PRESA MAGHIARĂ BUCUREŞTEANĂ(I)
(1860–1941)[1]
Colecţiile incomplete păstrate în Bucureşti, bibliografiile restrospective parţiale şi lacunare, dificultăţile legate de cercetarea fondurilor existente în provincie, precum şi în bibliotecile particulare sau în arhivele bisericeşti permit doar o evaluare estimativă a celor aproximativ o sută de titluri de publicaţii periodice maghiare apărute în Bucureşti sub formă de ziare, gazete, reviste, calendare şi anuare.
Presa studiată oferă o viziune de ansamblu asupra istoriei de aproape un mileniu a maghiarilor din spaţiul românesc extracarpatic, în special a celor din Bucureşti, cu informaţii preţioase despre organizarea lor religioasă, socială şi culturală, eforturile de supravieţuire în diasporă prin biserică şi şcoală. Sunt surprinse totodată şi aspecte interesante ale relaţiilor româno-maghiare, precum şi cauzele obiective sau subiective ale procesului de asimilare.
Putem distinge două mari perioade în viaţa presei maghiare bucureştene, strâns legate de statutul maghiarimii din spaţiul geografic menţionat, numit generic şi Vechiul Regat Român (Muntenia, Oltenia, Moldova, Bucovina şi Dobrogea) şi anume, presa apărută până la 1918, perioadă în care maghiarii sunt cetăţeni străini şi perioada de după Marea Unire, când devin cetăţeni români.
Ca cetăţeni străini, maghiarii se supun legilor pentru străini în toate domeniile vieţii lor sociale, culturale sau religioase; nu au drepturi politice. Interesele lor sunt reprezentate de consulatele austriece, respectiv austro-ungare, răspândite pe întreg teritoriul sus-amintit.
Pentru această perioadă au fost depistate 20 de titluri în fondurile Bibliotecii Academiei Române. Cele mai importante periodice apărute în Bucureşti sunt:
– Bukuresti Magyar Közlöny, săptămânal (15 mai 1860: număr-semnal; 16 iunie-22 dec. 1860 – 27 numere). Redactori: Váradi Ádám (numărul-semnal), pastorul reformat Koós Ferenc (provizoriu) şi dr. Oroszhegyi Józsa (de la nr. 12); editor: asociaţia Hunnia.
– Bukuresti Híradó, săptămânal (1 oct.1876-3 oct.1885); redactor şi proprietar Vándory Lajos. Colecţia este incompletă, conţine doar 17 numere (nr.18, 1880, nr. 44, 1882 şi nr.12-26, 1885); pentru scurt timp, a apărut şi în română sub titlul Gazet/t/a de Bucuresci.
– Bukaresti Közlöny, buletin cu apariţie bilunară (1884-1885; 1899, serie nouă); redactor: pastorul reformat Bartalus János. Colecţia este incompletă (doar nr. 8-12 din 1885 şi nr.1-3, 5-7 din 1899). Bartalus încearcă să-i prelungească viaţa cu o publicaţie lunară: Romániai értesítő (30 dec. 1899/11 ian. 1900-30 apr./13 mai 1900).
– Bukaresti Magyar Képes Naptár (1890), calendarul ilustrat al maghiarilor din Bucureşti, tipărit la Braşov în 1889; redactor şi editor: Veress Endre[1].
– Romániai Magyar Néplap, săptămânal (7 ian.- 30 dec.1900). Redactor: preotul catolic Bálinth János, iar de la nr. 38: Rákosy Gerő.
– Bukaresti Magyar újság, săptămânal (18 nov./1 dec.1901 numărul-semnal; 5 ian.1902-1 iulie 1908). Redactor şef şi proprietar Bálinth János, redactor responsabil Kertész József (iunie-aug.1903); redactor şi proprietar Poliány Zoltán din august 1903; din 1905 (nr. 27) apare bisăptămânal; totalizează 513 numere.
– Romániai Magyar újság, bisăptămânal (12 dec.1908-27 aug.1916). Redactor şef: Székely Béla, redactor responsabil Szőcs Géza. Lipsesc anii 1914-1915; totalizează 600 numere.
– Romániai Magyarok Nagy Képes Naptára (1905-1916), marele calendar ilustrat al maghiarilor din România se tipăreşte la Budapesta. Redactor şi proprietar: Poliány Zoltán[2]. Lipsesc anii 1905, 1906, 1909,1910, 1912, 1913.
Valoare documentară aparte are şi săptămânalul redactat de Feleky József: Bukaresti Magyar Hírlap (5 mai-3 nov. 1918 – 27 numere); este singurul periodic maghiar, cu o existenţă efemeră de altfel, apărut după intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, şi anume, după Pacea de la Buftea (5/18 martie 1918), când se mai spera în reluarea unei vieţi normale şi redeschiderea şcolilor.
Publicaţii mai puţin importante sunt: Missiói Lapok, „primul buletin al misiunii protestante maghiare” (1866-1867; nr. 1 apare la Bucureşti, iar celelalte 4 la Galaţi), având ca proprietar şi redactor pe pastorul reformat Czelder Márton; anuarul Societăţii Maghiare (A Bukaresti Magyar Társulat értesítője: apare din 1883; colecţia studiată cuprinde anii 1885, 1895-1897, 1899; continuă să apară şi după 1900); dările de seamă periodice, începând din 1894, ale asociaţiei catolice carative pentru ajutorarea copiilor (asociaţie înfiinţată în 1886): A Bukaresti Magyar Kath. Segélyező-Egyesület működésének kimutatása, cu redacţia la parohia Bărăţia. Mai pot fi menţionate săptămânalul lui Saier Németh Ignác: Romániai Hírlap (17 dec.1907-18 dec. 1910; lipseşte anul 1907; totalizează 177 numere), două săptămânale catolice: Szent István Király (1910-1911) şi Magyarok Vasárnapja (1913-1914), ambele având ca redactor pe (Nemes) Tóth Zsigmond, precum şi o gazetă bilunară reformată: A Jó Pásztor (1910-1911), redactată de pastorul Márton árpád.
Surse secundare semnalează existenţa din 1878 a dărilor de seamă periodice ale comunităţii reformate din Bucureşti, urmate din 1899 de de un anuar[3]; apar şi anuare ale asociaţiei catolice Regele Ştefan cel Sfânt sau ale asociaţiei femeilor protestante.
Ce caută maghiarii în regiunile transcarpatice româneşti, cu precădere în Bucureşti şi în ce împrejurări a apărut presa maghiară în urmă cu aproape 150 de ani?[4]
Prezenţa maghiarilor în ţările române are cauze religioase, politice şi economice[5]. Primele atestări datează din 1093 şi sunt legate de misiunile de catolicizare ale regelui ungar Ladislau cel Sfânt. Alte documente vorbesc despre dominicanul Magyar Pál (ulterior beatificat), profesor de drept la Universitatea din Bologna, care pleacă după 1221 într-o misiune de catolicizare a cumanilor din Moldova. Aici (re)înfiinţează episcopia cumană, condusă de Teodoric, subordonat arhiepiscopiei din Strigoniu (Esztergom); în 1241 Magyar Pál este ucis de tătari. Misionarii maghiari se întâlnesc şi în Muntenia; înfiinţează mai multe mănăstiri, numite bărăţii, una dintre ele aflându-se în Bucureşti. Abia în 1626 misiunile catolice din ţările române sunt preluate de Congregaţia de Propaganda Fide, condusă de minoriţii italieni, iar maghiarii sunt marginalizaţi.
Primii protestanţi maghiari apar tot în Moldova, şi anume husiţii, între 1432/39; se pare că ei sunt cei care dau denumirea oraşului Huşi. Doi dintre predicatori, pomeniţi doar în Codexul münchenez, sunt Pécsi Tamás şi Újlaki Bálint (cu primele încercări de traducere a Bibliei). Prigoniţi de papă, husiţii se convertesc mai târziu la calvinism; în 1861 mai trăiau şapte familii în Sascut. Abia în sec. XX trec la catolicism şi se românizează. O altă comunitate protestantă importantă se înfiinţează în 1786 la Măneuţi, jud Rădăuţi sub Imperiul Habsburgic, având şcoală maghiară din 1834.
Maghiarii, în special secuii, vin valuri-valuri în ţările române şi în urma conflictelor cu principii transilvani sau cu Casa de Habsburg (de ex. uciderea în masă a secuilor în 1764); rămân deja legendare luptele curuţilor din sec. XVII-XVIII, şi mai ales răscoala condusă de principele Rákóczi Francisc II (1703/11) care aduc şi ele alte valuri de refugiaţi[6].
autor: Hilda Hencz
[1] Veress Endre (1868-1953), istoric de marcă, fiul ing. Veress Sándor. Studii: şcoala maghiară din Bucureşti, apoi la Cluj şi Viena. În 1892 familia sa se mută la Cluj; spre sfârşitul vieţii se stabileşte la Pécs, Ungaria.
[2] În 1908 părăseşte România, dar calendarul continuă să apară; ultimii ani nu precizează numele redactorului.
[3] Singurul număr depistat din A Bukaresti Református Egyházközség értesítője este din 1925/26.
[4] Abordarea istorică face trimiteri şi la seria de 82 de articole publicate de Nagy Sándor în Egyházi Újság între 1931/35, sub titlul A regáti kérdés şi continuată cu alte 9 părţi în 1939, sub titlul A bukaresti magyarság szervezeti kérdései. Deoarece colecţia studiată nu are anii 1931/32, adică primele 48 părţi, trimiterile bibliografice se fac la studiul republicat în volum (Nagy Sándor: A regáti magyarság, Kolozsvár – Sopron, 2000, p. 17-284).
[5] Márki Sándor: A magyar missziók kezdete.=Bukaresti Magyar Képes Naptár, 1890, p. 25-31; Nagy Sándor, op.cit., p. 20, 112, 113, 139, 140, 160, 213-223.
[6] Unii autori (Nagy Sándor şi Beke György) atribuie înfiinţarea comunităţii protestante din Bucureşti unor ofiţeri curuţi, şi anume Décsey şi Makray (1690) şi Bercsényi (1717) – cel care dă şi numele de Berceni localităţii în care îşi stabileşte tabără. Referiri la disputa dintre maghiari şi germani asupra întâietăţii construirii primei case de rugăciune/biserici protestante în mahalaua Stejarului, la Fântâna Boului (azi Piaţa Palatului) se găsesc şi la Ürmössy Sándor (cf. George Potra, Bucureştii văzuţi de călători străini, 1992, p. 184).
[1] Studiul are la bază comunicările prezentate la Sesiunea ştiinţifică a Uniunii Culturale a Maghiarilor din Ardeal, secţia biblioteci (Sf. Gheorghe, 10-11 iunie 1993; Arcuş, 30 iunie 1994); prima comunicare a fost publicată (Bukaresti magyar sajtó a XIX. században. = Örökség és feladat, Sepsiszentgyörgy, 1995, p. 112–139).
