Minoritati

BUCURESTII VÃZUTI DE CÃLÃTORII STRÃINI(III)

Noi relatãri despre oraşul capitalà regăsim în memoriile ofiţerului francez Joseph Gabriel Monnier (1742-1818), în urma calatoriilor efectuate în zona Balcanilor.

Despre Bucureşti ofiţerul francez scria: „ acest oraş neîmprejmuit cu ziduri de apărare, are trei sute şaizeci de biserici ortodoxe, una catolicã si una luteranã. El este resedinta domnului în scaun Mavrogheni, a celor doisprezece boieri, a nenumãratilor boiernaşi, a unui arhiepiscop ortodox, episcop catolic, a doi consuli, unul al Rusiei, celãlat al Austriei.’[i]

Heinrich Christoph von Reimers (1768-1812), diplomat german stabilit în Rusia si numit sã negocieze pacea cu otomanii înfrânţi în urma războiului din 1787-1792, este prezent în Tara Româneascã, chiar în Bucureşti, în vara anului 1793. În timpul vizitei sale este primit si de domnul Alexandru Moruzzi iar curiozitatea sa l-a făcut sã cutreiere Bucureştii pentru a-i cunoaşte mai bine. Din însemnările sale vedem cã :

„ Spre a mă orienta mai bine, m-am urcat în mai multe turnuri si m-am desfătat cu privilestea minunatã a localitãtii, care văzuta de pe o astfel de înãltime, seamănă cu un sat frumos construit, aşezat între păduri, grădini si petice de câmpie decât cu o capitalã…

Aici se găsesc multe clădiri mari de piatrã si biserici…. Aici, ca si la Iaşi, uliţele sunt de obicei proaste si podite cu scânduri, în multe locuri sunt înguste si neregulate. Tot aici sunt multe dughene, cu acoperişuri destul de scurte. În Bucureşti existã un fel de universitate…” [ii]

La fel de interesante sunt relatările din jurnalul cãlãtorului englez William Hunter care vizitează Bucureştii în vara anului 1793. El are aceiaşi impresie despre Bucureştii plini de verdeaţa dar si de biserici numeroase:

„ Am sosit în Bucureşti, capitala Valahiei. Ea are o aşezare plăcuta. Oraşul nu este prea larg dar se întinde în lungime si din cauza numeroşilor arbori, risipiţi printre case, are înfãtisarea unui sat întins. Unele dintre case sunt din lemn, dar cea mai mare parte dintre ele sunt clădite din cărămizi, tencuite si văruite. Pentru pardoseala lor se folosesc tot cărămizi. Toate străzile sunt podite cu scânduri…

Numărul bisericilor se ridicã la trei sute şaizeci iar pereţii lor sunt acoperiţi, atât în interior cât si în exterior cu picturi strălucitoare. Toţi boierii, oamenii bogaţi, trăiesc aici iarna si unii dintre ei trăiesc în mare lux. Ca o dovadã a mândriei lor, trece drept foarte nepotrivit mersul pe jos. Numărul si varietatea vehicolelor pentru satisfacerea luxului boierilor sunt într-adevăr de necrezut si multe din ele sunt elegante si costisitoare…” [iii]

Din acelaşi an datează informaţiile pe care ni le oferă Johann Christian Struse care însoteste ambasada rusã condusã de Kutuzov la Bucureşti. Ele întregesc imaginea Bucureştilor acelui an dar si al sfârşitului de secol XVIII:

„ Ceea ce meritã sã retinã pentru o clipã atenţia străinului sunt locurile de plimbare, aşezate pe marginea râului Dâmbovita. Ele alcătuiesc poieni frumoase si alei mari si este sigur cã întâlneşti, mai ales spre searã, o mulţime de lume atrasã de răcoarea locului.” [iv]

În anul următor trei cãlãtori englezi în drumul lor spre Constantinopol trec prin Bucureşti. Ei sunt John Bacon Sawaey Morrit de Rokeby (1773-1843), tânăr proprietar si absolvent al Universitarii Cambridge, Robert Stockdale (1761-1831), profesor la Colegiul Pembroke din Cambridge si Randle Wilbraham (1773-1861) licenţiat al Colegiului Christ Church din Oxford. Dintre cei trei Morrit si-a notat impresiile destinate celor de acasă. Oraşul le-a făcut o impresie plăcuta, cu străzile lui cu bârne de stejar, întreaga atmosferã a Bucureştilor, îmbrăcămintea locuitorilor le-au reamintit englezilor de poveştile arabe din o mie si una de nopţi:

„ Bucureştii este un oraş foarte plăcut si lãtit pe o întinsa câmpie, plinã de stejari si de poteci. Mahalale erau sãrãcãcioase , uliţele nefiind pietruite si acoperite cu podine din lemn strâns legate unele de altele. Majoritatea uliţelor erau strâmte ca nişte poteci si atât de întortochiate, încât trebuia sã cunoşti bine oraşul ca sã-ti gãsesti drumul. Vederea caselor înconjurate de grădini si presărate printre arbori, nu este neplăcuta de la depărtare. Se spune cã oraşul are vreo trei sute saizeci de biserici.” [v]

O altã mărturie venità de data aceasta de la un cãlãtor care a zăbovit mai mult prin Bucureşti, pentru cã desfãsura aici o activitate comercialã, aparţine deja menţionatului conte Festetics, aducătorul trăsurilor în capitala Valahiei. Informaţiile sale se referã la moda orientalã îmbrãtisatã de boieri. În însemnările sale, contele ne vorbeşte despre nevoia de lux a boierilor, despre străzile podite cu lemn, bordeiele de lut, casele boiereşti ascunse în grădinile care le înconjurau. Ceea ce îl intrigã este obiceiul boierilor români, preluat de la nobilimea otomana, de a sta, mânca, bea si dormi pe divane si sofale.[vi]

O ultimã descriere a Bucureştilor de la sfârşitul veacului al XVIII-lea ne este oferitã de Thomas Thornton (1766-1814), întreprinzător britanic care avea si unele treburi diplomatice.

El relatează despre trecerea sa prin oraşul de pe Dâmbovita:

„ Oraşul Bucureşti a fost aproape distrus de un cutremur dar asemenea calamitãti sunt obişnuite în Principate… E situat pe Dâmbovita, un râu mic ce nu e navigabil decât pentru plute si ambarcaţiuni mici. În oraş bisericile si mânăstirile formează elementul cel mai vizibil si palatele boiereşti înconjurate de curţi si grădini spaţioase. Sunt într-un contrast supărător cu locuinţele poporului de rând , care trădează cea mai cruntã mizerie. Zidurile lãcasurilor religioase sunt acoperite cu reprezentări de sfinţi si cu istoriile minunilor lor. Casele marilor boieri sunt clădite cele mai multe dintre ele din cãrãmidã tencuitã si spoitã. Era obiceiul odinioară, sã se învelească acoperişurile caselor cu sendrilã, dar acum folosirea ţiglelor s-a răspândit mai mult. Camerele principale sunt încălzite ca în Rusia, Polonia si Germania cu sobe.

Când intrã în oraşele Bucureşti si Iaşi cãlãtorul observã obiceiul ciudat si ieşit din comun, de a podi uliţele cu bârne groase din cel mai ales stejar care alcãtuieste un fel de pod de lemn.” [vii]

autor: Simona Salceanu


[i] George Potra, op.cit.p. 82

[ii] Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu, op.cit.,p.72

[iii] Ibidem, p. 70

[iv] Ibidem, p.73

[v] George Potra, op.cit., p.97

[vi] Nicolae Iorga, op.cit.p.400

[vii] George Potra, op.cit., p.93

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button