Spiritul cetățeanuluui român

Alexandru Philippide, în lucrarea Încercare asupra stãrii sociale a poporului român în trecut din 1896, analizeazã spiritualitatea româneascã prin prisma psihologiei popoarelor, a determinismului biologic, geografic, istoric şi social. Societăţii şi mentalităţii române îi sunt caracteristice un caracter nedesãvârşit, neterminat al celor mai multe dintre activitãţile naţionale, pasivitatea, resemnarea, lipsa de energie ofensivã, apatia, timiditatea, nepãsarea, fatalismul, neprevederea corelatã cu provizoriatul, dibãcia şi isteţimea, vocaţia libertãţii, independenţei, o inteligenţã bogatã şi foarte limpede, înclinaţia spre satirã şi umor, sociabilitatea şi o naturalã bunãtate şi blândeţe. Cu alte cuvinte, o rasã occidentalã cu obiceiuri orientale.[1] Trecutul istoric, de prea multe ori imprevizibil şi nefavorabil, a pus viaţa româneascã sub semnul efemerului, al neprevãzutului, ceea ce a rezultat în pierderea obişnuinţei unei activitãţi metodice îndelungate. În plus, viaţa istoricã a veacului al XIX-lea se consumase cu prea mare repeziciune, formele noi neavând vreme sã se încadreze cum ar fi trebuit în conţinutul de trãire proprie.[2]

Identitatea noii generaţii din jurul anului 1900 se grefeazã pe eşecul înaintaşilor care nu au putut realiza în totalitate idealurile progresiste, dar şi pe nereusita acestora de a fonda o comunitate cu cât mai puţine contraste. S-a nãscut astfel o veritabilã crizã de încredere, de criticã acerbã a ceea ce însemna la noi justiţie, armonie socialã, prosperitate economicã, moralitate publicã. În mod firesc, epoca pare sã stimuleze mai mult ca oricând manifestarea unui puternic spirit comunitar specific perioadei de crizã socio-culturalã, prin care indivizii cautã sã se rupã cu totul de moştenirile anterioare, de valorile cãzute în desuetitudine. Acest lucru a dus însã la acutizarea opoziţiei dintre naţionalismul românesc şi cosmopolitism. Adoptarea acestor modele şi punerea lor în relaţie cu specificitatea culturii autohtone nu se fãcea fãrã opintiri. [3]

Un alt aspect ce trebuie evidenţiat pentru acest ,, fin de siècle’’ este nevoia acutã a bilanţurilor şi, deşi acestea ofereau de cele mai multe ori o perspectivã optimistã pentru începutul de secol, dominantã era, totuşi, obsesia schimbãrii. Se vorbeşte acum de un ,, fin du monde’’ în care tinerilor intelectuali le revenea datoria reconstrucţiei unei alte lumi, o lume ce aplica o grilã mult mai exigentã şi realistã în aprecierea predecesorilor. Un numãrul mare de publicaţii periodice la cumpãna dintre veacuri îşi asumau înalte funcţii de reformare culturalã, socialã şi politicã.[4]

Nimic însã nu era specific doar spaţiului românesc. Climatul cultural şi politic general european reclama schimbare. Mircea Eliade a subliniat semnificaţia revoluţiei artistice începutã în primii ani ai secolului al XX-lea, perioadã marcatã de ambiţia de a oferi noi imagini, diferite de epocile anterioare. Iar ceea ce s-a întâmplat în arte (Arta Nouã, Arta 1900) nu era un fenomen izolat şi fortuit. Pretutindeni şi pe toate palierele se manifesta aceeaşi tendinţã spre o schimbare radicalã.

În toatã aceastã epocã de crizã, de confuzie creatoare, aflatã în cãutarea unui model stabil de societate în care sã-şi gãseasca toţi membrii colectivitãţii locul spre care aspirau, intelectualilor, istoricilor îndeosebi le revenea un loc de prim rang, iar dupã 1890 asistãm la conturarea unei conştiinţe colective a intelectualilor ca grup bine determinat.

Despre cele trei clase principale din Regat

Înainte de a analiza modul de a gândi şi simţi al românilor din perioada de dinaintea Marelui Război, meritã aruncata o privire peste radiografia socialã realizatã de Nicolae Filimon (în urma publicãrii mai timpuriei lui cãrţi, Ciocoii vechi şi noi), în care societatea româneascã se prezintã ca un corp naţional cu trei membre: boierimea, burghezia şi clerul. Ţãrãnimea nu avea o voce colectivã, era practic inexistentã la masa hotãrârilor necesare transformãrilor sociale, iar Clerul, ‘’ignorant, exemplu la tot ce numim depravaţiune şi imoralitate’’[5] îşi pierde şi puterea de influenţã în sferele de decizie, şi caracterul sacrosanct în ochii unui numãr important de români urbanizaţi. Amuzantul personaj călinescian, ,, popa Ţuică” din Enigma Otiliei, gustă din ,, sângele lui Iisus” mai mult decât s-ar cuveni, muşcă din bucate lăcom şi dojeneşte muşcător şi generos pe enoriaşi, cu referinţe la texte sacre si expresii neaoşe, mai apropiate de vulgul omului de rând decât de Impărăţia Cerului. La V. Demetrius, monahul Damian aprofundeaza tema păcatului originar, pe fondul unei iubiri imposibile (şi imposibil de înnăbuşit) cu o călugăriţă, iar în Viaţa începe Vineri chiar şi Mitropolitul este acuzat de păcate lumeşti precum iubirea excesivă de arginţi (arghirofilie), sacrilegiu si trafic cu obiecte spirituale (ierosolie, simonie).

Astfel, se revine la boierime, care ,, în loc de a se pune în capul progresului şi a se sacrifica pentru înaintarea şi fericirea patriei, este datã la o viaţã indolentã si se ocupa numai de plãcerile simţuale, de jocul cãrţilor şi de jafuri, iar amorul patriei o apucã numai atunci când domnia patriei se aflã vãduvind sau când voieşte a o face sã devie astfel, ca sã poatã da tronul vreunuia dintre favoriţii sãi.’’ Tronul nu mai putea fi dat, exista un principe, nu beizadea, ce-şi ocupase locul (titlurile nobiliare se desfiinţeazã formal la 1858 şi preiau forma occidentalã), însã spaţiul politic putea gãzdui generos nepoţi de boieri.

Eticheta şi regulile de comportament erau şi ele de împrumut, de la guvernante şi preceptori strãini şi prin educaţia în oraşele europene, dar spre sfârşitul veacului imitaţia se simţea ca tendinţã, nu influenţa direct, ci cu spirit critic.[6] Deoarece burghezul, în toatã simplitatea sa umanã şi complexitate normatã a cotidianului este cel supus analizei, boierul meritã mentionat prin comparaţie. Burghezul poate parveni şi acumula, chiar şi prelua moşiile, mobilele, lucrurile de valoare de mici si mari dimensiuni, într-un cuvânt, averea, însã percepţia asupra realitãţii nu o poate copia decât la suprafaţã. Eleganţa manierelor în gesturi, fapte şi spirit nu este rentabilã, deşi farmeca precum un obiect frumos, decorativ, dar ieşit din uz. Boierul îşi poate permite reverii spirituale şi dezmãţuri profane şi sã revinã, elastic, la sine, pe când burghezul este arendaşul care a luat crevaşa în mânã şi şi-a dobândit, într-un chip sau altul, pãmântul lui, cu casã nouã şi mobile durabile şi nu întelege plãcerile interiorizãrii unor alte gânduri decât cele legate de viitorul imediat. Baronul cu blazon, Barbu Barbu, din Sfârşit de veac în Bucureşti, al lui I. M. Sadoveanu, şi Urmatecu (un personaj prea abil în gestionarea situaţiilor de crizã şi cu o inteligenţã emoţionalã desãvârşitã îndeajuns încât titlul de ,,parvenit’’ sã parã injust), ilustrează cele două stereotipuri sociale. Aceeaşi comoditate sufleteascã şi tragere spre studiu şi trai molcom o are şi conu Iorgu din Tripticul Luciei Demetrius, incapabil de administrarea unei moşii – sarcinã pe care o preia soţia, Zenobia.

Pascalopol din Enigma Otiliei este exemplul pozitiv ce propune imaginea boierului rafinat care îşi şi administra judicios moşia, însã, în general, figura aristocratului în literatura noastrã nu este una de invidiat, prezintã acea auto-sabotare, aproape anulare a instinctelor de supravieţuire socialã şi pecuniarã, o încãpãţânare în a lãsa lucrurile sã decurgã fãrã zgomot şi trivialitãţi (motiv invocat şi de conu Barbu, când se vede prãdat treptat).

Pentru cea de-a doua componentã, burghezia, este mai întâi nevoie de o definire a ceea ce înseamnă, dupã Werner Sombart, spirit burghez: acesta se identificã cu dorinţa de câstig, iar burghezia cu viaţa raţionalã, cu renunţãri la bucurii în folosul agonisirii şi întrebuinţarea mãsuratã a timpului. Burghezia este chintesenţa utilitarismului, a unei întregi morale practice, ce cultivã doar virtuţi rentabile şi mãsura în toate, fapt ce exclude risipa, pasiunea şi sentimentalismul. [7]

Puţin sentimentale sau pasionale sunt mai toate cãsãtoriile din literatura acestei perioade, când căsnicia este, în fapt, un contract de apropiere a douã persoane în acelaşi spaţiu locativ pentru a intra în rândul lumii, dar mai ales, ca în cazul scrierilor lui I. A. Bassarabescu, în posesia zestrei nevestei. Tinerele verişoare ale lui Stãnicã Raţiu, din Enigma Otiliei, îţi apreciazã admiratorii şi potenţialii soţi în funcţie de statut şi avut, iar înclinarea spre studiu este proba eliminatorie… într-atât de eliminatorie, încat mai mult de cunoştinţã îndepãrtatã nu putea ajunge respectivul tânãr neprecaut. Urmatecu se cãsãtoreşte cu Miţa, prototipul femeii ce nu-şi iese din rol, gospodina-soţie îngãduitoare-sfetnic de încredere, înzestratã pe ambele cãi – cu ceva sânge boieresc şi o avere demnã de acesta. Vica, din Dimineaţã pierdutã, adaugã un pic de dragoste acestui aranjament financiar, nu doar obişnuinţa afectuoasã de dupã ani.

Printre tipurile burgheze cele mai reprezentate literar sunt primarii, care erau slab instruiti, iar ajutoarele lor cu atât mai puţin; pe lângã şcoala primarã aveau şi câteva clase secundare şi, mult mai rar, studii superioare. Notarii erau foarte prost plãtiţi, deşi erau cheia administraţiei comunale, iar la fiecare alegere şi schimbare de guvern se schimba personalul administrativ care, în loc sã se distingã în serviciile lor ca buni administratori, protejau pe cei mari şi oprimau pe cei încã fãrã putere politicã şi de decizie asupra propriului post. [8] Însã funcţionarului anonim i s-a schiţat portretul-robot în cele mai multe nuanţe de ironie şi tonuri îngroşate de sarcasm moralizator. ,,Funcţionarul mic, lãsãtor şi leneş era botezat Târcã, generalizat, înmulţit şi risipit ca lindenii pe trupul ţãrii, de unde din putreziciune vine rãul, pentru ca acelaşi Târcã sã fie iertat şi scuzat atât timp cât şi cei mari sunt la fel.’’[9], sãgeta un articol satiric dintr-o foaie liberalã, împotriva conservatorului baron Barbu.

În schiţa lui Al. Cazaban, Un rob al dosarelor, se prezintã liniile ferme, definitorii ale funcţionarului: implicarea totalã în serviciul prestat, o ţinutã profesionalã impecabilã, dar greşitã din punct de vedere uman – angajatul workaholic era atât de pasionat şi de cãsãtorit cu munca, încât probabil a ratat-o pe cea realã, prin întoarcerea bruscã din vilegiatura ,,de miere” pentru a-şi salva dosarele de o ipoteticã intervenţie mai puţin imaculatã (igienic). Portretul-robot începe sã-şi piardã conturul, ca un abur, când sub fiecare mandat şi ministru nou, noi chipuri apar, pe când altele le fac locul, dacã se ia în considerare o altã schiţã a lui Cazaban, O veste de Sãrbãtori ( unde vestea nu este nici bunã, nici adusã de colindãtori).

Alte meserii au şi ele riscurile lor: judecătorul din Inimă de judecător trebuie să pună în cumpănă cui să acorde dreptatea, când în balanţă stau banul (ţăranul înstărit) şi statutul social (boierul). Când este imparţial, află că ,,faima lumii” trecuse şi verdictul potrivit era în favoarea ţăranului cu certitudine bogat (spre deosebire de boier, care dezamăgise prin scăpătarea lui inoportună). Când este corect cu desăvârşire şi incoruptibil, supără pe cine trebuie şi devine şomer cu principii intacte. Orice s-ar zice, un asemenea mediu de lucru nu avea cum să modeleze un om ursuz, dimpotrivă – rezultă un ghiduş ce trage soarta sprinţară de urechi şi râde în barbă când reuşeşte să o păcălească pe neaşteptate.

Concluzii

Citind despre cum vorbeau, gândeau şi erau alcătuiţi pe interior oamenii din perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, cu greu se poate suprima sentimentul de surprindere în faţa cetăţeanului pe sfert acelaşi şi în ziua de azi. Modernitatea la începuturile ei plămădise un om elegant în toate aspectele, dar si pervertibil, care putea deveni mercantil, dar şi de o delicateţe sufletească aproape dispărută în zilele noastre. Oamenii mai aveau puterea de a se indigna de deprecierea morală, pe care o sancţionau. Puterea opiniei publice era atât de marcantă încât putea perturba întreaga existenţă a unui individ ce ar fi încălcat bine ştiutele convenţii sociale. Într-adevăr, limitele sociale sunt destul de mari, însă aspectul si sprinteneala minţii (masculine) deschid sau măcar întredeschid uşi importante. Bâlciul deşertăciunilor se amână în spaţiul românesc pentru mai târziu, când fiinţa socială nu va mai fi una provincială în resorturile intime, cu o legătura indestructibilă faţă de semenii săi apropiaţi, rudele de sânge şi un simţ etic nu imuabil, dar cât de cât stabil. Odată complet alienată de acest miez moale de altruism social, tarele modernităţii îşi arată chipul şi la români, de unde sancţionarea, indignarea discretă, la Bassarabescu, sau ironică, acidă, la Caragiale, în faţa primelor semne, ca metodă preventivă de înlăturare a răului şi recuperare a binelui inocenţei cvasi-urbanizaţilor.

Această combinaţie stranie de naivitate şi permisivitate socială cu un acut simţ mercantil şi intransigenţă etică nu va mai fi de regăsit pe parcursul celor aproape 90 de ani de la încheierea perioadei ,,belle”. Cute adânci în stofa interioară a omului belle époque, provocate de traumatizantul război mondial, la care se adaugă un cinism brutal ce omoară orice urmă de inocenţă în viziunea asupra lumii sunt doar câteva dintre cauzele pentru care acest tip uman este o specie dispărută definitiv, o intrare de dicţionar fără repere actuale.

Poate cel mai simplu mod în care se poate observa specificitatea indicibilă a fiinţei sociale noi, de început de modernitate, este citarea unui fragment de amintire, de după ani. La 1892 s-a produs un cutremur puternic, ninsori abundente împiedică circulaţia trenurilor, anul următor gerul năprasnic e secondat de inundaţii abundente. ,, Cu toate acestea, n-am auzit pe nimeni din generaţia mea vorbindu-mi despre anii 1892 si 1893 ca de nişte ani excepţionali. Românul, în optimismul său înnăscut, alungă din minte ce este rău şi-i încreţeşte fruntea.”[10] Optimismul nostru proverbial s-a păstrat, însă cu o nuanţă destul de pronunţată de fatalitate. Este un râs de sfidare a destinului potrivnic sau şugubăţ, acel ,, haz de necaz” ce, de fapt, trădează o naţie frustrată şi, mai ales, tristă.

autor: Mirela Ianoși

[2] Ibidem, p 18-19.

[3] Lucian Nastasã, Generatie si schimbare in istoriografia romana ( sfarsitul secolului al XIX-lea şi inceputul secolului al XX-lea), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, pp 20-21.

[4] Ibidem, p 29.

[5] Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, în prefaţa semnată de George Ivaşcu, p XI.

[6] Ion Bulei, Lumea românească la 1900, p 22,

[7]apud Ion Bulei, Atunci când veacul se năştea… , pp 22- 24.

[8] Ion Bulei, Lumea românească la 1900, p 17.

[9] I. M. Sadoveanu, Sfârşit de veac în Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p 414.

[10] Bassarabescu, Lume de ieri Amintiri vesele şi duioase din vol. Scrieri alese, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p 458.