UN UNIVERS BALCANIC – BUCUREŞTII
Este foarte tentantă ideea unor Bucureştiuri etnice, fiecare structura lor afectivă, profesională, confesională, psiho-patologică. A unor Bucureştiuri etnice asemeni unor cercuri concentrice, sisteme de culturi, comportamente, obiceiuri, tradiţii, cutume, mecanism care polarizează un întreg corpus urban.
Aceste lumi aparent separate şi izolate prin diversitatea lor lăuntrică în comparaţie cu autohtonii, au devenit elemente care s-au coagulat în eşafodajul social local. Au adus un surplus de vitalitate, dinamizând segmente sociale aparent periferice, împingându-le treptat către ierarhii sociale, precum bejenarul apatrid, devenit funcţionar sau nobil prin calităţile sale specifice: războinic, negustor, diplomat, etc.
Deplasarea către nordul Dunării a interesului imediat de supravieţuire a populaţiilor balcanice au transformat Bucureştiul într-un univers miniatural, imposibil de creat în Imperiul sud-dunărean. Astfel, pe fondul dispariţiei statelor balcanice libere în cursul secolelor XIII-XV, procesul “declanşează valuri de refugiaţi din această zonă, în speranţa de a-şi păstra identitatea religioasă, principala formă de identitate colectivă în Evul Mediu, iar, uneori, chiar să-şi salveze viaţa. Şi-au găsit locul fireşte, pe moşii, în târguri ori în capitală, în anturajul boierilor sau chiar al domnitorului – de la viteazul Baba Novac la micul orfan din Sviştov, Anton Pann. Aşa soseşte în Valahia, în timpul Viteazului, într-un moment de retrezire a speranţei popoarelor din Balcani un numeros grup de albanezi.” 1
Demersul nostru nu doreşte a completa impresionanta informaţie edită despre spaţiul balcanic ci doar să descrie o imagine de ansamblu din care se va desprinde apoi un segment al acesteia: Bucureştiul albanez.2
Au existat fluxuri succesive de emigrare nord-dunăreană, dinspre peninsula Balcanică, pe mai multe paliere socio-profesionale simultan: simpli plugari, liberi-profesionişti, negustori, cărturari, clerici, etc. Cu veacul al XV-lea final “se constată un fenomen caracteristic pentru această epocă în sud-estul european: intelectualitatea creştină ortodoxă emigrează spre nord, fugind de furia distrugătoare a invaziei militare otomane. Am spus intelectualitatea creştină, pentru că în aceste veacuri intelectualitatea sud-estului european este compusă aproape în exclusivitate din clerici, activitatea intelectuală era organizată mai ales în instituţiile creştine, iar intelectualitatea din administraţia statală era în majoritate tot de formaţie teologică. În aceste veacuri emigrează spre România preoţi, călugări copişti, traducători din spaţiul teologic, adică intelectualitatea tradiţională a sud-estului european.” Această emigraţie va căpăta o nouă configuraţie socio-profesională la final de veac XVIII când se discută de o “emigrare a intelectualilor de tip nou-modern, intelectualitatea în formare. (…)Emigraţia intelectuală din aceste veacuri este exponenta noului, a noilor valori culturale, a unei noi structuri intelectuale, a unor noi instituţii culturale; spre deosebire de cea din secolul XV, ea este aproape în exclusivitate laică.”3
În veacurile XV şi XVI, negustorii şi comercianţii balcanici stabiliţi deja în ţările române, jucau “un rol de seamă în organizarea comerţului oriental şi în cel de tranzit spre Europa Centrală. Noile idei vehiculate de aceşti negustori, care aveau funcţii politice nu numai la Poartă, dar şi în diplomaţia occidentală, produc schimbări mari în viaţa economico-politică, socială şi culturală a lumii răsăritene.” Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, au intrat în rândurile boierimii române “reprezentanţi ai familiilor de arhonţi greci”, sosiţi în general odată cu urcarea pe tron a domnilor pribegi precum Mircea Ciobanul, Radu Mihnea, etc.4
Mai mult, cu veacul al XVIII-lea, în timpul regimului fanariot, balcanicii cunosc o integrare fără precedent în societatea moldo-valahă. Valurile de tinere generaţii greceşti care au venit în ţările române, erau impulsionate “fie de stabilirea părinţilor sau a unor rude” aici sau “fie de dorinţa imperioasă de a urma cursurile Academiilor Domneşti, în care faima unui Neofit Cavsacalivitis, Lambros Photiades sau Vardalach îi atrăgea pe tinerii balcanici, mai ales greci sau bulgari din cele mai îndepărtate regiuni ale Peninsulei.”5
Fluxul de populaţie balcanică, cu oscilaţiile sale contextuale, a fost constant până la mijlocul secolului al XIX-lea. Sute de ani, în principate, “către capitalele lor s-au îndreptat fugarii bulgari (ei se vor numi cel mai des sârbi ori schei şi sunt ortodocşi ori catolici), (…) Sosesc arnăuţii, albanezi dârji, paznici şi portari de încredere. Iar bucureştenii îi primesc cu bucurie. (…) s-au stabilit mulţi negustori şi meseriaşi greci, armeni, bulgari, evrei dar şi turci, precum şi un număr foarte mare de ţărani. (…) Domnitorii, boierii au nevoie de orice nou venit, de mână de lucru, de negustori, grădinari, de meseriaşi, de vizitii, hangii, spiţeri, aşa cum în secolul al XIX-lea va fi nevoie de pictori, fotografi, muzicanţi, tipografi, ingineri, medici. Nu se poate închipui modernizarea, occidentalizarea societăţii româneşti fără ei.”6
Aflat la întretăierea principalelor drumuri comerciale care legau sud-estul european de centrul continentului, apropierea de lumea otomană – uriaşă piaţă de desfacere urmată de aceea reprezentată de Rusia, Bucureştii au absorbit elementele de civilizaţie din toate aceste spaţii de cultură. Lumea bucureşteană era deosebit de pestriţă între veacurile XVIII şi XIX. Această diversificare socială şi etnică se întâlnea chiar şi la nivelul mahalalelor. Raoul Perrin descrie acest mozaic uman de pe străzile negustoreşti ca fiind “uneori interesant, alteori dezgustător din pricina sărăciei şi a murdăriei. Sânt de toate neamurile: valahi, moldoveni, turci, rumelieni, bulgari, sârbi, bosniaci, greci, armeni, ruşi, oameni veniţi din Crimeea, Basarabia, Transilvania, unguri, italieni, germani şi, mai ales, evrei.”7 De Giers va întâlni în Bucureşti “toate neamurile din Occident şi Orient, în veştmintele cele mai pestriţe” fiind uluit de “varietatea costumelor.”8
Adesea, valurile de imigranţi balcanici erau atât de consistente încât se produceau “multe abateri de la cele mai elementare norme morale din cauza nenumăraţilor aventurieri veniţi din sudul Dunării.” În consecinţă, domnia a trebuit să ia măsuri pentru “a evita alunecarea pe povârnişul unei totale anarhii morale” cum s-a întâmplat între 1790-1795.9
Prin aportul substanţial al balcanicilor sosiţi timp de trei-patru sute de ani în valuri succesive, Bucureştii devenise unul din marile centre urbane din zona Balcanilor, având cel puţin pentru secolul al XVIII-lea, trăsăturile unui oraş oriental. Elitele moderne ale spaţiului balcanic au fermentat propriile lor ideologii şi proiecţii imaginare în spaţiul moldo-Valah, Bucureştii şi Iaşii fiind principalele foruri culturale în acest vast proces. Mai mult, Bucureştii devin cu final de veac XVIII, un spaţiu al interferenţelor culturale prin conexiunile directe dintre spaţiul balcanic şi central-european. Componenta culturală sud-dunăreană a Bucureştilor a predominat până dincolo de mijlocul veacului al XIX-lea, când pătrund tot mai multe şi variate elemente socio-profesionale central-europene şi occidentale. În aproape 50 de ani “pătura socială a meşteşugarilor şi negustorilor de stil oriental din epoca precedentă se dizolvă: o parte din Greci, Sârbi, Bulgari, Albanezi, se repatriază, câştigând un rol de seamă în ţările lor de origină, devenite între timp independente; o altă parte din ei se asimilează Românilor şi constituie împreună cu aceştia pătura conducătoare politică şi funcţiionărimea noului stat român.” Locul lor va fi luat de “valul gros” al imigranţilor din Asutria, Rusia, Germania, Franţa şi Italia.10
După greci, – care erau cei mai numeroşi, cei mai activi şi cei mai ambiţioşi în perioada premodernă a Bucuretilor, o componentă balcanică consistentă în Bucureşti au format-o bulgarii. Emigraţia bulgară a cunoscut câteva valuri care au părăsit în grup teritoriile bulgare, cu o permanentă emigraţie individuală între valuri.” În ceea ce îi priveşte pe intelectualii bulgari, aceştia au emigrat “absolut individual, cu motivaţie personală de la caz la caz; cazurile personale sunt numeroase, atât de numeroase pe tot parcursul secolului al XIX-lea până la 1877, încât în final, ele dau în România o comunitate intelectuală de emigraţie, cu conştiinţa de colectivitate.” Mai mult, elitele intelectuale bulgare emigrează în Moldo-Valahia “nu numai din Bulgaria, ci din toate colţurile Europei, din Rusia, din Austria, din Serbia, din Grecia, de la Istanbul, din Germania, din Cehia.”11
În Bucureşti, majoritatea bulgarilor s-au aşezat în centrul oraşului pe străzile comerciale şi meşteşugăreşti. Perimetrul cel mai cunoscut este cel cuprins între Lipscani, Curtea Veche, Hanul lui Manuc, Gabroveni, Cavafi, Sfântul Gheorghe, Colţei, Călăraşi, Mântuleasa, Traian, Calea Moşilor până spre Târgul de Afară.12
Aromânii, negustori, meseriaşi şi cărăuşi afluiesc spre Bucureşti pe măsură ce habitatul lor se restrânge în Imperiul Otoman în urma confruntărilor dintre turci şi greci pe de o parte, şi bulgari pe de alta. De cele mai multe ori sânt echivalaţi cu grecii, regăsindu-se alături de aceştia în primele statistici moderne, iar mai apoi ca macedoneni. Deşi greaca era limba lor de cultură, ei vorbeau un dialect al limbii române şi locuiau pe spaţii mari în Tesalia, Epir şi Macedonia. Ei sunt cei care în veacul al XVIII-lea dominau – împreună cu confraţii lor albanezi, o impresionantă reţea de neguţătorii care legau Italia, Balcanii şi Moldo-Valahia. Este vorba de “jupân Pano Pepano” al cărui cărui fief se afla la Veneţia.13
Din spaţiul vest-balcanic, multe elemente sud-slave: sârbi, croaţi sau bosniaci, au intrat în corpurile seimenilor şi ulterior ale arnăuţilor, aşadar, soldaţi lefegii. Pe lângă aceasta, îndeosebi dintre sârbi, mulţi s-au ocupat cu variate meşteşuguri şi negoţuri, întemeiind numeroase localităţi în jurul Bucureştilor şi chiar o mahala care le-a purtat numele.
Din spaţiul balcanic, au sosit şi comunităţi de armeni care, în Bucureşti, au fost “o comunitate importantă ca număr şi forţă economică. Emigraţia armenească în Bucureşti a avut două direcţii de penetrare: una dinspre spaţiul otoman asiatic şi al oraşelor balcanice şi cealaltă dinspre Podolia şi oraşele moldovene.”14
Din populaţia totală a Bucureştiului premodern, sud-Dunărenii au format un segment numeros şi variat socio-profesional; în jur de 30-40% din populaţia oraşului (împreună cu flotanţii).
La final de veac XVIII, în 1795, “Bucureştii cu o populaţie de 70 000 de locuitori, numărau 1795 de străini (central-europeni). Populaţiile balcanice nu aveau statutul “suditului” adică de supus străin, (al unei puteri europene). Aceasta deoarece ei erau supuşi otomani precum erau şi românii. Numărul lor este asimilat cu cel al localnicilor, ţările române în ciuda statutului lor de relativă autonomie, erau percepute ca făcând partea din spaţiul otoman.
În Bucureşti, în afară de vechea mahala a Sârbilor, au fost aşezaţi numeroşi pribegi balcanici între 1778-1810, 1793, 1806, 1828. În cartierul Dudeşti-Cioplea în 1806 şi 1828 – la acea vreme de început de veac XIX era un sat aflat la mare distanţă de Bucureşti; la fel în vechile sate Giuleşti şi Giuleşti-Sârbi, 1789 şi 1828, absorbite în mai puţin de o sută de ani de oraş; în actualul cartier Militari în 1806; în satul Roşu în 1806; în localităţile Băneasa, Tunari, Cernica, Fundeni în 1806.15
La început de veac XIX, în structura etnică a Bucureştilor, balcanicii reprezentau cea mai numeroasă colonie: 2. 232 capi de familie numai în preajma oraşului la 1815.16
Prima statistică completă a Bucureştilor datează din 1898/1899 când au fost înregistrate 3 698 de albanezi capi de familie. Albanezii formau atunci cel mai numeros grup balcanic din Bucureşti. Bulgarii erau reprezentaţi de 938 capi de familie, grecii de 1358 capi de familie, sârbii 308 şi turcii, 245. Această situaţie este explicabilă de revenirea în ţările lor de origine a unor grupuri numeroase de balcanici, după constituirea statelor balcanice. La începutul secolului XX, Albania nu exista însă, după 1913, se constată o diminuare considerabilă a comunităţilor de albanezi din oraşele moldo-valahe, pe fondul plecării în tânăra lor patrie balcanică.17
Lucrul este dovedit de recensământul din 21 februarie 1956 cînd dintr-un total de 1.291.141 locuitori ai bucureştilor erau înscrişi 780 bulgari, 733 turci, 518 sârbi, croaţi şi sloveni şi 74 de tătari. Albanezii sunt cuprinşi în numărul de 10 464 de la “alte naţionalităţi”.17
Sud-dunărenii au dat Bucureştilor imaginea unei lumi balcanice la scară redusă. Corpurile etnice alimentate continuu cu veacurile XIV-XV au adus limba şi cultura slavonă înlocuită mai târziu cu greaca, în rândul elitelor politice. Transferul acesta se va definitiva în cursul veacului al XVIII-lea. Elementele balcanice pătrund cu rapiditate în elita politică, economică şi culturală moldo-valahă, regăsindu-se în toate compartimentele sociale ale Bucureştilor până târziu, în veacul al XIX-lea. Din rândurile balcanicilor vor fi un număr necunoscut de mare de înalţi şi mici funcţionari, dregători, comercianţi şi neguţări. A venit apoi rândul familiilor domneşti să absoarbă elemente balcanice, pentru ca, în anumite momente, acestea din urmă să devină predominante în structurile puterii laice şi religioase.
Străzile oraşului, arhitectura caselor şi ambientul lor interior, resorturile vieţii particulare, elementele vestimentare şi gusturile literare, muzicale sau spirituale sunt ancorate în civilizaţia complexă a Balcanilor. Oraşul în veacul al XVIII-lea semăna în multe dintre privinţele enumerate mai sus, cu Constantinopolul, de unde veneau ultimele noutăţi în materie de modă, preparate culinare, mobilier, obiceiuri, etc. Manierele, raporturile dintre soţi, vecini, rude, prieteni erau preluate din lumea oriental-balcanică, cu întreaga suită de trăsături mentale. Nu mai vorbim de raporturile oficiale dintre autorităţi şi locuitori, dintre domn şi supuşi. Toate aceste valori însumate în corpusul social moldo-valah se va numi tradiţie iar în numele ei se va duce violenta confruntare dintre formă şi fond care a basculat procesul de modernizare a societăţii româneşti. De fapt, succesul acestui proces a avut la bază diminuarea preponderenţei elementelor oriental-balcanice din societatea românească, locul fiind luat de elemente etnice şi culturale venite din Europa Centrală şi Occident. Pe acest fundament s-a sprijinit apoi noua orientare a elitelor locale, către Europa modernă. Fondul se diminua pe măsură ce vechile generaţii se stingeau iar mulţi balcanici se retrăgeau în tinerele lor ţări din Balcani.
Astăzi, se produce un fenomen similar de transmigrare socio-economică. În locul balcanicilor de odinioară şi a occidentalilor care i-au înlocuit, mecanismul este predominat de asiatici: arabi, turci, kurzi, chinezi, coreeni la care se adaugă creşterea fără precedent a unei comunităţi ancorate temeinic în mentalitatea asiatică: ţiganii. Acest fenomen îşi va arăta în curând urmările în societatea urbană românească, ale cărei trăsături deja se văd: dughenizare, înghesuiala bazarului şi lipsa igienei, vulgarizare şi dezgust pentru valorile culturilor europene. Şi toate acestea deoarece românii nu au reuşit să monitorizeze vastul mecanism economic. De fapt, ei nu au reuşit acest lucru niciodată în istoria lor. Micul comerţ, marele comerţ en-gros, primele bănci, burse de mărfuri, etc, le-au adus străinii şi tot ei le-au controlat, întâi ca “sudiţi” – supuşi străini iar mai apoi ca cetăţeni români.
autor: adrian majuru
1 Ferenc Csortan, Bucureşti, oraş multietnic, Citadela, an.IV, 1999, Ceraşu-Prahova, p. 76
Acelaşi autor afirmă: “vecinătatea statului otoman a adus până la Dunăre şi dincolo şi celelalte elemente ale societăţii otomane, plurale prin definiţie. Aşa cum şi societarea romană şi apoi bizantină, societăţi ale unor imperii supra-etnice, întinse pe mai multe continente, la fel şi cea otomană era plurală, în oraşe coexistau, într-un intricat sistem economic şi relaţional, musulmani, creştini ortodocşi (greci, bulgari, sârbi, români, caucazieni) şi catolici (dalmaţi şi italieni), armeni şi evrei.” (idem).
2 bilbiogfraie balcanică
3 Elena Siupiur, Intelectualii bulgari de emigraţie în România în secolul al XIX-lea, apaud Intelectuali din Balcani în România (sec.XVII-XIX), vol.II, Bucureşti, 1984, pp.125-126
4 Olga Cicanci, Cărturari greci în Ţările Române (sec. XVII-1750), apaud ibidem, p. 16
Potrivit autoarei, “în veacul al XVII-lea se produce în peninsula Balcanică o nouă mişcare de populaţie, ale cărei cauze au fost studiate de istorici ca de pildă: I.Cvijic, I.D.Popovici, N.Iorga, Ap.Vacalopoulos, N.Svoronos, T.Stoianovich, etc. Împreună cu alţi negustori balcanici, grecii emigrează spre ţările ce făceau parte din sistemul economic şi politic otoman, dar unde condiţiile desfăşurării activităţii lor comerciale erau mai prielnice: printre acestea cele trei ţări române aveau să joace un rol deosebit.” (ibidem, p. 15)
5 Cornelia Papacostea-Danielopolu, Formaţia intelectualilor greci din Ţările Române (1750-1830), apaud. Ibidem, pp. 78-79
“Ocupând funcţii în divanul domnesc sau în cancelaria domnului, participând la viaţa diplomatică a vremii şi la conduceerea unor ţări cu o puternică tradiţie istorică, cunoscând îndeaproape realităţile româneşti şi modul în care s-a operat sinteza tradiţiei bizantine în contact cu acestea, fanarioţii şi numeroasa lor clientelă îşi făceau pe pământul românesc o adevărată şcoală de practică politică.” (ibidem, p. 70)
“(…)Comunitatea greacă din Bucureşti participă la viaţa Capitalei mai mult decât obişnuitele colonii străine poate tocmai datorită acestei pătrunderi masive greceşti în societatea românească. O serie de profesori greci, nu numai că predau la şcolile româneşti, dar se şi românizează cu totul, scriind cărţi româneşti, şi luând parte la viaţa publică a ţării. Unii pleacă în Grecia, la sfârşitul carierei şi de acolo continuă să scrie ziarelor din Bucureşti, cuprinşi de o nostalgie firească. Fără să mai vorbim de puternicele legături economice care existau între negustorii români şi greci şi de activitatea utilă a unor filantrioi ca: Xenocrat, Kiriazi sau Zappa.” (Cornelia Papacostea-Danielopolu, Comunitatea grecească din Bucureşti, Citadela, an.IV, nr.4, Ceraşu-Prahova, p. 92)
6 Ferenc Csortan, ibidem, pp, 76-77
În Bucureştiul premodern şi modern “au existat – în condiţii diferite, de declin ori de avânt -, comunităţi de greci, albanezi, ucraineni(sosiţi mai ales din Bucovina), ruşi (emigranţi politici dar provenind din Basarabia ori din comunităţile de ruşi lipoveni din Dobrogea sau Moldova de nord), bulgari (din Dobrogea şi din sudul Basarabiei), turci şi tătari din Dobrogea. Unele din aceste comunităţi au reuşit să aibe un lăcaş de cult propriu, unele forme de învăţământ, gazete proprii.” (ibidem, p. 79)
Cornelia Papacostea afirma despre grecii care imigrau în Valahia în veacurile XVIII şi XIX început, că erau “oameni formaţi, care erau atraşi de Principatele române mai ales pentru exercitarea carierei, în condiţiile unai mai mari libertăţi ideologice şi a unor condiţii incomparabil mai prielnice în care îşi puteau scrie şi publica operele.” (Cornelia Papacostea-Danielopolu, op.cit., p. 77)
7 Raoul Perrin apaud. Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Ţările Române la începutul epocii moderne, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 168
8 De Giers, apaud, ibidem, p. 174
9 Ştefan Ionescu, Bucureştii în vremea fanarioţilor, Editura Dacia, Cluj, 1974, pp. 238-239
10 Ferenc Csortan, op.cit., p. 78
11 Elena Siupiur, Intelectualii bulgari de emigraţie în România în secolul al XIX-lea, apaud, op.cit., p. 122
Autoarea subliniază faptul că “un prim val de emigraţie bulgară este la sfârşitul secolului al XVIII-lea după războiul ruso-turc din 1789; al doilea val este în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812; al treilea val îl înregistrăm între 1828-1830; al patrulea în timpul războiului Crimeei (1854-1856). Între războaie există o permanentă emigraţie individuală.” (idem)
12 “(…)această zonă comercială şi de servicii publice, este înţesată de nenumărate ateliere (ale bulgarilor) de produse de bunuri de toate trebuinţele unui oraş în plină dezvoltare: de la cojocării, blănării, ateliere de pălării, pasmanterie, croitorie, lumânărării, fierării, tâmplărie, mobilă, plăpumării, tapiţerii, legătorii, plăcintării, covrigării, măcelării, patiserii, bragagerii, cofetării, birturi, etc.” (Elena Siupiur, Bucureştiul, centru cultural, economic şi politic al mişcării de emancipare a bulgarilor în secolul al XIX-lea, Citadela, an.IV, nr.4, Ceraşu-Prahova, 1999, pp. 103-104)
13 a se vedea Nicolae Iorga, Ştiri despre comerţul nostru în veacurile XVII şi XVIII, Analele Academiei Române, tom XXXVII, Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti, f.a.
14 Adrian Majuru, Modernitate Vs.Multiculturalitate în Bucureştiul epocii moderne, Altera, , An.V, nr.12, 1999, Tg.Mureş, pp.148-152
15 Louis Roman, Aşezări de bulgari şi alţi sud-dunăreni în Ţara Românească (1740–1834), apaud. Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacurilor, vol. II, Bucureşti, 1984, pp.136-138
16 Urmau armenii şi evreii. Aceştia din urmă era 6000 ca număr în 1824 şi erau urmaţi de germani: 4000. Mai puţin numeroase erau coloniile de albanezi, ruşi, italieni, francezi, englezi şi polonezi. Numărul lor va creşte după 1830. Foarte numeroşi erau robii ţigani. (Constantin Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1966, p. 252
17 Radiografia albanezilor bucureşteni la 1899 era următoarea: 2 doctori, un inginer, 2 profesori, un pictor, 76 funcţionari particulari, 2 arendaşi, un agricultor, 185 de brutari, 136 simigii, 2 mezelici, 27 precupeţi, 32 cofetari, 239 băcani, 15 birtaşi, 2 cafegii industriaşi, 44 cafegii antreprenori, 2 conserve alimentare, un mecanic, 5 tinichigii, 10 tâmplari, un ceasornicar, un tipograf, un legător de cărţi, o modistă, 5 antreprenori în construcţii, 34 zidari, 5 vopsitori, 6 bărbieri, 9 tăbăcari, 54 pantofari şi cismari, 2 blănari, un tapiţer, 12 croitor, 261 comercianţi în general, 141 de muncitori cu braţele, 475 servitori, 12 bucătari, 15 alte profesii, 4 căruţaşi, 289 bragagii şi rahagii (aici albanezii erau cei mai mulţi în branşă. Din totalul de 504 bragagii, 289 erau albanezi, 115 turci, 42 bulgari, 47 români, 5 sârbi şi 6 greci), un găzar, 82 băieţi de prăvălie. (Anuarul Statistic al Oraşului Bucureşti pe anii 1898-1899, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1901, pp. 798-800)
A se vedea şi: Anuarul Statistic al Oraşului Bucureşti pe anul 1896, Tipografia Curţii Regale F.Gobl şi Fii, Bucureşti, 1898; Anuarul Statistic al Oraşului Bucureşti pe anii 1915-1923, Tipografia Curţii Regale F.Gobl şi Fii, Bucureşti, 1924; Anuarul Statistic al Municipiului Bucureşti pe anii 1931-1936, “Rotativa” S.A.R., Institutul de Arte Grafice şi Editură, Bucureşti, f.a.
17 Anuarul Statistic al Oraşului Bucureşti – 1963, Direcţia Orăşenească de Statistică Bucureşti, 1963, p. 48
