FIDELITATEA TURNĂTORULUI ŞI POEZIA CONTONDENTĂ

Turnătoriile lui Ion Caraion, după cum am arătat într-un alt articol, capătă pe alocuri nebănuite accente de teatru absurd, dar completează ( fără să te aştepţi) pagini captivante din istoria literaturii române. Pentru cei ce vor să facă o analiza subtilă a mentalităţilor scriitorilor din epoca Ceauşescu aceste materiale sunt indispensabile.

În general, în «Epoca de Aur», se scrie mult şi prost, cărţile semnificative fiind rarităţi, iar o comparaţie chiar şi cu literaturi din spaţiul comunist, ar plasa literatura română printre cele mai puţin atractive. Dincolo de înfeudarea ideologică, se practica cultul mediocrităţii, publicându-se sute de cărţi care nu-şi justificau apariţia nici măcar ca “motivaţie” propagandistică.

Dar pentru autorităţi nu calitatea literaturii era preocuparea primordială, ci viaţa personală şi, mai ales, discuţiile scriitorilor. De ochiul vigilent al Securităţii nu scăpa nici scriitorii care au facut multe servicii Partidului, nici delatorii care urmăresc alţi delatori, nici vârfurile obedienţilor!

Fidel la orice detaliu ce i-ar putea servi Stăpânului este şi Ion Caraion. Observaţiile sale pot alcătui un roman grotesco-(supra)realist, cu descrieri amănunţite ale unor întâmplări ce par neverosimile, la prima lectură. Iată ce relatează într-o notă informativă despre “o informaţie” primită de la Ovid S. Crohmălniceanu şi în centrul căreia se afla o confesiune a poetului Nichita Stănescu despre o discuţie cu Marin Preda, la Mogoşoaia : “ Măi Nichita, nu poţi fi tu ceea ce te crezi în poezie, pentru că poezia ta n-are nimic de-a face cu problemele noastre româneşti.” – De ce ,domnule Preda? -l-a întrebat. “Fiindcă mama ta e rusoaică şi tu eşti fiul ei!” În continuare, poetul i-a povestit lui Crohmălniceanu, înjurându-l pe Preda, cum şi acolo, la Mogoşoaia, l-a înjurat cât l-a ţinut gura pe cel care îi “insultase” mama, literatura şi românismul. Apoi, sentimental, i-a spus : “domnule Crohmălniceanu, dvs.mi-aţi fost profesor şi eu ţin la dvs. Dar să ştiţi că rău aţi făcut acceptând să apăraţi în scris, faţă de ruşi, «Delirul» de Marin Preda. Românii au fost mereu în istorie nişte lingăi, care s-au dat când cu unii, când cu alţii, aşa că nu trebuia să apăraţi cartea unui porc. Marin Preda e un porc şi-o să aibă într-o zi ce merită”. Fără a specula, cuvintele lui Nichita s-au dovedit profetice!

În alt episod, îl regăsim pe acerbul prolecultist Ovid S.Crohmălniceanu plângându-se de dubla admiraţie de care se bucura D.R.Popescu atât în faţa Partidului, dar şi faţă celor din exil: “Nedumerirea lui Crohmălniceanu se arată dublă: Cum?! Cum e posibil ca prietenul lui Val Mugur (care a şters putina în Apus şi acolo şi-a descărcat şi-şi descărca fierea pe comunism şi pe comunişti cât a putut şi cât poate) acest deputat în Marea Adunare Naţională de la Bucureşti, acest director al revistei Tribuna, acest şef peste Asociaţia Scriitorilor din Cluj (prezent în librării an de an cu 2-3 cărţi favorabil primate de toată presa din ţară), în sfârşit acest D.R.Popescu- cum e posibil ca atât vedetele şi furibunzii exilului, cât şi responsabilii şi dirigenţii forurilor din RSR să-l îmbrăţişeze deopotrivă, cu o aceeaşi stranie căldură, ca şi când fiecare din părţi ar fi sigură, foarte sigură, ca are în persoana lui D.R.Popescu un aliat?” Firească îngrijorare când iubeşti atat de profund Comunismul!

În finalul acestui articol vreau să mă opresc asupra unei “note” de un comic savuros în care informatorul descrie cum certurile dintre scriitori se transferă din lumea ideilor în lumea “armelor”. Cavalerii cuvintelor devin purtători de arme “non-convenţionale”, aici vom descoperi nume importate al literaturii române care au jucat şi un anumit rol înainte de prăbuşirea regimului Ceauşescu şi în timpul Revoluţiei. Dar să-i dăm cuvântul “povestitorului”: “La judecătoria sectorului 3 din Capitală se dezbate procesul dintre scriitorii Iulian Neacşu, Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran, ultimii doi reclamaţi de către primul pentru lovire, desi pare-se că Iulian Neacşu a fost întîiul care a sărit la bătaie, în încăierarea de anul trecut din redacţia sau de pe culoarele redacţiei revistei “Luceafărul”.

În acea hartă, fiecare s-a ales cu ceva urme; însă cum asemenea isprăvi nu luaseră până atunci drumul tribunalelor, nu fiecare dintre cei trei viteji s-a dus a doua zi la medic să-si arate sigiliile recoltate şi de asemeni nu fiecare a demarat acţiune penală contra potrivnicului, ci doar Iulian Neacşu, povăţuit probabil şi de componenţii grupului din care vrea să facă parte. Şi în loc sa se găsească o soluţie mai puţin ruşinoasă dupa ruşinea dintîi, acea de a fi recurs la argumentul pumnului, şi totul să se încheie naibii prin măsuri luate înlăuntrul breslei, tărăşenia a luat calea judecăţii. Iulian Neacşu cere condamnarea celor care l-au caftit, iar către N.Prepliceanu şi Petre Poanta de la Cluj s-a lăudat, vorbind la plural, adică în numele echipei căreia îi ţine să-i aparţină, că ”noi avem şi alte mijloace cu Dinescu şi Tudoran, pe care s-ar putea să-l calce o maşină”.

Cu atât mai mult cu cât nici “victima”, reclamantul, Iulian Neacşu , nu-i o podoabă, aşa după cum se ştie, iar cel mai aprig dintre martorii lui, Cezar Ivănescu, nu-i nici el altceva decât tot un bătăuş, care l-a lovit cu ranga la Mogoşoaia pe Mircea Micu, care i-a rupt gura (şi dinţii) lui Virgil Mazilescu, în sfârşit care umbla la el (într-o umbrelă) cu un drug de fier, gata să altoiască pe oricine şi când se întâmpla.”

Iată cum notele informative ale lui Ion Caraion se integrează perfect în acest spectacol comico-tragic numit comunismul românesc, alcătuind-involuntar-un capitol distinct al istoriei recente.

autor: Nicolae Merișanu