Rolul comunicării în relaţia populaţie majoritară – populaţie minoritară.
Studiu de caz: Relaţia dintre români şi ruşii-lipoveni din Mahmudia
1. Socializarea ca mijloc de comunicare ce a intervenit în relaţia populaţie majoritară- populaţie minoritară
În viaţa tradiţională, etapele ciclului vieţii sunt marcate prin diverse ritualuri care evidenţiază momentele importante, momente ce presupun transformări în viaţa individului. Modul de desfăşurare al acestor ritualuri este stabilit de familie, grup sau societate ca întreg. Acest sistem controlează modul în care se face tranziţia şi asigură pregătirea adecvată a individului în trecerea de la o etapă la alta.
În modernitate procesul nu este la fel de simplu şi clar. Sursele de informare sunt multiple şi adesea contradictorii încercând să capteze atenţia individului sugerându-i ce comportament să imite, ce căi de acţiune sunt importante şi ce semnificaţie să atribuie evenimentelor.
Din perspectiva populaţiei minoritare, prin socializare se dobândesc calităţile necesare pentru a putea comunica, gândi, rezolva probleme folosind tehnici acceptate de întreaga comunitate şi în general pentru a realiza modalităţile unice de adaptare la mediul personal. Din punct de vedere al populaţiei majoritare, socializarea îşi aduce membri la un anumit nivel de conformare, astfel încât ordinea socială, caracterul ei previzibil şi continuitatea societăţii să poată fi menţinută.
Antropologii folosesc termenul enculturare[1] pentru a denumi procesul de dobândire prin care noii membri ai unei societăţi interiorizează toate aspectele culturii lor. Propunem folosirea termenului pentru a defini procesul prin care individul din grupul etnic minoritar îşi dobândeşte tradiţiile, limba, utilizarea artefactului material şi întreaga colecţie de legende mituri, folclor şi crezuri populare. Dacă oamenii trec de la un grup la altul, are loc procesul numit aculturare prin care individul dobândeşte credinţele Celuilalt printr-o resocializare a sa.
Aceste procese sunt explicate de următoarea schemă:
Individ Individ
(Membru al grupului minoritar) (Membru al grupului majoritar)
aculturare
enculturare enculturare
Grup minoritar Grup majoritar
În ambele cazuri individul este supus unui proces de învăţare/dobândire de noi forme de comportament care în studiile de specialitate sunt explicate de teoria modelării[2]. Pe scurt, acest proces constă în mai multe etape, care pot fi rezumate în următorii termeni:
– individul (membru al grupului minoritar sau majoritar; observatorul) observă un individ aparţinând celuilalt grup (modelul);
– observatorul se identifică cu modelul, adică începe să creadă că este la fel ca şi modelul, doreşte să fie ca modelul sau consideră modelul atractiv şi demn de a fi imitat;
– observatorul conştientizează că acel comportament observat sau descris va fi funcţional. Adică, persoana ajunge să creadă că acel comportament va aduce rezultatul dorit, dacă este imitat într-o anumită situaţie.
– Individul îşi aminteşte acţiunile modelului, atunci când se confruntă cu împrejurări relevante şi reproduce comportamentul ca reacţie la acea situaţie.
– Urmează executarea acţiunii reprodusă în situaţia relevantă de stimuli, îi aduce individului satisfacţie, consolidând legătura dintre el şi noul grup
Apar două situaţii: una în care individul reproduce întocmai comportamentul dobândit şi atunci rezultă fenomene de aculturaţie şi alta în care individul reproduce parţial comportamentul şi atunci intervine alterarea.
Asimilarea se referă la fuziunea culturală în care două grupuri se amestecă astfel încât devin o singură entitate. În acest caz, graniţele grupului devin mai permeabile.
Sociologul american Milton G. Gordon (1964) distinge şapte dimensiuni ale asimilării: culturală, structurală, maritală, de identificare, atitudine receptivă (absenţa prejudecăţii), comportament receptiv (absenţa discriminării) şi atitudine civică (absenţa conflictului de valori şi de putere).[3]
Asimilarea este naturală atunci când are loc în relaţiile directe dintre grupurile etnice eterogene. Ea apare din nevoia de consolidare a vieţii sociale, economice şi culturale comune. Căsătoriile mixte sunt calea principală de realizare a asimilării naturale.
Există şi asimilarea forţată, un sistem de măsuri guvernamentale sau politice privind învăţământul, cultura şi alte sectoare ale vieţii sociale ce au ca scop accelerarea artificială a proceselor de asimilare prin reprimarea sau limitarea în utilizarea limbii şi în exprimarea valorilor culturii minorităţilor. În acest sens menţionăm un aspect surprins în localitatea Mahmudia începând cu anii 1950 când după cum declară învăţătoarea Albineţ Ecaterina: „am început alfabetizarea şi cu cei mici şi cu cei mari. Mi-a fost greu că-ci cei mai mulţi lipoveni nu ştiau deloc româneşte, dar au învăţat repede că au vrut şi erau deştepţi.”[4]
2. Studiu de caz: Relaţia dintre români şi ruşii-lipoveni din Mahmudia
2.1. Scurtă prezentare a localităţii coordonate geografice şi demografice
Prin prezentul demers ne propunem să atragem atenţia asupra unei localităţi din zona Deltei Dunării în care am desfaşurat cercetări în anii 2008-2009 cu scopul de a identifica patrimoniul etnografic existent.
Zona Deltei Dunării, în care se înscrie şi localitatea Mahmudia, se defineşte, în toată complexitatea faptelor de cultură materială şi imaterială ca o zonă de conlocuire şi convieţuire etnică.
Surprindem manifestarea aceloraşi fenomene ale coetnicităţii, dar reprezentarea acestora este relevantă prin alte coordonate şi în alte procente decât în celelalte areale/microzone ale Dobrogei. Reperele de astăzi ale convieţuirii românilor cu lipovenii, ucrainienii şi turcii sunt sensibil modificate.
Menţionăm însă că particularităţile arealului Deltei Dunării datorate, în mod firesc, pe de o parte habitatului, pe de altă parte unui alt mod de viaţă a etniilor care convieţuiesc aici, impun o abordare a acestuia, ca o zonă aparte.
Localitatea Mahmudia este situată în partea nord – estică a judeţului Tulcea, la 32 de km de oraşul reşedinţă de judeţ – Tulcea.
Ion Ionescu de la Brad în lucrarea Excursion àgricole dans la plaine de la Dobroudja, apărută la Constantinopol în 1850 menţionează pentru localitatea Mahmudia prezenţa majoritară a românilor „de trei ori şi ceva mai numeroşi decât bulgarii (…), şi depăşeau cu mult pe tătari şi pe turci”.
La sfârşitul secolului al XIX-lea în structura populaţiei predomina elementul etnic rusesc (ruşi-lipoveni 112 familii cu 553 persoane) urmat de români – 71 familii (378 persoane), turci-tătari – 34 familii cu 140 persoane, evrei 18 familii cu 89 persoane, bulgari 7 familii cu 47 persoane şi 2 locuitori armeni.
M. D. Ionescu menţionează la 1904 un total de 1437 locuitori din care: 516 români, 328 lipoveni fără popă, 120 tătari, 213 ruşi, 93 lipoveni cu popă, 80 bulgari, 71 evrei, 12 greci, 2 germani,1 găgăuz, 1 albanez. Existenţa mai multor lăcaşuri de cult: o biserică creştină, o biserică a lipovenilor bespopovţi, una a lipovenilor nemoliaci şi una a lipovenilor popoviţi, o geamie şi o sinagogă.[5]
Datele statistice referitoare la comuna Mahmudia oferite de Institutul Naţional de Statistică după recensământul din 2002 confirmă o majoritate a populaţiei româneşti.
Structura etnică a populaţiei | ||
Români: | 4,250 | 88.06 % |
Maghiari: | 4 | 0.08 % |
Romi (Ţigani): | 1 | 0.02 % |
Ucraineni: | 43 | 0.89 % |
Ruşi-lipoveni: | 499 | 10.33 % |
Turci: | 24 | 0.49 % |
Bulgari: | 2 | 0.04 % |
Croaţi: | 1 | 0.02 % |
Polonezi: | 1 | 0.02 % |
Etnie nedeclarată: | 1 | 0.02 % |
Total: | 4,826 | 100% |
Structura populaţiei după limba maternă | ||
Română: | 4,435 | 91.89 % |
Maghiară: | 1 | 0.02 % |
Ucraineană: | 16 | 0.33 % |
Rusă-Lipoveană: | 370 | 7.66 % |
Turcă: | 3 | 0.06 % |
Limbă maternă nedeclarată: | 1 | 0.02 % |
Total: | 4,826 | 100% |
Structura populaţiei după religie | ||
Ortodoxă: | 4,325 | 89.61 % |
Reformată: | 1 | 0.02 % |
Baptistă: | 1 | 0.02 % |
Adventistă de ziua a Şaptea: | 3 | 0.06 % |
Musulmană: | 25 | 0.51 % |
Unitariană: | 1 | 0.02 % |
Creştină de rit vechi: | 469 | 9.71 % |
Religie nedeclarată: | 1 | 0.02 % |
Total: | 4,826 | 100% |
Pe baza datelor statistice prezentate mai sus coroborate cu cercetarile efectuate in localitate, distingem in cadrul Comunitatii din Mahmudia existenta – la începutul secolului XXI – unui singur grup etnic minoritar și anume cel al rușilor lipoveni.
2. Consideraţii generale privind istoria şi cultura ruşilor-lipoveni
Venirea lipovenilor în Dobrogea datează de pe vremea lui Petru I, după intensificarea persecuţiilor şi prigoanei împotriva lor, continuate şi de Ecaterina a II-a. Ei primesc drept de şedere în Dobrogea. În schimbul unor obligaţii li se asigură libertatea cultului.[6] Pentru a-şi păstra credinţa şi ritul ortodox vechi, o parte din staroveri au încercat să îşi atragă preoţi din sânul bisericii oficiale, pe când alţii au respins total aceasta idee.
Au rezultat astfel doua direcţii confesionale principale:
- popovţi (cu popă), care recunoşteau necesitatea preoţilor şi care au atras preoţi din cadrul bisericii oficiale, cu condiţia ca aceştia sa treacă la vechiul rit.
- bespopovti (fără popă) care, extinzând culpabilizarea pentru reforma bisericească asupra întregului cler bisericesc, nu au acceptat preoţi de ocazie din cadrul bisericii oficiale şi nici nu au recunoscut, mai târziu, ierarhia stabilită prin înfiinţarea Mitropoliei de Fântâna Albă. Aceştia au rămas practic fără preoţi, slujbele fiind oficiale de către un dascăl/diacon (nastavnik).
Aceste două orientări au dat naştere, până la urmă, celor două ramuri mari ale mişcării adepţilor ritului vechi: popismul– care reprezenta orientarea moderată – şi nepopismul sau – ce reprezenta orientarea radicală.[7]
În cadrul lipovenilor fără popă s-au diferenţiat secte cum este şi cea întâlnită, şi azi, la Mahmudia – cea a lipovenilor nemoliaci. Sunt cunoscuţi în localitate drept cei care „beau dintr-un singur pahar”. Ca practici întâlnite şi astăzi consemnăm: resfinţesc icoanele atinse de altcineva, se roagă cu uşile închise, nu beau apă şi nu mănâncă după altă persoană din acelaşi vas, nu mănâncă zahăr, nu primesc pomană.
Cultura staroverilor ruşi-lipoveni rămâne în general tradiţională, însă, în ciuda gradului însemnat de conservare, evitarea inovaţiilor este aproape imposibilă.
Comunitatea lipovenilor păstrează încă puternic în discursul identitar prezenţa categoriei Celuilalt (românul) ca modalitate de a-şi sublinia mărcile şi valorile identitare încă puternice datorită religiei.
De cele mai multe ori aceste inovaţii au apărut ca o formă obligatorie de adaptare a purtătorilor vechii culturi la noile condiţii de existenţă socială şi economică (elemente lingvistice, materiale industriale utilizate la confecţionarea costumului tradiţional, materiale de construcţie a casei etc.).
Se poate vorbi şi despre o interferenţă lingvistică, de împrumuturi de elemente din cultura ucrainenilor, belaruşilor, a românilor, cu care staroverii ruşi-lipoveni au intrat în contact. Aceste fenomene au putut fi posibile ca urmare a unor realităţi social-istorice după cum urmează:
– reducerea canalelor de informare etnoculturală cu etnosul matern;
– pierderea unor părţi a tradiţiilor culturale strămoşeşti;
– rezistenţa la influenţa culturii străine;
– interacţiunea dintre tradiţie şi inovaţie.
Odată cu desprinderea lor de trunchiul etnolingvistic rus, coloniile de staroveri au fost nevoite să intre în contact sau să convieţuiască cu populaţia românească, ucrainiană, turcă, tătară, bulgară. Datorită faptului că aceste colonii au fost nevoite să traverseze vastul teritoriu al Ucrainei în graiurile ruşilor-lipoveni apar o multitudine de elemente lexicale de origine ucraineană. Unele dintre acestea au suferit modificări fonetice de-a lungul anilor, altele şi-au păstrat structura fonetică originară.[8] Mitrache Paraschiva (etnic ucrainean) îşi aminteşte că în copilăria ei petrecută la Mahmudia a suferit pentru că nu-i înţelegea pe vecinii ei lipoveni: „vroiam să mă joc cu ei dar nu-nţelegeam decât câteva cuvinte.”
Elementele de origine turcă sunt şi ele destul de numeroase în graiurile ruşilor-lipoveni, fenomen explicat prin faptul că acestea au fost împrumutate atât ca urmare a convieţuirii cu populaţia de origine turco-tătară în perioada în care Dobrogea se afla sub ocupaţie otomană, dar şi datorită faptului că turcismele au început să pătrundă în limba rusă comună încă din cele mai vechi timpuri, deci în perioada de dinaintea desprinderii de patria mamă. De asemenea, o serie de turcisme au pătruns în graiurile ruseşti-lipoveni indirect, prin intermediul limbii române unde prezenţa acestora poate fi pusă tot pe seama convieţuirii cu populaţia turco-tătară şi pe seama ocupaţiei otomane. Cuvintele de origine bulgară nu sunt foarte numeroase şi marea lor majoritate au pătruns prin filieră românească, dar există şi posibilitatea ca acestea să fi pătruns direct dacă avem în vedere faptul că în Bulgaria, foarte aproape de graniţa română, există o puternică comunitate de staroveri cu care ruşii-lipoveni au menţinut şi încă mai menţin legătura. Întrucât ruşii-lipoveni din Dobrogea nu au avut un contact direct cu populaţia germană, puţinele cuvinte de origine germană nu au putut pătrunde decât prin intermediul limbii române. În categoria împrumuturilor indirecte includem şi o serie de neologisme de origine engleză sau franceză.[9]
Influenţa limbii române asupra graiurilor ruseşti-lipoveneşti din Dobrogea a fost tratată pe larg de Nina Macarov în teza sa de doctorat, aceasta afirmând:
„Influenţa românească a fost simţită încă de la apariţia pe teritoriul României a primelor colonii de lipoveni, însă nu a cunoscut o intensitate prea mare datorită faptului că din motive politice şi religioase primii colonişti lipoveni au dus o viaţă extrem de izolată, fapt care a împiedicat contactul cu populaţia română şi, implicit, cu limba vorbită de aceştia. Nici mai târziu, în ciuda depăşirii barierelor de comunicare cu populaţia băştinaşă, limba română nu a reuşit să penetreze sistemul lexical al acestor comunităţi datorită dogmelor religioase extrem de rigide care le ghidau modul de viaţă, cum ar fi interdicţia căsătoriilor mixte. În felul acesta ani de-a rândul graiurile ruseşti-lipoveneşti au rămas aproape intacte. Neînsemnate ca număr, cuvintele româneşti pătrunse în prima fază de existenţă pe teritoriul României sunt comune tuturor lipovenilor. De exemplu: маγа΄р .măgar., γуту΄ля .gutuie. Mult mai târziu, însă, factorii extralingvistici au determinat intensificarea influenţei limbii române asupra graiurilor ruseşti de pe acest teritoriu.”[10]
Modernizarea tuturor sferelor vieţii nu a putut să îi ocolească pe lipoveni, astfel că nevoia de a exprima noua realitate modernă, i-a obligat să preia din limba poporului adoptiv o serie întreagă de cuvinte adaptate apoi la structurile fonetice şi gramaticale ale limbii ruse. Tot în perioada modernă au apărut şi alţi factori influenţi demni de luat în seamă cum ar fi nevoia de educaţie prin şcoală dar şi de educaţie permanentă prin intermediul presei, radioului, televiziunii. Noile cuvinte româneşti vizează dezvoltarea socială, economică şi culturală la care a ajuns societatea română şi, odată cu ea, comunitatea rusă lipovenească precum şi nevoia tot mai acută de integrare în această societate. Ele desemnează fie realităţi noi, fie sunt sinonime ale unor cuvinte moştenite, dar incapabile de a acoperi întreaga sferă semantică.
Vestimentaţia tradiţională. Cercetarea vestimentaţiei tradiţionale a diferitelor etnii din Dobrogea relevă performarea fiecărei funcţii (utilitară, socială – funcţia de „semn etnic”, ceremonială, estetică), acentuând raportul dintre identitarul cultural şi elementele unui stil de viaţă în comun ca rezultantă a fenomenului locuirii interetnice şi a interculturalităţii.[11]
Elemente ale portului tradiţional s-au păstrat îndeosebi la lipovenii „fără popă” datorită vieţii religioase, ca necesitate a respectării unor norme vestimentare impuse de biserică. Se remarcă la bărbaţi cămaşa rusească fără guler –”rubaşca”, purtată peste pantaloni şi încinsă la mijloc cu un brâu – „pois”. Peste cămaşă era purtată o haină lungă până aproape de gleznă, de culoare neagră („padiovca”) asemănătoare caftanului rusesc. „Padiovca” este o piesă tipică pentru ţinuta bisericească. Această haină n-am mai gătit-o la bărbaţii lipoveni din Mahmudia, ea este încă purtată de etnici lipoveni vârsnici din alte localităţi dobrogene precum Sarichioi.
Costumul feminin este compus dintr-o fustă largă cu multe pliuri („iubca”), o bluză de asemenea largă („cohta”) purtată peste fustă şi nelipsitul „pois”. „Iubca” este uneori înlocuită de sarafan. Femeile măritate îşi poartă părul prins într-un coc sub „kicika” (o bonetă mică primită în cadrul ceremonialului de nuntă) peste care se pune baticul. La slujba religioasă fetele îşi împletesc părul şi-l poartă sub batic.
Prezenţa, astăzi, în costumul femeiesc a hainei numită „caţaveică” (haină groasă, croită fără guler, încreţită în talie sub formă de pliuri) ne-a explicat-o d-na Erofei Ecaterina născută în Sarichioi, venită în Mahmudia în urma căsătoriei: „când am venit aici nu mai avea nimeni caţaveică dar eu le-am comandat la o croitoreasă din Sarichioi care ştie să facă, şi când au văzut femeile la mine şi la fata mea au vrut şi ele.”[12] Asistăm la un fenomen de reinventare a tradiţiei care se extrapolează de la o comunitate la celelalte.
După 1995 – 2000, când în Mahmudia a început dezvoltarea turistică a luat fiinţă şi Ansamblul vocal al Comunităţii ruşilor-lipoveni din Mahmudia care în scopul păstrării tradiţiei utilizează acelaşi costum.
Arhitectura constituie un mijloc de comunicare atât prin influenţele exercitate de mediul construit asupra comunităţii cât şi prin, influenţele exercitate de arhitectură vizând toate modificările intervenite în comportamentul, gândirea şi trăirile receptorilor în timpul şi după actul perceperii, în măsura în care aceste modificari rezultă din contactul mediatic respectiv.
Arhitectura constituie prezenţa simbolică cea mai puternică şi cea mai durabilă în peisajul unei comunităţi. Pe lângă faptul că arhitectura reprezintă elementul de utilitate cotidiană elementară, asigurând funcţiuni precum locuirea, odihna, munca, etc., efectele arhitecturale sunt omniprezente, fără ca omul să poată în general opera o selecţie în acest sens, respectiv el nu poate hotărâ căror influenţe arhitecturale să se expună şi cărora nu. Arhitectura este o prezenţă constantă din cel puţin două puncte de vedere. Ea influenţează direct, facilitând prin masa ei construită anumite acţiuni ale oamenilor şi impiedicându-le sau limitându-le pe altele; ea este factor moderator pentru mobilitatea persoanelor şi contactul lor social în mod direct. Indirect arhitectura defineşte un spaţiu social în cadrul căruia inter-relaţiile umane şi raportarea indivizilor la mediu dobândesc o semnificaţie.
Elementele comune rezultate din convieţuirea în acelaşi habitat, din practicarea aceloraşi ocupaţii, buna înţelegere dintre membri comunităţii se observă în:
– structura gospodăriei (adaptată satisfacerii necesităţilor cotidiene ale familiei, adăpostirii atelajelor, uneltelor, animalelor şi produselor activităţii economice)
– planimetria casei
– materialele şi tehnicile de construcţie utilizate.
Între aspectele analizate la nivelul gospodăriei şi locuinţei se evidenţiază în acest areal, aşa-numita „lijancă” care, deşi se remarcă azi tot ca un element comun, este de fapt rezultatul unei aculturaţii. „Lijanca” este un gen de pat de pământ construit lângă sobă şi care se încălzeşte în timpul iernii datorită unei instalaţii originale şi construcţii cu totul ingenioasă. Şi anume căldura vetrei este dirijată printr-un circuit de “fumuri” creat în patul de pământ (de fapt o platformă înălţată); pentru construcţia sistemului de încălzire sunt folosite ceamur, chirpic, piatră, cărămidă, bară de fier şi lemn. Caracteristică populaţiei slave (ucraineană şi/sau lipovenească), “lijanca” se întâlneşte acum şi în casele româneşti. Fiind un element preluat şi adoptat, corespunzând necesităţilor. Funcţionalitatea de o valoare maximă a acestei “sobe-pat” a determinat preluarea de către populaţia românească respectivei instalaţii de încălzire. [13]
De asemenea, în cadrul tipurilor de construcţii anexe, nelipsită oricărei gospodării lipoveneşti este baia lipovenească -„bania”, construită de obicei la distanţă de casă (pentru a elimina riscul de incendiu); are dimensiuni reduse; două încăperi: un antreu de unde se face şi focul (predbaunic), şi baia propriu-zisă (camenca). Baia are o vatră cu pietre pe care este aşezat un cazan pentru încălzit apa; vatra nu avea horn, astfel fumul ieşea pe geam înnegrind dar, în acelaşi timp, încălzind pereţii băii. Efectul de saună era obţinut prin stropirea cu apă a pietrelor de pe vatră. Subliniem faptul că în Mahmudia, baia cu aburi a fost preluată şi de români, ceea ce relevă fenomenul aculturaţiei, ca fenomen al coetnicităţii în această zonă. Spre deosebire de alte microareale din Deltă, unde întâlnim doar preluarea de către români doar a “sobei –pat”, la Mahmudia remarcăm un aspect în plus al aculturaţiei prin preluarea de către români şi a «băii lipoveneşti» (chiar dacă nu se întâlneşte în toate gospodăriile românilor). Din punctul nostru de vedere putem considera acest aspect un element specific al structurii gospodăriei tradiţionale din Mahmudia, în genere, şi nu numai a uneia dintre etnii.
Sistemul de obiceiuri (riturile de trecere) şi-a păstrat integral partea care ţine de oficierea religioasă în prezenţa preotului, dar şi-au schimbat aproape integral forma. Observăm în actualitate o simplificare a ceremonialului manifestată la toate populaţiile.
Aspectele ritologice ale etapelor de trecere (naşterea, nunta, înmormântarea) din societatea tradiţională dovedesc existenţa unui arhetip şi o transpunerea a acestuia în variante culturale, pe baza specificului local (etnic, socio – economic, religios, politic etc).
Ca diferenţă în cadrul obiceiului de naştere subliniem graba lipovenilor de aşi boteza copilul. Botezul avea loc la 8 zile după naştere. La botez veneau, înainte numai femeile; ele aduceau câte un obiect copilului, dulciuri. Obiectele necesare botezului erau: crucea, cămaşa şi pois-ul.
Ceremonialul de căsătorie s-a simplificat şi în cazul lipovenilor, ca element de identitate amintim secvenţa din timpul slujbei religioase, când preotul pune „cununiile”, miresei i se prinde pe cap (de către naşă) „kicika” – semn că fata a intrat în rândul nevestelor.
În cadrul ceremonialului de înmormântare întâlnim, ca şi la celelalte populaţii, cele trei etape proprii oricărui rit de trecere: despărţirea de lumea celor vii; pregătirea trecerii în lumea cealaltă şi integrarea în lumea morţilor; restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort. Răposatul este ţinut în camera din faţă a locuinţei până în 3 zile. În tot acest răstimp la căpătâiul său este citită Psaltirea şi stă aprinsă o candelă (aceasta trebuie să ardă continuu până la 40 de zile). Răposatul va fi purtat până la biserică şi apoi la cimitir, pe o năsălie, de către 6 oameni-rude (rudelor de gradul I le este interzis); aceştia sunt şi cei care au săpat mormântul şi-l vor îngropa. Se spune că fiecare trebuie să participe la săparea unui mormânt şi la „ducerea” unui răposat cel puţin odată în viaţă – pentru a-şi pregăti ultimul drum.[14]
Pe fruntea răposatului se pune o bentiţă – „venecic” care are inscripţionat în slavonă „Sfinte puternice şi nemuritorule Dumnezeu îndurăte de noi” (vezi imaginea de mai jos) şi este învelit într-o pânză – „savîn” după cum a fost înmormântat Isus.
De asemenea, nelipsit este „pois”-ul şi mătăniile („lestovca”). „Pois”-ul (brâul), nelipsit în costumul ruşilor-lipoveni, dincolo de faptul că este marcă identitară, are şi o funcţie ritualică mărturisind despre mentalitatea şi spiritualitatea acestei etnii (se consideră că „pois”-ul face legătura între trup şi suflet, având în acelaşi timp şi valenţe apotropaice).
La slujba de la biserică preotul pune în mâna decedatului o scrisoare către Sf. Petru – „zapis”.
Este înmormântat cu picioarele spre est, spre locul unde stă crucea de pe mormânt deoarece există credinţa că la Înviere, primul lucru pe care-l va vedea este crucea.
Din cortegiu face parte şi persoana care duce „cukia”-ua (grâu fiert cu miere) ce va fi împărţită la masa de pomenire.[15]
autor: Iuliana Titov, Muzeul de Artă Populară şi Etnografie Tulcea
[1] cf. DeFleur, L. Melvin; Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Bucureşti, 1999, p. 210-211
[2] cf. DeFleur, L. Melvin; Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Bucureşti, 1999, pp. 214-220
[3] Călin Rus, Relaţiile culturale din România – o perspectivă psiho-sociologică în lucrarea Interculturalitatea. Cercetări şi perspective Româneşti, Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2002, pp. 48-56
[4] informator Albineţ Ecaterina, n. 1930, învăţătoare în Mahmudia din 1953, a consemnat Titov Iuliana 25 martie 2009
[5] Cf. M. D. Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, Atelierele grafice I.V. Socecu, Bucureşti, 1904, p. 401
[6] Mihai Milian, cap. Dobrogea ca mozaic etnic, în lucrarea Steluţa Pârâu, Multiculturalitatea în Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2007, p. 194
[7] cf. Victor Vascenco, Romanoslavica, nr. XLII, ed. Universităţii din Bucureşti, 2007, pag. 300-303
[8] cf. Nina Macarov, Structura lexicală a graiurilor ruseşti-lipoveneşti din Dobrogea, Teză de doctorat, 2008, p. 18
[9] Ibidem, p. 19
[10] Ibidem, p. 20
[11] cf. Steluţa Pârâu, Multiculturalitatea în Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2007, pp. 99-100
[12] Informator Erofei Ecaterina, n. 1963, a consemnat Titov Iuliana, martie 2009
[13] vezi în acest sens Steluţa Pârâu Capitolul III. Arhitectura, în lucrarea Studiu monografic localitatea Mahmudia, Asociaţia Salvaţi Dunărea şi Delta, Bucureşti, 2009, pp. 31-42
[14] Informaţie oferită de Ivanov Călin, n. 1944, membru al comunităţii ruşilor-lipoveni din Mahmudia, a consemnat Titov Iuliana, 12 martie 2009
[15] Informator Erofei Ecaterina, n. 1963, a consemnat Titov Iuliana, martie 2009