Saligni (1895),canalul Sulina (1894),dar şi războaiele balcanice (1912-1913).Dacă faţă de primul conflict România îşi declară neutralitatea la 26 septembrie 1912,în cel de-al doilea suntem nevoiţi a intra ,iar prin pacea de la Bucureşti din 10 august 1913,primim de la bulgari sudul Dobrogei,până la linia Ecrane-Turtucaia.

Intrarea României în prima conflagraţie mondială după doi ani de neutralitate şi apoi nerespectarea condiţiilor convenţiei militare de către Antantă duc la întreruperea ofensivei armatei române începută în august 1916,urmată de înfrângerea zdrobitoare de la Turtucaia şi sângeroase lupte în Dobrogea,unde românii, lipsiţi de sprijinul eficient al ruşilor,sunt nevoiţi să se retragă cu grele pierderi.Şi câte nu vor mai fi fost…şi dacă vor fi fost nu le-om pune pe toate la inimă,căci este mult mai înţelept a ne bucura de ieşirea la Mare,soare şi nisip incandescendent şi un peisaj ce îmbie la un trai în tihnă şi libertate,precum peştii în apele înconjurătoare,iar de o nouă federalizare nici gând,căci dobrogenii se limpeziră la minte,fenomen translatat prin empatie şi macedonenilor,aromânilor şi turcilor.

Autor: Mircea Bostan, psiholog