Muntenia

Arnăuţii în slujba credinţei

În urmă cu cinci ani, prin organizarea legală a unui marş al tăcerii prin străzile capitalei, albanezii din România au mulţumit NATO pentru salvarea Kosovei de holocaustul unui regim condamnat de comunitatea internaţională (31 martie 1999). Nu au folosit nici pistoale, nici gloanţe, ci au scandat din toata inimă: „Viva NATO!”, „Mulţumim SUA!”, „Jos Măcelarul!”. Nu ştim de ce nu a onorat „reperezentanta” comunităţii albaneze această şi multe alte contacte guvernamentale şi culturale albano-române, dar ştim că arnăuţii din România se bucurau de o admiraţie profundă în vremea Regatului.

Dacă am rămâne doar la semnificaţia titlului, am reproduce un pleonasm, întrucât a fi arnăut este egal cu a fi credincios. Această este prima condiţie morală, prin care arnăut înseamnă acel soldat care, odată înregimentat într-un anume plan politic, strategic şi tactic, niciodată şi în nici o împrejurare, nu părăseşte pe cel de la care ia simbria. Dar asta nu înseamnă că el este numai simbriaş. Fiind simbriaş, el însuşi respectă condiţia simbriaşului. În comparaţie cu celălalt tip de mercenariat, arnăutul nu părăseşte câmpul de luptă. Nu toata lumea ştie că Skanderbeg cu zece mii de albanezi lupta împotriva 40 de mii de turci. Arnăuţii noştri nu erau pur şi simplu mercenari, ci oameni de credinţă. Aşa trebuie să-i percepem pe ei, drept oameni de credinţă, indiferent de credinţa lor religioasă, care este mai prejos decât cea patriotică, Albania fiind prima ţara din lume, cu cea mai mare toleranţa interconfesională.

În opinia unor savanţi, albanezii si aromânii sunt recunoscuţi ca adevãraţi autohtoni ai ţinuturilor sud-dunãrene, fiind descendenţi şi continuatori ai traco-ilirilor. Rãsãrit din substratul iliric, poporul albanez apare abia in sec. al Il-lea, pentru ca apoi sã disparã pentru multe veacuri din zarea istoriei (ca atestare documentarã). Intr`adevãr,în acest secol se face pentru întâia datã, menţiune despre o populaţiune de pe actualul teritoriu naţional albanez cu numele Albanoi, având ca centru oraşul Albanopolis. “Dupã aceastã scurtã pomenire, afirmă lingvistul T. Capidan, urmeazã o tãcere pânã în sec. al XI-lea, când se aminteşte despre o rãscoalã din Albania, în care au luat parte si Albanezii. Din aceastã întreruptã amintire ce se face la un interval atât de mare, reiese cã începuturile istorice ale poporului albanez se aseamãnã cu acele ale poporului român”.

Gjon Buzuku, unul din vechii autori albanezi, traducãtorul Bibliei în limba albanezã (1555), încã din sec. XVI, foloseşte despre ţara sa, numele de “Arbën”. Lumea occidentală a continuat să folosească vechiul nume de Albania despre ţara, şi Albanian despre locuitorii şi limba lor. În timp ce altele popoare folosesc sintagme precum arvanitis, albaner, albanesi, albanci, însuşi albanezii, despre ţara lor folosesc termenul de “Shqipëri” (Şchipări), despre poporul “shqipëtar” (şchipătar) iar despre limba lor: “shqip” (schip), denumiri aceste, legate de cuvântul “shqipe” (shchipe), sau „shqiponjë” (schiponiă), adică vultur. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (Bucureşti, 1975, p.53), consemnează termenul de “arnăut” ca fiind un “soldat mercenar (de origină albaneză), angajat în garda domnească din ţările române”, sau “servitor înarmat, angajat de boieri, mai ales pentru paza personală”. Albanezii s-au stabilit în ţara noastră şi au pătruns în inima romanităţii prin corectitudine, devotament, sinceritate şi loialitate. Numele de “Albania”, pentru prima oarã a fost folosit de cãtre geograful egiptean Klaud Ptolemeu (90-160).

Numele de “arnăuţi”, după Bogdan Petriceicu Haşdeu, apare pentru prima oară în istoria bizantină, în anul 1079. După G. Bariţiu, albanezii sunt “oameni viteji şi iubitori de libertate”. Aşa se explică şi faptul că Mihai Viteazul, conform unui raport diplomatic din 1595, a îngăduit unui număr de 15 000 de albanezi, să se aşeze în Ţara Românească, şi a alcătuit o oaste cu care a făcut expediţi în sudul Dunării, lovindu-i pe turci”. Un lot de documente arată că unul din rezervoarele etnice, luate în atenţia domniei lui Mihai Viteazul, era cel al arbănaşilor. Sunt mai multe hrisoave care îi nominalizează pe arbănaşi ca posibili beneficiari ai acestor facilităţi. Ca atare, venirea masivă în 1595-1596 a albanezilor, a continuat şi în deceniile sec. al XVI-lea.Tema este interesantă şi tinde să dimensioneze un aspect demn de luat în seamă.

La cronicarii şi istoricii români întâlnim numeroase menţiuni privind albanezii. Aceştia apar, în general, sub două forme, de „arbănaşi” şi de „arnăuţi”. Nicolae Iorga în lucrarea sa “Breve histoire de l’Albanie et du peuple albanais”, la capitolul “Albanezii în serviciul Turcilor”, arată că aceştia au aparţinut din acea rasă de mari generali care au dat Otomanilor o serie de mari viziri şi comandant de oşti. Astfel arată Iorga şi Mahmud Kuprulu, deşi născut în Asia Mică, se trăgea din părinţi albanezi. În perioada lui, mulţi albanezi au făcut atuncea carieră strălucită, cum a fost cazul lui Ghica, care s-a numit mai târziu George Ghica. De la Nicolae Iorga aflăm că Petre Şchciopul a avut un frate Alexandru, domn în Muntenia, care a murit la 1577, fiind socotit sfânt pentru că avea ascuns sub haina sa “un veşmânt de calugăr”, descris astfel de un scriitor catolic, autorul unui raport italian, în care consemna şi faptul că Petre Şchiopul avea “o gardă de 400 de trabanţi şi 500 de albanesi, care erau catolici ”. De remarcat este faptul că albanezii nu s-au stabilit numai în Ţara Românească, ci şi în Moldova.

Se presupune că a existat “o serie de înrudiri între clasa înaltă moldo-valaha şi cea de sorginte albaneză. O sursă poloneză sublinia originea epirotă colaterală a domnitorului Vasile Lupu din Moldova. Acesta era fiu “al albanezului Neculei Coci” şi s-a nşscut în 1593, în Arbănaşi, lânga Rozgrad (Bulgaria) şi s-a bucurat de o educaţie, de o cultură apropiată de erudiţie”. Iată cum îl descrie Alexandru Vlahuţă pe Vasile Lupu: “De jos pornise acest învăpăiat fecior de Albanez, şi pănă la cea mai înaltă treaptă ajunsese. Era viteaz, şi harnic la treabă, şi iubitor de ţară, şi om cu multă ‘nvăţătură pentru vremile-acelea. Dar firea lui aprigă îl împingea mereu la lucruri nesocotite, şi cea ce a dobândit cu isteţimea şi vrednicia minţii, a pierdut cu neastâmpărul şi nesaţul inimii lui”. În 1743, Ion Neculce (1672-1745 face referiri şi la albanezi, cum ar fi „Ghica-vodă, de neamul lui fiindu Arbănaş, copil tănăr: a purces de la casa lui la Ţarigrad, să-şi găsească un stăpîn să slujească, şi cu dânsul s-au mai luat un copil de turc iar sărac, din satul Kiupri”.

În diferite documente emise de domnitorii români întâlnim menţiuni privitoare la albanezi: Astfel, Alexandru voevod Iliaş, în 16296 hotărăşte „să facă sat să fie slobozie să să strângă oameni strâini, sârbi şi arbănaşi şi ungureni şi oameni fără bir şi fără dajde”. La domnitorul Grigorie Ghica în 1662 găsim ” a facere slobozie şi a strănge oamini pre moşie Tutana Albota, însă oameni streini: greci, arbănaşi, sărbi, moldoveni şi alţi oameni carei vor fi fără bir şi fără nevoi…” Există foarte multe texte care fac asemenea referirir, ele putând fi găsite şi la tema „Slobozie” din „Etymologicum Magnum Romaniae”. După cum se arată în lucrarea savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu, dese ori cuvântul „arbănaş” a devenit nume personal sau poreclă. Astfel, într-un act muntenesc din 1596 se scrie: „dat-am zapisul nostru în mănă lui Arbanaş nepotul Bărescului…” şi într-un alt act din acelaşi an: „dat-am zapăisul în măna Arbănaşului nepotul Berescului…”. Din timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, din anul 1694, a rămas un document în care se spune: „deci Dragomir căpitan înpreună cu alţi slujitori de acolo, anume Jăpa căpitan ot Verneşti, i Jăpa Arbănaşul…”.

După cum am arătat, albanezii mai sunt pomeniţi şi sub numele de „arnăut”. Astfel, din Letopiseţul lui Nicolae Mustea aflăm că „(Nicolae Mavrocordat) luatu-şi-au şi oaste, sârbi, arnăuţi, de i-au adus cu sine, şi au venit nu ca un domn, ce ca un leu asupra tuturor…”. Alt cronicar, Zilot Românul, menţionează „nu cumva aceşti turci şi arnăuţi, într-ascuns uniţi cu pazvangii, n-adastă vreme îndemănatică ca deodată să năvălească cu toţii pe toate părţile să ne jefuiască, să ne robească…”. Cu timpul, mai ales în secolul al XIX-lea, termenul de „arnăut”, ajunge să fie folosit pentru orice fel de mercenari, de lefegii, indiferent de naţionalitatea lor. Dar, după cum menţionează Ion Ghica într-una din scrisorile sale: „Sub denumirea de arnăut se înţelegea orice sărb, arvat, arnăut, bosniac, muntenegrean, bulgar sau grec, dacă se lega cu un brîu roşu sau cu un tarabolus, cealma la cap, fustanelă sau poturi, mintean şi iminei roşii; îşi trîntea la brîu un sileaf cu un iatagan şi două pisotale, şi intra în serviciul curţii domneşti, al hătmăniei, spătăriei sau agiei, sau se suia cu ciubucul în mînă dindărătul caleştei vreunui boier…”. Se poate remarca faptul că, chiar dacă erau de altă naţionalitate, pentru a purta acest nume şi a îndeplini o asemenea funcţie, aceştia trebuiau să aibă aspectul de „arnăut”, adică de albanez.

Faptul că unii albanezi au lucrat în serviciul stăpânirii şi au contribuit la afirmarea autorităţii, a dus la crearea unei anumite imagini despre ei. Astfel, scriitorul Alexandru Vlahuţă scrie: „un om nalt, spătos, cu mînile mari şi negre, cu nasul roş şi mustăţi lungi, un chip de arnăut, vecinic hursuz şi-ncruntat…”. În acest context se înscrie şi faptul că o anumită specie de grâu de vară, se numeşte „arnăut”, probabil din cauză că spicul are mustăţi, asociate tipului de albanez, menţionat mai sus. Trebuie avut în vedere faptul că nu întodeauna albanez însemna în mod cert o persoană de naţionalitate albaneză, ci una provenind din teritorii locuite de albanezi. De aceea sub numele de albanezi puteau apare şi aromâni provenind din aceste teritorii. În balada Mioriţa românul ardelean este numit „ungurean”, pentru că provenea dintr-o regiune aflată atunci sub stăpânire ungară. Cu toate că statul albanez a fost creat atât de târziu în epoca modernă, naţionalitatea albaneză era totuşi un lucru bine definit în acea perioadă a domnitorilor şi cronicarilor români.

Menţiuni referitoare la albanezi mai apar şi sub forma de „arnăuţesc”, „arnăuţească”, „arnăuţeşte”, „arnăuţime”, ceea ce confirmă faptul că existenţa acestor albanezi era remarcată de români, iar individualitatea şi identitatea lor recunoscută. O dovadă a interacţiunii dintre aceşti albanezi şi populaţia autohtonă română o constituie şi existenţa unui dans numit „arnăuţeasca”, consemnat de colegătorul de folclor T. Burada: „Arnăuţeasca – am luat-o de la arnăuţii, aduşi de boierii noştri, ca feciori în coada caleştilor. Autorul german Sulzer remarca şi el despre „arnăuţeasca”, pe care o jucau lefegii arnăuţi din garda boierilor fanarioţi…”. Melodia acestui dans a fost culeasă de către T. Burada în Moldova, în localităţi unde existenţa unor albanezi nu mai era menţionată, aceştia dispărând sau fiind asimilaţi.

Cei mai mulţi dintre arnăuţii care au intrat astfel în memoria poporului românesc erau soldaţi, mercenari, oameni de pază angajaţi de domni sau de boieri. În acest rol ei s-au remarcat ca fiind foarte credincioşi celui pe care îl slujeau, astfel încât cuvântul „arnăut” a ajuns să fie sinonim cu slujitor credincios. Albanezii, angajaţi ca arnăuţi, se deosebeau în mod esenţial de mercenarii feudali europeni, prin aceea că ei îşi dădeau chiar viaţa pentru a apăra pe persoanele şi bunurile încredinţate.

Caracterul şi dârzenia albanezilor în aceste posturi este tratată literar în cartea Domnia Arnăutului de Al. P. Hajdeu, De-ale gurii din bătrăni de D. Stoica, Calpuzanii de Silviu Angelescu, Bukure, Lek, Berbecul, de Liviu Lungu. “Arnăuţii lui Ducă Vodă puneau în traistă aur, se îmbrăcau în urşinic, înveleau caii lor în mătasă. Arnăutul Dumitru Duca, fiind unul dintre curtenii străluciţi şi numeroşi ai lui Vodă Istrat, “înfocat ca cerul de vară al căldurosului Epir”, era îndragostit de frumoasa Domniţa, pe care o iubea, “dar ce enormă distanţă între un biet căminar şi unica fiică a bogatului şi vestitului Vodă Istrat Dabija!” (Domnia Arnăutului, p.43).

Într-adevăr, arnăuţii erau un fel de control de fidelitate. Îmbrăcaţi, în timpul domniilor, nu numai fanariote, cu haine de fir, cu fesuri pe cap şi înarmaţi cu hanghere, puşti şi pistoale, ei asigurau fidelitatea de un anume decret. E vorba aici, nu numai de cei creştini, ci şi de albanezii care au îmbrăţişat de bună voie, religia islamică, cei despre care Doimitrie Bolintineanu afirma că “sunt cei mai cinstiţi, voinici şi cavaleri”.(“Călătorii”, vol.II, Buc., 1968, p.39). Cea mai interesantă sursă din acest domeniu, este cartea lui Adrian Majuru, Bucureştiul albanez, (Ararat, 2002, 140 de pag.), o lucrare fundamentală prin care, conform prefeţei, “încearcă să trezească memoria adormită a Bucureştilor, şi să-I învie colţuri din care ne privesc triştii, nostalgicii, energicii, dârzii, cruzii, iuţii de mânie şi pistol, harnicii, credincioşii şi cinstiţii, mândri de neamul lor, albanezi”.

După Alfred Rainer, “În februarie 1775, domnul Alexandru Ipsilanti începe lucrările pentru construirea reşedinţei domneşti, nu departe de mânăstirea Mihai-Vodă. În noiembrie 1776 acestea erau gata, în afară de „zidul înconjurător, de grajduri şi încăperile rezervate seimenilor şi albanezilor. Arnăuţii făceau parte din suita domnului, din alaiul lui Vodă numit Taigana. Pentru a stârpi hoţiile din oraş, domnitorul Nicolae Mavrogheni a dat în 1787 pitac tuturor ispravnicilor să întreprindă acţiuni în acest sens şi aceştia umblau ziua şi noaptea, când călare, când pe jos cu doi-trei arnăuţi după ei, cercetând casele, curţile şi toate locurile unde s-ar fi putut ascunde răufăcătorii”. (“Arnauţii albanezi în slujba dreptatii”, în “Albanezul” nr.11, buc.1994, p.7.). De altfel, Haşdeu remarcă că albanezii din Epir “au fost totdauna numeroşi în România, şi, prin cunoscuta lor energie pe de o parte, prin uşurinţa cu care se românizau, pe de alta, ei lesne înaintau la cinste sau la avere”.

Numeroase mărturii despre românii şi albanezi de altădată, sunt foarte favorabile pentru moralitatea generaţiei de “coca-cola”, care în loc de literatură de calitate, de istorie, folclor, etnografie şi filosofie, caută inspiraţie prin discoteci şi toalete. Fiind foarte corecţi şi credincioşi misiunii încredinţate, s-a ajuns la situaţia că „arnăuţii au fost angajaţi fără rezerve, de societăţile de pază particulare, care au existat la Bucureşti, până prin 1944-1945”. În catalogul telefoanelor, aproape în toată ţară (încoace şi dincolo de Prut), găsim zeci de nume de familie “Arnăutu”, “Arnăuţoiu”, istorici precum Nicolae I. Arnăutu, cântăreţi de muzica populară (Valeria Arnăutu). Există e serie cărţi cu subiecte albano-române (Domnia Arnăutului de Al. P. Hăjdeu, Albanica de Dr. Anton A. Balotă), etc. Despre arnăuţii au scris cu admiraţie profundă politicieni, istorici, lingvişti, poeţi şi prozatori români (D. Bolintineanu, M. Eminescu, B. P. Haşdeu, N. Iorga, T. Capidan, V. Eftimiu, N. Ciachir, G. Maksutovici, etc.). Nicu Constantin, care provine dintr-o familie mixtă (aromâno-albaneză), pomeneşte faptul că în perioada regală, de multe ori la mica publicitate, erau anunţuri de genul „angajăm paznic, inclusiv albanez”. Un caz deosebit este cel al albanezilor din Slatina, sa al regretatului Refet Kadriu din Mogoşoaia (1911-2000), fostul paznic al Palatului Brâncovenesc, care poate fi numit „ultimul paznic arnăut din România”.

Câţi arnăuţi au rămas azi în România? Conform ultimului recensământ, în jur de 500. Liderul spiritual al albanezilor din România, prof. dr. Gelcu Maksutovici, declară pentru massmedia că “numărul lor este mult mai mare, dar din cauza lui Oana Manolescu, mulţi albanezi nu-şi au declarat apartenenţa etnică. De ce? Fiindcă ei sunt reprezentaţi în Parlament de o lacomie mercantelistă care nu are nici-o legătură genetică cu valorile adecuate ale acestei comunităţi. Cam asta este situaţia actuală a albanezilor din România, o situaţie aberantă care se poate îndreptăţi printr-o ordonanţă de urgenţă, sau prin alte căi guvernamentale”.

În loc de conclusie se poate afirma că loialitatea arnăuţilor de altădată a contribuit la stabilirea unor bune legături de respect şi colaborare cu populaţia română, fapt care constituit una din premisele intenselor contacte de moralitate, corectitudine, şi simpatie, dintre cele două popoare. Cele relatate mai sus sunt considerate contacte, şi nu relaţii româno-albaneze, deşi că au avut un caracter sistematic, o amploare şi o profunzime considerabilă. Cu toate acestea, ele constituie o continuare a legăturilor anterioare, şi au constituit baza pe care ulterior, în epoca modernă, s-au stabilit trainice şi rodnice relaţii, mai ales în domeniul culturii şi al spiritualităţii.

Baki Ymeri

BIBLIOGRAFIE

1. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cine sunt Albanesii, Bucureşti, 1901.

2. Poporul român si lupta de eliberare a popoarelor din Balcani, Editie întocmitã de un grup de autori, Directia Generalã a Arhivelor Statului din RSR, Bucuresti, 1986.

3. Panait I. Panait, Nebãnuitele taine ale istoriei, în Anuarul Albanezul 402, Bucureºti, 1997.

4. Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Albaniei, Facultatea de Istorie, Bucureşti, 1974.

5. Gelcu Maksutovici, Istoria comunitãtii albaneze din Romãnia, Kriterion, Bucuresti, 1992.

6. N. Iorga, Istoria Românilor prin cãlãtorii. Vol. I, Editia a II-a, Bucuresti, Editura Casei Scoalelor, 1922.

7. Adrian Majuru, Bucureştiul Albanez, Editura Ararat, Bucureşti, 2002.

8. A. Vlahuţa, Din trecutul nostru, Edit. Librăriei SOCEC, Bucureşti, 1913.

9. Istoria României în date, elaboratã de un grup de autori, sub conducerea lui Constantin C. Giurescu, Bucuresti, 1972.

10. Ion Neculce, O samă de cuvinte şi Cronica, Edit. Librăriei “Universală”, Bucureşti, fără anul apariţiei.

11. Ion Neculce, Opere, Letopisţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte. Ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Strempel, Bucureşti, 1982.

12. Teodor Capidan, Simbioza albano-română şi continuitatea românilor în Dacia, extras din Revista Fundaţiilor regale, nr.5, Bucureşti, 1943.

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button