La marginea civilizaţiei (Schiţe din peninsula Balcanică) – CG Wrangel (8)
Despre caracterul românilor şi despre instituţiile culturale
„Să nu scrii sub influenţa unor păreri preconcepute” a fost sfatul pe care mi l-a dat regele Carol I iar eu am făcut într-adevăr eforturi serioase pentru a-mi învinge senzaţia neplăcută care m-a năpădit de îndată ce am trecut fruntariile României. Acum însă, când sunt pe cale de a părăsi ţara subscriu şi eu la aprecierea rostită odată de Wilkinson, fostul consul general la Bucureşti: „Aici plantele nu au sevă, florile n-au miros, animalele domestice par neobişnuit de blânde, carnea – până şi cea de pasăre ori de vânat – n-au nici un gust iar sălbăticiunilor, inclusiv lupilor şi urşilor, le lipseste curajul. Oamenii – molcomi la fire, lipsiţi de pasiuni puternice şi caracter – vădesc o înnăscută împotrivire la tot ceea ce înseamnă efort fizic sau intelectual. Aşa-i că nu sună de loc măgulitor? Şi totuşi, acesta este adevărul gol-goluţ. Unde mai pui climatul cumplit de aspru iarna, tropical vara şi relieful constând în cea mai mare parte din nesfârşite întinderi pustii, fără nici un copac ori tufă care să învioreze privirea. Îngrijirea medicală şi instituţiile statului sunt îngredinţate unui corp de funcţionari corupţi până în măduva oaselor, preoţimea superstiţioasă se întrece în ignoranţă cu ţăranul asuprit de toţi, urâţenia oraşelor şi scumpetea de aici sfidează orice încercare de a le descrie. Nu pot fi deci acuzat de a vehicula „idei preconcepute” atunci, când, după două luni de şedere în diferite regiuni ale ţării, susţin că sentimentul patriotic al românilor rămâne unul de neânţeles pentru mine.
Impresia mea asupra stării de fapte din această parte a Balcanilor, afltată sub sceptrul regelui Carol, mi-a rămas cu totul neştirbită şi după ce am constatat, atât în capitală cât şi aiurea, lipsa oricărei străduinţe serioase în domeniul ştiinţelor şi al artelor. Franţuzeasca, în schimb, o pălăvrăgesc cu toţii, de la mic la mare, aşa încât dacă un cârpaci român altceva n-a învăţat, în mod sigur te întâmpină cu un „bon jour”, „bon soir”, „merci” sau „au revoir”, într-o franceză mai mult sau mai puţin aproximativă. De fapt, n-am auzit nici un român care să recurgă la limba sa maternă pentru a spune „bună ziua” sau „bună seara” şi chiar mă întreb serios dacă aceste forme de salut există în limba română.
O seară unică în felul ei am petrecut-o la Teatrul National din Bucureşti. Afişul îl ţinea piesa „O crimă celebră” de un autor necunoscut mie. Spectacolul urma să înceapă la orele 20.30, dar eu, care, în naiva mea încredere în informaţia cuprinsă în program, m-am înfiinţat la teatru pe la opt şi un sfert, am constatat cu stupoare că nu se afla acolo decât portarul care, în sala complet goală, tocmai îşi schimba straiele de toată ziua cu ţinuta de gală. La justificata mea întrebare dacă „nu cumva e vremea să înceapă spectacolul”, am primit răspunsul liniştitor că muzicienii vor sosi în curând. Lucru care s-a şi întâmplat. Interpreţii au venit într-adevăr la ora nouă. Odată cu muzica, în salonul pe cât de cochet pe atât de spaţios, şi-au mai făcut apariţia câţiva ofiţeri, vreo câteva dame de condiţie socială incertă, urmate de un grup de bărbaţi fercheşi. Pe urmă faptele s-au precipitat într-un mod uimitor. Un „marş funebru” tulburat doar de tonul zglobiu al viorii întâi şi… cortina s-a ridicat. Am privit la acele ceasornicului: arăta exact orele 21.30! […]
În România, nefirescul e adesea lucrul cel mai firesc cu putinţă. Un exemplu grăitor în această privinţă mi s-a oferit cînd am făcut o vizită la Biblioteca Universităţii. Am aflat că sala bibliotecii era deschisă publicului în fiecare după-amiază. Şi chiar aşa şi era. Cât priveşte localul însă acesta consta dintr-o cămăruţă mobilată cu bănci de şcoală şi o tablă neagră la care un bătrânel cu o bucată de cretă în mână le dezvăluia misterele stiinţei matematice unor învăţăcei care-l ascultau cu luare aminte. Sala de lectură era aşadar folosită ca local de prelegeri. Intrarea mea a stârnit vânzoleală mare. Profesorul s-a pierdut iar studenţii surâdeau. Un cititor, unul în carne şi oase – aşa ceva nu s-a mai văzut! A fost chemat bibliotecarul; profesorul a şters complicata lui demonstraţie de pe tablă; eu am fost îndemnat să stau jos deocamdată iar studenţii s-au pornit să răsucească ţigarete. Era o atmosferă destul de plăcută. Dar iată ca a sosit bibliotecarul – un tânăr amabil care vorbea franceza binişor – şi am fost condus la sfânta sfintelor, o încăpere de dimensiuni nu prea mari, cu culoare înguste între dulapurile pline de rafturi. Cărţile care nu au avut loc aici – numărul oficial e de 30.000 de volume – au fost depuse în lăzi adăpostite ici şi colo în clădirea Universităţii. Vreo raritate n-a putut să-mi arate amabilul bibliotecar, Minunăţia cea mai mare mi s-a părut a fi aceea că bibliotecii nu i se alocă decît o sumă de 6.000 de franci anual. Şase mii de franci pentru achizitionarea de lucrări de ştiinţă! Cu o asemenea sumă abia dacă ai putea umple rafturile cu „Enkronebibliteket” sau „Billig reslektyr”[1]. I-am strâns mâna sărmanului tânăr, cu compătimire, şi mi-am văzut de drum. Cred că nu mă înşel prea tare dacă spun că va mai dura mult până ce sala de lectură a Universităţii va mai fi vizitată de un cititor. Reprezentaţii ştiinţei matematice din Bucureşti vor putea astfel să-şi continue cercetările în tihnă.
traducere din limba suedeza: Daniel Onaca, Suedia
[1] ”Lecturi de călătorie”, ”Biblioteca de doi bani”, colecţii de tipărituri ieftine, suedeze.
