PRESA MAGHIARĂ BUCUREŞTEANĂ(1860–1941) – II
În acelaşi timp, oraşul Bucureşti este un loc de popas important spre Constantinopol pentru negustori, iar meseriaşii din Ţara Bârsei şi din secuime sunt atraşi de posibilitatea de câştig, găsindu-şi uşor de lucru. Cei câţiva intelectuali maghiari ajunşi în Principate, majoritatea artişti (Barabás Miklós, Wallenstein Károly, Chladek Antal, dr. Fialla Lajos etc.), îşi pun talentul şi priceperea în slujba românilor, pictorul C.D. Rosenthal jertfindu-şi chiar viaţa[1]. Un destin mai aparte are pictorul Szathmári Pap Károly[2].
Numărul ungurilor din Bucureşti devine destul de însemnat, de vreme ce pastorul reformat Sükei Imre, separându-se de saşii lutherani, înfiinţează prima comunitatea reformată maghiară din Bucureşti la 2/14 mai 1815[3]. Această dată este considerată ca fiind şi începutul învăţământului în limba maghiară; lecţiile se desfăşurau la locuinţa preotului, lucru obişnuit la acea vreme, iar preotul avea şi pregătire de învăţător sau de cantor. Limba de cult, ca şi limba de predare este limba maternă, deci maghiara, conform dogmei înscrise în Catehismul de la Heidelberg, precum şi în Crezul helvet sau în învăţăturile lui Calvin. Până la moartea sa în 1849, Sükei va face lungi peregrinări în vederea adunării fondurilor necesare pentru şcoală şi biserică. În 1819, cumpără de la prinţul Iordache Filipescu cu suma de 2650 de piaştri o casă şi terenul aferent din mahalaua Fântâna Boului (azi Piaţa Palatului), peste drum de biserica lutherană. Abia în 1821 începe construcţia concomitentă a bisericii de lemn şi a şcolii. Sükei face concesii ritului ortodox: pe turnul bisericii se afla o cruce, iar în biserică – altar, lumânări şi o pictură cu Christos răstignit, elemente străine ritului reformat. Potrivit obiceiurilor de atunci, lângă biserică se afla şi cimitirul în care îşi va dormi somnul de veci şi Sükei, lăsând bisericii o avere de 2000 de galbeni. După schimbarea legislaţiei româneşti privitoare la amplasarea cimitirelor, reformaţii cumpără 15 pogoane de teren pentru un nou cimitir pe Calea Giuleşti, cimitir sfinţit pe 4/16 ianuarie 1853. Aici este înmormântată în 1857 Vass Susanna, mama pictorului Szathmári.
Înfrângerea revoluţiei maghiare din 1848 aduce un nou val de refugiaţi în ţările române. De data aceasta vin şi mulţi intelectuali, unii având deja o activitate publicistică, astfel încât se va înfiripa în câţiva ani o viaţă culturală şi socială înfloritoare, creându-se totodată premisele necesare apariţiei presei maghiare. Emigraţia honvezilor, mulţi stabiliţi în Bucureşti pentru a fi mai aproape de ţară, în speranţa continuării luptei pentru libertate, revitalizează viaţa maghiarimii şi-i dau un nou conţinut.
De această perioadă efervescentă este legat numele pastorului reformat Koós Ferenc (1828-1905), fost honved al lui Bem. După cum observa peste opt decenii pastorul Nagy Sándor, sufletul său geamăn, „a schimbat din rădăcini înfăţişarea societăţii maghiare de aici, a ridicat nivelul întregii sale vieţi şi a umplut-o cu conştiinţă naţională”, devenind un adevărat simbol pentru toţi maghiarii din spaţiul românesc extracarpatic. Koós a avut discernământul necesar să selecteze ideile bune sugerate de alţi conaţionali, în general dezbinaţi sau nepăsători, a ştiut să le pună în practică, a insuflat sentimente de solidaritate umană, dragoste de ţară şi mândrie naţională; a stat alături de el, încă de la început, pictorul Szathmári Pap Károly.
Numit în Bucureşti în 1855 de către Consiliul Superior al Eparhiei Reformate din Ardeal, ajutat de câţiva intelectuali sau foşti honvezi, precum şi cu entuziasmul celor 27 de ani, pune bazele primelor asociaţii culturale, caritative şi profesionale, construieşte o şcoală, editează şi redactează prima gazetă maghiară din Bucureşti; şi totul în primii cinci ani de la venirea sa în Bucureşti; după câţiva ani, ridică şi o nouă biserică.
Principiile după care s-a condus au caracterizat majoritatea reprezentanţilor unguri din spaţiul extracarpatic: recunoştinţă faţă de ospitalitatea statului român, loialitate şi respect faţă de legile şi tradiţiile poporului român, dar şi hotărârea de a-şi păstra limba, religia şi propriile tradiţii naţionale, deci păstrarea identităţii naţionale.
Sosit în Bucureşti, constată că maghiarii de aici vorbeau deja o limbă atât de ciudată încât abia o putea înţelege; fruntaşii bisericii reformate erau căsătoriţi cu nemţoaice, iar copiii lor nu mai ştiau maghiara. Îşi dă seama că şcoala este o prioritate: dacă nu va avea grijă de şcoală, va pieri maghiarimea de aici[4]. De aceea, încă din 1856 construieşte, cu 1650 de piaştri, tot lângă biserica lui Sükei, o nouă şcoală cu o sală de clasă având capacitatea de 60-70 de elevi, pe strada Calvin[5]. Limba română se predă prima dată în 1858 de către un învăţător român, apoi Koós însuşi predă limba română pe care o cunoştea din copilărie.
Înfiinţarea unei societăţi nu era lipsită de anumite riscuri: Consulatul austriac controla atent activitatea supuşilor săi. De aceea ia naştere mai întâi o asociaţie de lectură pe lângă biblioteca şcolii reformate, apoi o asociaţie corală şi în sfârşit, după modelul cazinoului maghiar din Constantinopol, ia naştere pe 26 oct./7 nov. 1857 asociaţia culturală Hunnia, având ca preşedinte pe Koós. De-a lungul deceniilor apar zeci de asociaţii în Bucureşti şi în câteva oraşe de provincie: asociaţia de ajutorare în caz de deces (1864), asociaţia de lectură a meseriaşilor (1865), asociaţia austro-ungară (1882), asociaţiile femeilor protestante şi catolice, asociaţii corale etc. Hunnia are primul sediu în Piaţa Episcopiei (pe locul Ateneului de azi); îşi schimbă sediul de opt ori în 12 ani, până când, din 1873 ia denumirea de Societatea Maghiară din Bucureşti (Bukaresti Magyar Társulat) şi devine proprietara clădirii cumpărate cu 31.185 piaştri din str. Zalomit nr. 6 (azi, Casa de cultură Petőfi, clădire retrocedată în 1998). Clădirea dispune de bibliotecă, sală de lectură şi de biliard, sală de festivităţi (din 1887) şi un restaurant cu grădină. Societatea publică şi un anuar din 1883, dar informaţii despre activitatea sa se găsesc în aproape toate publicaţiile maghiare din Bucureşti.
În cadrul Hunniei, Koós inaugurează cursurile pentru ucenici, ţine conferinţe despre istoria maghiarilor, organizează seri de muzică şi poezie, întreţine legături cu mari personalităţi ale vieţii culturale din Cluj şi Pesta.
Sosise momentul potrivit pentru publicarea unei gazete; ideea exista de mai mult timp. Iniţiativa îi aparţine însă lui Váradi Ádám, care doreşte să devină redactor şi îi propune lui Koós, ca preşedinte al Hunniei, să fie editorul noii publicaţii. Astfel, presa din Ardeal începe o campanie de sprijin financiar şi de atragere a abonaţilor. Deşi rezultatele nu sunt prea încurajatoare, la 15 mai 1860 apare numărul-semnal din Bukuresti Magyar Közlöny, primul periodic editat de maghiarimea din Bucureşti şi totodată prima gazetă în limba maghiară apărută în străinătate în afara graniţelor Imperiului Habsburgic.
După apariţia acestui număr, Váradi părăseşte brusc ţara, iar următorul redactor, dr. Oroszhegyi, este numit medic la Focşani, de unde trimite totuşi cu regularitate articole; însă toată răspunderea pentru apariţia publicaţiei îi revine lui Koós. Szathmári îi înzestrează mai târziu cu o tipografie cu litere maghiare.
Caseta redacţională precizează scopul revistei: o punte de legătură între ţara-mamă şi maghiarii risipiţi prin alte ţări, cunoaşterea istoriei şi legislaţiei din Principatele Române, dar şi un îndrumător politic pentru înfrăţirea naţiunilor, în special a maghiarilor şi a ungurilor.
Primele trei numere se tipăresc în 300 de exemplare, iar în august, numărul lor ajunge la 450. Scrisorile primite dau o imagine asupra ariei de răspândire a maghiarimii în spaţiul extracarpatic românesc: de la Turnu Severin la Călăraşi sau Botoşani; zeci de numere sunt trimise ceangăilor din Moldova, iar alte numere ajung în Ardeal, în Ungaria, la Viena şi chiar la Paris. Apariţia gazetei este salutată chiar de Telegraful din Sibiu, dar nu şi de o gazetă din Augsburg, care vede în ea un pericol.
Un eveniment cultural de seamă pentru această perioadă, relatat pe larg în gazetă (nr.1-9), este turneul întreprins la Bucureşti de către Havi Mihály, directorul Teatrului din Cluj, la chemarea Hunniei. Timp de două luni, pe o căldură sufocantă, maghiarimea asistă la spectacole de operă şi balet. Primul spectacol prezentat este opera maghiară Hunyadi László; cântă de asemenea celebra cântăreaţă de la Pesta, Hollóssy Kornélia. Succesul trupei este atât de mare, încât până şi lăutarii cântau marşurile lui Rákóczi şi Hunyadi, iar cronicarul muzical constată cu mândrie că maghiarii au devenit „subiecte demne de respect şi dragoste în faţa străinilor”[6].
Gazeta oferă date şi despre şcolile străinilor din Bucureşti. Şcoala maghiară calvină are deja 74 de elevi, în timp ce şcoala evanghelică germană are 231 de elevi şi zece învăţători şi, printre alte discipline, se predă italiana şi franceza, ca limbi străine; există şi o instituţie pentru pregătirea diaconeselor. E drept că sunt admişi şi elevi maghiari, cu condiţia ca „nur Ungarisch nicht sprechen”. Dar cea mai bine organizată şcoală confesională străină este Institutul domnişoarelor engleze, „splendidă mănăstire” având şi internat, înfiinţat în 1855[7] de către monsegniorul Parsi (azi, str. Pitar Moş nr. 7-13, sediul unor instituţii aparţinând Ministerului Educaţiei, Ministerului Sănătăţii etc.). Se predă germana, franceza, engleza, româna, religia, istoria universală etc. de către 20 de învăţătoare şi facultativ, chiar maghiara.
autor: Hilda Hencz
[1] Cf. Árvay Árpád: Pilda precursorilor. În rom. de Gelu Păteanu, Bucureşti, Kriterion, 1975.
[2] Szathmári Pap Károly (1812-1887), pictor şi fotograf, primul fotoreporter de război, coproprietar din 1858 al unei tipografii şi editor al rev. Ilustraţiunea (1860/61); din 1863 devine fotograful Curţii domneşti/regale.
[3] Bartalus János: A bukaresti ev. ref. egyház rövid története.= Bukaresti Magyar Képes Naptár, 1890, p. 6-20; Kertész József: A bukaresti ev. református iskola története.= Bukaresti Magyar újság, nr. 66, 1905; Nagy Sándor, op. cit., p. 75-76, 113, 177-180.
[4] Unele date sunt extrase din lucrarea sa autobiografică, tipărită în 600 de exemplare şi existentă doar în colecţii particulare: életem és emlékeim, Brassó, 1890, 338 p. (I); 502 p. (II); a fost retipărită fragmentar, cu informaţii restrictive şi cu o introducere de Beke György, în 1971, la editura Kriterion din Bucureşti.
[5] Clădire demolată în 1889, prin sistematizarea străzilor; atunci str. Calvin devine Ştirbei Vodă.
[6] „becsülés és szeretet tárgyai lettünk az idegenek előtt”.
[7] Cunoscut şi sub denumirea de Institut anglican, a fost înfiinţat în 1852; primul său sediu era pe Calea Călăraşilor.