PRESA MAGHIARĂ BUCUREŞTEANĂ (IV)

Intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei şi crearea României Mari reprezintă o etapă crucială în destinul maghiarilor din spaţiul analizat. Încă din 1916, bărbaţii sunt internaţi în tabere speciale, iar familiile rămase în Vechiul Regat nu îndrăzneau să vorbească maghiara nici măcar în propriile lor case. Alţii, foarte mulţi, părăsesc România, vânzându-şi proprietăţile pe nimic, dar între timp, pierzându-şi cetăţenia maghiară, o parte se vede silită să se întoarcă, capabilă de orice compromisuri, renegându-şi limba şi schimbându-şi numele. Toate clădirile construite de maghiari sunt confiscate sau puse sub sechestru ca bunuri ale duşmanului. Nu avem informaţii clare dacă şi biserica reformată din Bucureşti a fost închisă; ştim doar că Nagy Sándor s-a aflat aici în toamna anului 1922 ca preot suplinitor; în acelaşi an apare noul Statut de organizare a comunităţii reformate din Bucureşti.

Doar cei mai curajoşi îndrăznesc să-şi asume identitatea şi să încerce reorganizarea vieţii lor spirituale, culturale şi sociale; se lovesc însă de interdicţii greu de imaginat altădată. Presa maghiară va juca un rol fundamental în această perioadă, cu toate reproşurile ce i se pot aduce.

Cifra de 76 de titluri de periodice maghiare apărute în Bucureşti în perioada interbelică, potrivit bibliografiei lui Monoki István[1], este impresionantă, însă înşelătoare; cifra poate fi chiar ceva mai mare. Dar „nu tot ce străluceşte e aur”, se afirmă într-un articol apărut în româneşte în Politica (gazetă parţial bilingvă) din 25 aprilie 1934. Multe publicaţii apar iniţial în ediţii bi- sau trilingve (română-maghiară-germană), dar curând redacţia lor se mută în Ardeal sau apar doar în română; jumătate din aceste titluri au o apariţie efemeră. Pentru cel care vrea să studieze presa din această perioadă, constată că cca 20 de titluri nu se mai găsesc în colecţiile bucureştene şi alte multe colecţii sunt incomplete. Conţinutul este însă foarte variat, de la presă proletară, la cele de divertisment sau sport; un timp (1930/36) apare Bukaresti Lapok, suplimentul gazetei literare din Braşov (Brassói Lapok); apar şi câteva almanahuri.

Prima publicaţie în limba maghiară apărută în Bucureşti după război este ziarul Bukaresti Hírlap (6-25 ianuarie 1921, 14 numere).[2] Următoarea, Bukaresti Kurír (25 sept. 1921-8 ian. 1922) are 16 numere; este cenzurat şi colecţia studiată are doar 3 numere; abia săptămânalul Az Élet din 1922 conţine mai multe numere, şi anume 33. Toate abordează problema şcolii.

Şcoala trece printr-o perioada dramatică. Nu numai că nu primeşte autorizaţie de funcţionare, dar este interzisă chiar şi tentativa de a se pune problema redeschiderii şcolilor maghiare. Situaţia este cu atât mai dezarmantă şi chiar paradoxală, cu cât maghiarii ca cetăţeni străini s-au bucurat de şcolile lor; acum, devenind cetăţeni români, pierd acest drept. Un cititor întreba de ce nu mai au acest drept, din ce raţiuni? Pentru siguranţa statului? Ei, care au contribuit la dezvoltarea industriei româneşti şi erau preţuiţi pentru hărnicie, nu merită un drept stipulat în paragraful 10 al Tratatului de pace?. Maghiarii îşi pun mari speranţe în Octavian Goga, fost prieten al marelui poet Ady Endre şi devenit acum ministru; celor din Ardeal le promisese o universitate secuiască, iar cei din Bucureşti speră să-i ajute să-şi recâştige şcolile. După cereri repetate, la 19 noiembrie 1921, şcolile reformate din Bucureşti trec în posesia bisericii reformate din Ardeal, iar în septembrie 1922 încetează sechestrul asupra şcolilor din str. Sf. Voievozi şi Sf. Ştefan; totuşi ele nu sunt retrocedate. Opinia este că nici ţiganii nu au şcolile lor, totuşi continuă să rămână ţigani, deci lipsa şcolilor nu periclitează păstrarea identităţii. În acest timp însă continuă să funcţioneze în Bucureşti şcolile confesionale germane, italiene, Institutul anglican de fete etc. Mărturie stă şi Anuarul Liceului evanghelic din Bucureşti pe anul şcolar 1919/20, care atestă existenţa unei întregi reţele de şcoli, însumând 1715 elevi. Sub influenţa fascismului, chiar va creşte rolul şcolilor germane şi italiene.

Această stare de lucruri care se prelungeşte „este o dovadă de netăgăduit că în situaţia juridică a maghiarimii a survenit un regres sumbru şi dureros”[3], după cum comentează gazeta Bukaresti Magyar Hírlap la sfârşitul lui noiembrie 1926.

Se autorizează în schimb funcţionarea din 8 mai 1921 a Societăţii Maghiare unite cu Societatea catolică Sf. Ştefan (Szent Istvánnal egyesült Bukaresti Magyar Társulat). Deşi exclude preoţii de la conducere, reduce activităţile culturale şi desfăşoară aproape exclusiv acţiuni caritative, Societate rămâne un simbol al continuităţii maghiarilor în Bucureşti. Vor apare şi alte asociaţii religioase, sociale şi profesionale, incapabile de altminteri să facă faţă situaţiei noi în care se găsea maghiarimea din diasporă. Zilnic, zeci de tinere, în special din secuime, în căutarea unui loc de muncă, asaltau asociaţiile caritative reformate şi catolice, atrase de mirajul Capitalei, „locul de pierzanie al vieţii de maghiar”.

Cu venirea unor noi valuri de maghiari din păturile sărace, va spori numărul proletarilor, dar şi al copiilor care se asimilează prin frecventarea şcolilor româneşti. Nagy vede aceasă emigrare masivă a ungurilor ca sângerarea unui corp din mii de răni; rana cea mai adâncă stă deschisă spre Regat. Anuarul bisericii reformate pe anul 1925/6, apoi studiul publicat mai târziu de Nagy Sándor încearcă să identifice cauzele şi etapele procesului de asimilare a maghiarilor prin instituţiile statului (şcoală, primărie, armată), dar şi la serviciu sau prin întocmirea actelor notariale sau prin căsătorii mixte. O primă etapă este schimbarea sau deformarea numelui în acte, „gratuit şi fără taxe”; rectificarea se poate face doar prin hotărâre judecătorească. Dar efectul cel mai devastator îl au şcolile româneşti; aici copiii maghiari suferă atâtea traume sufleteşti, încât îşi doresc asimilarea. Ei sunt educaţi într-un mediu ostil lor, bazat pe denigrarea naţiunii maghiare. Manualele şcolare româneşti, ocultând existenţa marilor valori din cultura maghiară, prezintă trecutul şi prezentul maghiarilor în aşa fel încât elevii să urască şi să dispreţuiască tot ceea ce este maghiar, ungurii devenind ţapi ispăşitori, veşnicii duşmani, barbarii băutori de sânge, o adunătură venită din Asia, care prin forţă brută a asuprit bravele minorităţi timp de un mileniu. Copilul crescând, vede în societate confirmarea tuturor minciunilor învăţate la şcoală: „ungurii sunt servitori şi slugi, săraci şi inculţi, fără instituţii, nu pot fi organizaţi, o adunătură insignifiantă sub raport social”. Această educaţie are repercusiuni şi asupra percepţiei sau a atitudinii românilor faţă de maghiari, astfel încât „oricine doreşte poate să-i asmută pe ceilalţi împotriva noastră, în tramvaie, localuri, la serviciu, pe stradă în mulţime, şi să ne trimită ‘la Budapesta’, chiar şi pe copilul ce scânceşte, dacă îndrăzneşte să-şi apere dreptatea în maghiară”[4].

Nici măcar predarea orelor de religie nu este posibilă, deoarece preoţii maghiari nu sunt admişi în şcolile statului; oricum, cei doi preoţi reformaţi n-ar putea face faţă, în Capitală existând peste o sută de şcoli, fiecare având între 3-15 elevi maghiari. Abia din 1925 se obţine aprobarea pentru predarea religiei în limba maghiară, însă în şcolile confesionale germane.

Prin sosirea din Ardeal a mii de maghiari angajaţi în industrie, presa maghiară din Bucureşti cunoaşte o înflorire şi o diversificare fără precedent. O pondere semnificativă şi longevitatea cea mai mare, circa 20 de ani în unele cazuri, ocupă titlurile adresate muncitorilor din industria textilă, morărit, minerit, metalurgie, prelucrarea lemnului, a tutunului, construcţii, tipografie, căi ferate. Câteva titluri sunt adresate unor categorii speciale: femeia muncitoare, tânărul proletar, sindicaliştii, comercianţii, farmaciştii. Contrar aşteptărilor, maghiarimea nu se întăreşte cu forţe noi. Unele gazete muncitoreşti atacă biserica reformată şi Partidul Maghiar. Cei mai organizaţi sunt social democraţii: au partid, sindicate şi organe de presă (ex. Előre, redactată de Hoffer Géza) şi luptă pentru drepturi, indiferent de naţionalitate sau religie. Ei dezavuează atât partidele formate pe criterii etnice, cât şi partidul comunist; Partidul Maghiar, format din aristocraţi, este considerat cel mai neputincios deoarece „n-a apărat drepturile politice sau economice nici măcar ale unui singur muncitor maghiar”. Curând muncitorii, influenţaţi de idei internaţionaliste, desfiinţează secţia şi biblioteca maghiară a sindicatelor, sunt împotriva şcolilor în limba maghiară şi devin adepţii asimilării prin căsătorii.

Majoritatea titlurilor noi, şi anume 50, apar în perioada 1929/39, chiar dacă se ivesc noi piedici, în afară de cenzurarea unor numere şi procurarea anuală a unei autorizaţiei de la Ministerul Comunicaţiilor. Dacă în 1930 sunt autorizate 53 de publicaţii pentru minorităţile din România, în 1931 sunt autorizate doar 16 publicaţii maghiare. Din 1936 există şi obligaţia folosirii în exclusivitate a toponimiei româneşti în periodice, astfel, că cel puţin în Bucureşti, unele renunţă la toponimice în titlurile publicaţiilor.

O apariţie mai interesantă este Bukaresti Magyar Újság (20 aprilie 1930-18 iulie 1932, redactor Volnay Jenő, totalizând 72 numere); de la nr. 33 apare un supliment în franceză (Gazette Hongroise de Bucarest). Încă din nr. 6 începe o campanie de înfiinţare a unui teatru maghiar în Bucureşti; deşi spectacolele încep în toamna anului 1930 la Teatrul Alhambra de pe str. Sărindari, curând, din lipsă de spectatori, teatrul îşi va înceta activitatea. Gazeta furnizează şi date despre filiala din Bucureşti a Partidului Maghiar (cu sediul în str. Transilvaniei nr. 6), reproşând totodată parlamentarilor maghiari că sunt preocupaţi mai mult de propriile afaceri decât de problemele maghiarimii.

O pondere considerabilă din totalul titlurilor are presa editată de comunităţile religioase maghiare sau cu membri maghiari, însă imaginea apare total schimbată faţă de perioada antebelică[5]. Pe primul loc se situează publicaţiile neoprotestante (adventiste, baptiste, Martorii lui Iehova), cu cca 15 titluri, în care se dezbat, în general, aspecte organizatorice sau sunt explicate textele biblice. Adventiştii au o biserică şi o tipografie proprie, iar baptiştii au şapte case de rugăciune şi din 1922 ţin slujbe în limba maghiară. Maghiarii sunt în număr relativ mic; oricum, pentru aceste culte apartenenţa naţională nu are importanţă.

Evreii maghiari emigraţi din Ardeal se constituie într-o organizaţie religioasă din 1928. La început desfăşoară activităţi religioase şi culturale în limba maghiară, apoi vor prefera germană, maghiara fiind vorbită doar în familie. În statutul Clubului Pax, înfiinţat de către o parte dintre ei, nici nu apare cuvântul ‘maghiar’; poate fi membru al clubului oricine şi nu se discută probleme religioase, politice sau naţionale. Nici copiii nu şi-i trimit la şcoala maghiară, considerând că aceasta are un nivel prea scăzut. În publicaţia lor efemeră, Zsidó Újság (1935/36), nu găsim nici o referire la viaţa lor din spaţiul extracarpatic românesc.

O evoluţie interesantă au evanghelicii maghiari din Bucureşti. Biserica evanghelică lutherană S.P. maghiară devine o entitate ecleziastică distinctă abia în 1887, la cererea ceangăilor din Ţara Bârsei. Evanghelicii maghiari din Bucureşti, aparţinând bisericii reformate încă de pe vremea lui Sükei, se constituie în comunitate religioasă independentă în 2 iulie 1933; actul se legiferează pe 17 septembrie 1934. Gazeta editată de ei, Evangélikus Harangszó, apare între 1933/36; între 1937/42 informaţiile despre ei le găsim doar într-o rubrică a gazetei Evangélikus Élet; redacţiile pendulează între Bucureşti, Satulung şi Baciu (azi incluse în oraşul Săcele). În 1936 cumpără un teren pe str. Badea Cârţan nr. 10; imobilul aflat acolo devine casă de rugăciune, inaugurată pe 4 nov. 1936, dar folosesc în continuare pentru diverse activităţi şi sălile de clasă ale şcolii reformate din str. Sf. Voievozi[6].

Tot în 1933 şi unitarienii se separă de reformaţi şi editează gazeta Unitárius Hírnök (1933/38). Unitarienii şi evanghelicii din Bucureşti au avut doar şcoli duminicale în Bucureşti.

Involuţia cea mai spectaculoasă o are comunitatea catolicilor maghiari. Încă din 1917 li se închid toate şcolile şi bisericile construite de ei, li se desfiinţează toate asociaţiile; predarea limbii maghiare în şcolile din spaţiul românesc extracarpatic va fi interzisă pentru totdeauna. Protestelor lor au fost firave; se resemnează, considerând că dispariţia lor ca maghiari este o consecinţă firească a pierderii războiului. Catolicismul îi absolvă de orice vină, nu li se reproşează trădarea de neam, ci dimpotrivă, sunt încurajaţi să nu-şi mai vorbească limba maternă, deoarece cuvântul lui Isus este acelaşi în orice limbă, iar ei şi religia catolică nu pot supravieţui decât în asociere cu puterea[7].

După ce biserica Sf. Elena din str. Cuza Vodă a fost închisă între 1917-1924, apoi până în 1935 deschisă doar marţi şi duminică, din 1935 se află sub oblăduirea unei asociaţii iezuite. În acelaşi an primeşte chiar dreptul de a edita o foaie: Bukaresti (Bucureştii, din 1937) Katolikus Tudósító care apare până în 1941 şi este redactată de preotul Alexandru Horváth. Deşi conţine informaţii restrictive şi, în general, doar lungi liste de donatori pentru diverse acţiuni caritative sau pentru repararea bisericii, putem afla câteva lucruri interesante. Astfel, prin contribuţia credincioşilor maghiari, germani şi români, la Cimitirul Bellu Catolic se clădeşte biserica Sf. Tereza, sfinţită la 1 nov. 1936; într-o clădire din incinta cimitirului se ţin ore de religie în cele trei limbi. Prin donaţiile strânse de preotul Horváth Árpád György de la biserica Bărăţiei, credincioşii maghiari cumpără o vilă şi terenul aferent în cartierul Colentina (str. Turtucaia 115, azi Magnoliei 113); prin transformarea vilei după planurile arh. Carol Cortobius, se construieşte biserica Sf. Anton din Padova, sfinţită la 8 nov. 1936. Sculptura în basorelief, neinscripţionată, înaltă de 4 m şi aflată pe zidul clopotniţei, aparţine sculptorului Fekete József (Iosif Negrulea); este sfinţită la 1 iunie 1937. Catolicii maghiari primesc şi dreptul de a-şi răscumpăra fosta şcoală de pe str. Cuza Vodă; cumpără şi o casă parohială cu etaj la nr. 119 (demolată de curând). La începutul anului 1940 nutreau şi speranţa construirii unui pavilion cultural în aceeaşi zonă. Deşi gazeta, în nr. 6 din 1939, aminteşte de lucrările de renovare de la Bărăţia din 1932, trece sub tăcere amplasarea în stânga altarului a statuii lui Ştefan cel Sfânt, rămasă neinscripţionată până astăzi şi trăind doar în memoria credincioşilor unguri din Bucureşti[8].

Dar cea mai importantă publicaţie din această perioadă este cea a comunităţii reformate: Egyházi Újság (1 febr.1929-dec.1941)[9], cu informaţii preţioase despre trecutul şi prezentul maghiarimii din Vechiul Regat, însoţite de câteva fotografii.

Anul de apariţie al gazetei coincide cu anul în care s-a autorizat deschiderea în Bucureşti a primei şcoli maghiare din spaţiul extracarpatic românesc după primul război mondial. Şcoala are statutul de şcoală particulară confesională mixtă. Au dreptul să se înscrie toţi copiii protestanţi şi catolici, care au ca limbă maternă limba maghiară; cei de altă religie se pot înscrie doar cu aprobarea Ministerului Instrucţiunii. Elevii plătesc o taxă de înscriere şi o taxă şcolară; li se asigură manuale şi rechizite gratuite. Şcoala funcţionează în vechea clădire din str. Sf. Voievozi şi este finanţată de comunitatea reformată; sunt interzise subvenţiile şi donaţiile de orice fel din străinătate. Cadrele didactice trebuie să aibă cetăţenie română şi să fi trecut examenul la limba română, istoria, geografia şi Constituţia României. Predarea se face după programa statului, cu manuale autorizate. Controlul exercitat asupra ei este dublu: al statului român şi al Episcopiei reformate din Ardeal, printr-un protopop-inspector şcolar.

Remarcabil şi indispensabil pentru cunoaşterea problemei maghiarilor din spaţiul analizat rămâne studiul lui Nagy Sándor (preot paroh în Bucureşti între 1925-1941), intitulat A regáti kérdés, o istorie patetică a conaţionalilor săi asimilaţi în ritm ameţitor de majoritatea ortodoxă a statului naţional unitar. Caută cu disperare soluţii pentru salvarea acestora; a rămâne nepăsător, ar echivala cu o trădare. Nu are încredere în conaţionalii săi: proletarii care cred că politica nu are conţinut naţional, intelectualii oportunişti care se izolează, văduvind astfel maghiarimea de valorile ei naţionale şi nici în politicienii din Partidul Maghiar, ştiut fiind că „între caracter şi politică nu este nici o legătură”. Aceştia din urmă nici nu acceptă planurile de salvare a diasporei, de vreme ce instituţii culturale seculare din Ardeal au murit sau abia supravieţuiesc. E sceptic şi faţă de presa maghiară, ştiind că unele titluri, rămase necunoscute pentru totdeauna, au apărut doar în câteva exemplare, prilejuite de câte o ocazie festivă sau doar ca propagandă deşănţată în preajma alegerilor, lăsând în urma lor şi mai multă amărăciune şi deziluzie.

Este conştient însă de rolul intelectualităţii şi este primul care sprijină studenţii maghiari veniţi din Ardeal. Nagy înfiinţează pentru ei în 1925 o secţia în cadrul cercului Koós Ferenc de pe lângă biserica reformată, oferă o clădire pentru internatul de băieţi şi locuri în Căminul de fete de pe str. Th. Aman nr. 24 (azi, probabil, clădirea de la nr.12), înfiinţat de catolici în 1914 şi reînfiinţat de reformaţi în 1934; totul însă prea puţin pentru cei aprox. 300 de studenţi. Are chiar ideea, nepusă în practică, să renunţe la şcoala confesională extrem de costisitoare pentru comunitate, păstrând doar şcolile dumnicale din Bucureşti şi din provincie. Toţi banii ar putea fi reorientaţi astfel în folosul studenţilor, singurii care simt instinctiv noile posibilităţi de afirmare oferite de învăţarea limbii române şi cunoaşterea adevăratei Românii; ei ar deveni reprezentanţii viitoarei intelectualităţi maghiare.

Nagy ar dori să facă o politică deasupra intereselor materiale proprii şi adevăratele resurse le vede în credinţă şi în biserica reformată, singura păstrătoare a identităţii naţionale. A început prin redeschiderea unei şcoli. Al doilea pas constă în înfiinţarea comunităţilor reformate şi a şcolilor în cartierele bucureştene. Acest lucru devine o urgenţă când, prin adresa Primăriei Capitalei din 8 oct. 1936, comunitatea este înştiinţată că îi vor fi demolate cel două clădiri parohiale din str. Lutherană 10 şi biserica din Ştirbei Vodă 9, ca urmare a extinderii Palatului Regal.

În primăvara anului 1937 ia naştere comunitatea din cartierul de est al oraşului, pe Şoseaua Pantelimon nr.167; în acelaşi timp, pe str. Vatra Luminoasă nr.173 sunt construite Casa de rugăciune şi şcoala, sfinţite pe 19 sept. 1937 în prezenţa episcopului reformat de Ardeal. Cam în aceeaşi perioadă, în partea sudică a oraşului, se deschide o altă casa de rugăciune şi o şcoală într-o clădire închiriată pe str. C-tin Bonea nr. 21. Se demarează însă construcţia unei biserici-şcoală în apropiere, pe Şos. Viilor nr.115 (azi 97), după planurile arh. Katona József; în clădirea încă neterminată se sărbătoreşte Crăciunul anului 1939. În februarie 1940 se înfiinţează şi comunitatea din partea de nord a oraşului într-o clădire închiriată pe Şoseaua Chitilei nr. 42. Datele statistice pe anul şcolar 1939/40 menţionează existenţa a trei şcoli cu un total de 294 de elevi, la o populaţie de 36.036 de maghiari reformaţi bucureşteni, potrivit Calendarului reformat pe anul 1940. În restul spaţiului studiat mai erau încă cca 21.500 de reformaţi maghiari, dar şcolile se desfiinţaseră (Piteşti, Craiova, Buzău) sau erau în agonie (Brăila, Galaţi, Măneuţi, Ploieşti). Numărul maghiarilor de alte religii nu este cunoscut.

Între timp, după un proces de trei ani, hotărârea de demolare rămâne definitivă în iulie 1939, deşi demolarea unei biserici creştine era un fapt fără precedent în Bucureşti. După primirea despăgubirilor, comunitatea cumpără în 1940 un teren tot pe str. Lutherană nr. 27-29 (azi, nr.11, sediul CINOR) şi tot după planurile arh. Katona, începe construirea unei clădiri de 6 etaje, ca sediu al Calvineum-ului. Construcţia este aproape terminată, când două evenimente consecutive din 1940 (Tratatul de la Viena din 30 august şi cutremurul din 10 noiembrie) frâng pentru totdeauna visurile lui Nagy Sándor legate de viitorul maghiarimii. Consecinţele sunt catastrofale: cam 35 de mii de maghiari părăsesc România şi toate clădirile lor devin inutilizabile, în afara sălii de sport din spatele Calvineum-ului. În 1941 se revizuieşte hotărârea de demolarea a bisericii[10], dar, din lipsă de elevi, preoţi şi învăţători, şcolile de la periferie se desfiinţează. La şcoală din str. Sf. Voievozi, reparată între timp, mai rămân doar 65 de elevi în anul următor. Chiar Nagy Sándor, ameninţat de legionari, părăseşte România pentru totdeauna în 1941[11].

Putem concluziona că Nagy a făcut mult mai puţin decât ar fi dorit: 5 şcoli la periferia Capitalei, un liceu, internate, un teatru, un ziar româneasc pro-maghiar, şcoli profesionale pentru ceangăii din Moldova, transformarea celor 14 foste consulate austro-ungare în Collegium Hungaricum etc. Era conştient că nici nu se pot face prea multe într-un mediu ostil, în care antimaghiarismul în sine constituie o trambulină de lansare a strălucite cariere politice, prin care se pot dobândi sinecure şi averi demne de invidiat. Situaţia devine şi mai complicată, deoarece nici românii de bună credinţă nu înţeleg conceptul de minoritate: cine nu e român e străin. Totodată, din necunoaştere, manifestă intoleranţă faţă de alte religii, identificând creştinismul cu ortodoxia (e creştin doar cine e ortodox) şi ştiu mai multe despre budism sau Islam decât despre reformaţi.

Presa maghiară bucureşteană din perioada 1860-1941 este marcată la începutul şi sfârşitul ei de două personalităţi ieşite din comun: Koós Ferenc şi Nagy Sándor. Întâmplător, amândoi sunt păstori de suflete, asumându-şi datoria de a face tot ce e omeneşte posibil spre ajutorarea celor aflaţi la ananghie şi pentru a înceti asimilarea semenilor lor care au ales să trăiască în diasporă. Dar acest proces de fapt, nu poate fi oprit: „mai devreme sau mai târziu neamul nostru va accepta acest târg” cu preţul renunţării la fiinţa sa naţională, având „tovarăşi de drum frica şi oboseala” şi „în acest timp, puterea noastră, munca noastră, sufletul şi sângele nostru, copiii şi viitorul nostru, totul-totul va fi al altora[12].

autor: Hilda Hencz

[1] A magyar időszaki sajtó a román uralom alatt 1919-1940. Összeállíotta Monoki István, Budapest, 1941, 267 p.

[2] Bukaresti Újság, redactată de scriitorul Franyó Zoltán în 1921, nu se mai găseşte.

[3] „cáfolhatatlan bizonyítéka annak, hogy a magyarság jogi állapotában sötét és fájdalmas visszazökkenés következett be”.

[4] Nagy Sándor, op. cit., p. 44, 87 („a magyar cseléd és szolga, szegény és műveletlen, szervezhetetlen és intézmények nélküli, társadalmilag számba nem vehető csürhe nép”), p. 85 („aki csak akarja, nekünk ugrassa és küldje ‘la Budapesta’ villamosokon, lokálokban, hivatalokban, utcai tumultusban még a pityergő szájú gyermeket is, ha magyarul védi igazát”), p. 122.

[5] Idem, op. cit., p. 164-200.

[6] Biserica se construieşte abia în 1957.

[7] Nagy Sándor, op. cit., p. 146, 159, 229, 278.

[8] Cf. Árvay Zsolt: A bukaresti római katolikus magyarok vázlatos története.= A Bukaresti Petőfi Művelődési Társaság Értesítője, 1998, p. 88.

[9] Din colecţia studiată lipsesc anii 1929/32, nr. 5 şi 14/1933. Până în 1938 apare bilunar, apoi apar 22 de numere în 1939 şi câte 12 numere în 1940 şi 1941. Redactor şef: Nagy Sándor; redactor responsabil: Kányádi Béla; de la nr. 1/1934 apare pe prima pagină fotografia bisericii lui Koós.

[10] Biserica va fi demolată în 1959.

[11] După peregrinări prin Ungaria, Austria etc., moare în 1954 la Cleveland, S.U.A; soţia sa şi unul dintre fii rămân în Ungaria comunistă.

[12] Nagy Sándor, op. cit., p. 88, 227-228: „a mi népünk ebbe a vásárba előbb-utóbb mind belemegy”; „Félelem és fáradság az útitársunk”; „Közben pedig az erőnk, a munkánk, a lelkünk, a vérünk, a gyermekünk, a jövendőnk, mind-mind a másé lészen”.