CAZINOUL DIN CONSTANŢA
Istoria oraşului, colonie milesiană din secolul VII a. Chr., metropolă a Pontului Stâng sub romani şi sediu episcopal în marele Imperiu Bizantin (secolele V – VIII) se poate întinde pe sute de pagini. Ea este „fundaţia” a ceea ce avea să fie, trecând prin feudalismul cu amprentă otomană când s-a numit Kiustendje, Constanţa – oraşul modern, care s-a dezvoltat exploziv începând cu momentul 1878 când Dobrogea revine la Patria Mamă.
1878 este un punct de pornire clar pentru ceea ce avea să devină acest port la Marea Neagră peste un veac şi ceva. Imediat ce autorităţile române se instalează aici începe un vast program constructiv care are ca rezultat o imagine arhitecturală unică în România. De ce? Pentru că avem acelaşi moment de plecare pentru toate clădirile reprezentative ale urbei şi, mai mult decât atât, ele sunt opera, în multe cazuri, a unor arhitecţi celebri, români sau străini.
Majoritatea clădirilor monument ale Constanţei se grupează în zona peninsulară. Putem aminti aici Casa cu lei, Hotel D’Engleterre, Hotel Palace, Casa Şuţu, Moscheea Carol I dar mai ales unul dintre simbolurile oraşului : Cazinoul. Din păcate, ceea ce este comun majorităţii acestor clădiri monument este starea deplorabilă, uneori aproape ruinată, în care se află.
Sunt multe de spus despre cauzele sau cei care se fac vinovaţi de starea actuală a acestor monumente locale, cert este că, dacă nu se vor găsi soluţii urgente pentru restaurarea şi conservarea lor, vor dispărea pentru totdeauna. Odată cu ele va dispărea şi amintirea celor care le-au construit şi, implicit, a celor care au trăit în acele vremuri.
Dar să începem cu începutul. Încă din anii 1880[1] datează marea atracţie a Constanţei, „casinul” sau „kursaal-ul”: pe atunci o simplă baracă de scânduri, instalată pe Bulevard (pe locul cazinoului actual, construit trei decenii după). Prima amenajare cuprindea o sală de dans, două săli de lectură (în care se puteau citi ziare precum „Telegraful”, „Figaro” sau „L’Illustration”), două săli de jocuri şi o terasă la malul mării. Cu titlu anecdotic putem menţiona că intrarea se făcea pe bază de abonament sau cu bilete cu preţ variabil[2]. Această primă amenajare este menţionată şi de Barbu Ştefănescu Delavrancea care a vizitat Constanţa în 1887 când a fost inaugurată statuia lui Ovidiu. El povestea: „În port, marinari români şi marinari englezi…sunt nelipsiţi de la petrecerile organizate la Casino, la Hotel Carol sau pe bulevard.”
Exploatarea Cazinoului era concesionată de Primărie unor antreprenori privaţi printre care, în 1902, îl regăsim şi pe căpitanul C. I. Creangă, unicul fiu al povestitorului de la Humuleşti[3]. Acesta avea datoria să asigure buna funcţionare activităţii stabilimentului unde va concerta şi o orchestră, angajată separat de Primărie şi condusă de I. Rubinstein.
Acest prim cazinou avea dezavantajul că, fiind construit din materiale uşoare şi perisabile era distrus parţial de furtunile care loveau litoralul. După furtuna din 1891 care a determinat prăbuşirea acoperişului, Primăria a luat hotărârea de demola clădirea. Primarul Mihail Coiciu[4] decide ridicarea unui edificiu provizoriu, „Pe locul vechi urmând a se ridica un edificiu sistematic” aşa cum se menţiona în memoriul adresat Ministerului de Interne.
Al doile cazino a fost amplasat tot pe bulevardul Elisabeta, mai jos de casa Manisalian. Era construit tot din lemn şi a funcţionat între 1893 şi 1910 când a fost dat în folosinţă clădirea construită de Daniel Renard. Al doilea cazino avea o suprafaţă de trei ori mai mare decât primul , avea terasă spre mare şi etaj inferior de unde se putea coborî pe ţărm dar, din cauza materialului de construcţie avea doar un aspect modest.
Din lipsă de fonduri dar şi din cauza nehotărârii autorităţilor locale, abia în 1903 primarul liberal Cristea Georgescu încheie cu arhitectul Daniel Renard un contract pentru executarea proiectului unui nou cazinou, a unei hale şi a unui abator[5]. Arhitectul de origine elveţiană dar cu mamă româncă locuia la Constanţa şi a realizat planurile pentru impunătoarea clădire care avea să devină simbolul oraşului.
Cazinoul, aşa cum îl cunoaştem astăzi este cel mai clar exemplu de arhitectură Art nouveau din România[6]. Art nouveau este denumirea franceză a ceea ce s-a numit în arhitectură „arta 1900”. Ea constă în abandonarea stilurilor istorice şi încercarea de închegare a unui stil în consonanţă cu posibilităţile tehnice ale epocii şi de integrare a artei în viaţa socială. S-a afirmat în diverse ţări europene nu numai ca mişcare arhitecturală ci în toate domeniile artei.
Personalizarea acestor căutări şi principalii arhitecţi care s-au făcut remarcaţi prin creaţiile lor sunt :
*Art nouveau (Franţa)
-Hector Guimard – Castelul Beranger (Paris, 1898)
– Intrări la metroul din Paris (1900)
*Cup de fouet (Belgia)
– Victor Horta – Casa Tassel (Bruxelles, 1892)
– Hotel Solvay (Bruxelles, 1900)
Paul Hankar – Casa Cimberlani (Bruxelles, 1892)
Joseph Hoffman – Palatul Stoclet (Bruxelles, 1905)
*Jugendstil (Germania)
– August Endell – Atelierul foto „Elvira” (Munchen, 1897)
*Secession (Austria)
Joseph Maria Olbrich – Palatul căsătoriilor (Darmstadt, 1907)
Otto Wagner – Casa de Economii (Viena, 1906)
*Modern style (Anglia)
– Charles Mackintosh – Casa Hill (Glasgow, 1905)
– Şcoala de Arte (Glasgow, 1909)
*Liberty style (Italia)
– Raimondo D’Aronco – Pavilion expoziţional (Torino, 1902)
*Antoni Gaudi (Spania) – Casa Batllo (Barcelona, 1905)
– Casa Mila (Barcelona, 1910)
– Biserica Sagrada Familia (Barcelona, 1883-1914)
O contribuţie importantă a „artei 1900” s-a concretizat în raţionalitatea funcţională a unor realizări, iar încărcătura plină de fantezie a imagisticii interioare şi exterioare a deschis noi direcţii de personalizare a rezolvărilor arhitecturale demne d subliniat. Folosirea noilor materiale [7] tot cu procedeele meşteşugăreşti de prelucrare a determinat o anume stagnare astlului mai ales în decoraţiuni şi forme[8].
Art nouveau a apărut din ecclectism, dar nu ca o continuare a acestuia ci ca o revoluţie artistică îndreptată împotriva lui. El este simbolul modernismului şi noncomformismului, curente care se manifestă în jurul anului de graţie 1900 în toate aspectele vieţii nu numai în artă.
Stilul arhitectural denumit eclectic a caracterizat construcţiile realizate în Constanţa dar şi în alte părţi din România[9]. El era o combinaţie, adeseori haotică şi întâmplătoare de stiluri : baroc târziu, academism francez şi variante ale acestora. Acest academism istoricist aproape sufocase Europa sfârşitului de secol XIX; casele, indiferent de mărimea lor erau pline de butaforii, coloane la intrare, froantoane excesiv evidenţiate[10].
Art nouveau – l poate fi recunoscut prin linia ondulatorie, adesea asimetrică care se termină brusc şi prin decoraţii fine, elegante. Caracteristic acestui stil este decoraţia armonioasă, crearea unor faţade vibrante, cu goluri, folosirea fierului forjat,mari suprafeţe vitrate aşa cm se vede şi încazul cazinoului constămnţean care are balustrade de fier forjat nenumărate ferestre şi glasvanduri de mari dimensiuni, din sticlă albă dar şi colorată. Fierul şi sticla înlocuiesc aproape în totalitate tâmplăria tradiţională din lemn. Cel mai important model de stil Art nouveau din România este Cazinoul din Constanţa[11]. Această afirmaţie se bazează pe faptul că acesta nu are, ca alte clădiri, numai elemente Art nouveau ci este, în totalitatea lui, un obiect Art nouveau. Expresia exterioară a Cazinoului relevă ordinea spaţială interioară, atât prin elocventa compoziţie a volumelor (organizate în trepte după modelul piramidal), cât şi prin traforarea faţadelor cu şiruri de arcaturi, cu veriere, având două goluri uriaşe, dominante. Unul este în formă de potcoavă turtită, recurbată, aflat pe faţada principală dinspre oraş, relevă marea sală a cazinoului, celălalt este vertical, cu un arc semicircular, aşezat pe axul faţadei laterale şi luminează scara monumentală care duce la sala de jocuri.
Faţadele sunt ornamentate echilibrat şi scot în evidenţă plasticitatea sculpturală a formelor : arcele unesc coloanele; inserţiile sunt fie cu motive florale, fie cu motive simbolice inspirate de fauna marină (scoici, delfini), fie din heraldica marină (corăbii, catarge, cercuri cu sextant). În interior întâlnim o varietate a formelor celor patru arce mari care marchează, fiecare, intrarea în alte spaţii , pilaştri asimetrici, coloane scurte, feroneria ondulată în spirale – valuri din partea superioară a casei scării, decoraţia tavanelor[12].
Revenind la situaţia locală, în 1903 arhitectul Daniel Renard, care locuia în Constanţa, primeşte contractul pentru Cazino. A fost dorinţa elitelor oraşului dar şi un fapt dictat de necesitate, un oraş în plină dezvoltare trebuia să aibă o clădire de distracţii pe măsură şi nu o improvizaţie din lemn şi paiantă. Renard face primele schiţe în care clădirea ce urma a fi realizată are trăsături clare Art nouveau. Mai marii urbei, umblaţi prin Europa vremii au fost de acord. Şi bucureştenii îl invită pe Daniel Renard să proiecteze cel mai mare hotel al vremii : Athenee – Palace, terminat în 1910 şi realizat tot în stilul Art nouveau.
Renard începe proiectul de la Constanţa şi toarnă, concomitent, şi fundaţiile pentru a asigura platforma, „decupată din mare”, pe care urma să se realizeze construcţia. În 1905 conservatorii îi înlocuiesc la putere, în fruntea oraşului, pe liberali şi impun un alt arhitect pentru construirea cazinoului. Acesta va fi Petre Antonescu care propune o construcţie în stil neo-românesc[13]. Planul lui Petre Antonescu era o construcţie cu fundaţii, parter, antesol, două etaje şi pod. Aceasta nu se realizează deoarece liberalii revin la putere în 1907 şi hotărăsc să se revină la planul lui Daniel Renard. Construcţia durează trei ani cu un buget care va depăşi suma fabuloasă de 1, 3 milioane lei.
Suma nu a acoperit decât construcţia propriu –zisă, s-au adăugat şi alte cheltuieli pentru mobilier, iluminat , feronerie şi comisionul arhitectului (care a urcat la 5% faţă de 4% cât ceruse iniţial). Electricitate a fost instalată de Societatea Anonimă de Gaz din Budapesta iar feroneria a fost executată de fabrica Wolf din Bucureşti. Pentru confecţionarea dotărilor interioară a fost angajată, prin licitaţie publică, Casa E. Prager&D.Biller din Bucureşti căreia is-au plătit 79 mii lei. Asfaltarea trotuarului exterior şi grilajul de fie cu trei porţi sunt realizate de firma M. Segal din Bucureşti şi costă 19 mii lei. Primăria mai cumpără şi un pian de la firma Otto Harnisch din Bucureşti şi angajează o orchestră de 18 persoane cu 20 de mii lei pe sezon.
Acesta a fost preţul final (1, 5 milioane lei) deşi conservatorii, care nu au reuşit să impună proiectul lui Petre Antonescu, au afirmat că suma a depăşit 2 milioane de lei. Deşi a costat foarte mult, cazinoul a strnit controverse încă de la inaugurare. Au fost multe voci, politicieni dar şi ingineri şi arhitecţi de seamă ai momentului care au criticat-o pentru diverse vicii tehnice, de execuţie sau pentru că era făcută de opoziţia politică.
Inaugurarea are loc cu mare fast, în prezenţa prinţului Ferdinand, pe 15 august 1910. Au fost ţinute discursuri omagiale pentru regele Carol I, primul ministru Ionel Brătianu, ministru V. Morţun şi au fost organizate un spectacol şi un bal fastuos la care au luat parte toţi mai marii Constanţei.
Aşa apărut pe harta Constanţei Cazinoul, clădire emblematică de la acărei inaugurare sărbătorim 100 de ani în august 2010. Imediat după inaugurare Cazinoul devine nu numai un centru de distracţii ci şi unul cultural. Astfe, aici au loc nunumai baluri sau concerte de estradă şi şi reprezentaţii teatrale, concerte simfonice, şezători literare sau cenacluri. Cele două războaie mondiale afectează destinaţia clădirii, în primul ea devenind spital de campanie[14].
După al doilea război mondial, administraţia comunistă schimbă parţial destinaţia clădirii, astfel, marea sală de la etaj este transformată în cinematograf în timp ce restul sălilor devin restaurant. Este încă un punct de atracţie pentru miile de turişti care vizitează Constanţa.
Un reper important în existenţa Cazinoului este anul 1977 când clădirea este renovată deoarece se degradase în timp. Lucrările aduc marea sală la destinaţia iniţială, aceea de loc pentru spectacole şi restaurant. După 1989 Cazinoul mai funcţionează timp de 10 ani după care este închis din cauza stării avansate de degradare. Primăria are un contract de concesionare cu o firmă străină care, în schimbul exploatării Cazinoului trebuia să-l renoveze. Acest lucru nu s-a întîmplat încă deşi, în mod paradoxal, această firmă are achitate taxele la zi către Primăria Constanţa dar susţine că nu are bani pentru reparaţii şi consolidări[15]. Din cauza acestor probleme de ordin administrativ şi nu numai, un simbol al oraşului Constanţa şi o bijuterie a arhitecturii „anului 1900” se degradează continuu.
Avem de-a face cu un clar şi tragic exemplu de evoluţie nefavorabilă, de pierdere aproape definitivă a unui bun cultural, a unui reper de antropologie urbană, a unei părţi din trupul şi inima Oraşului.
autor: DOBRE ADRIAN
[1] Doina Păuleanu. Axa est- vest. Constanţa – istorie şi dinamică interculturală, Constanţa : Fundaţia Pro Arte, 2000, p. 76-77
[2] Preţul abonamentului familial era de 50 de lei iar intrarea la baluri costa 2 lei de persoană.
[3] Constantin Cioroiu, Marian Moise. Litoralul romînesc la 1900 : Repere istorico-literare, Constanţa : Europolis, 1997, p. 106
[4] Care s-a remarcat printr-o activitate edilitară susţinută şi al cărui nume este purtat de un mare cartier constănţean contemporan.
[5] C. Cioroiu, M. Moise, op. cit., p. 108
[6] Radu Cornescu. Art nouveau la Constanţa : Cazinoul lui Daniel Renard în Magazin de Filatelie, cartofilie şi numismatică, An XVI, nr. 1 (97), 2005, p. 10
[7] Betonul armat fiind unul dintre ele dar şi structurile metalice cu pereţi de sticlă care se vor folosi pe scară largă peste câteva decenii.
[8] Vasile Ţelea. Arhitectura secolului 20 : Dicţionar cronologic: 1890 – 2000, Bucureşti : Capitel, 205, p. 13 – 14
[9] A marcat a doua jumătate a secolului XIX
[10] Radu Cornescu, op. cit, p. 8
[11] Paul Constantin. Arta 1900 în România, Bucureşti : Meridiane, 1972, p. 67
[12] Radu Cornescu, op. cit., p. 10
[13] Doina Păuleanu. Constanţa 1878 – 1928. Spectacolul modernităţii târzii, vol. I, Constanţa : Muzeul de Artă Constana, 2005, p. 418 – 419
[14] Doina Păuleanu, op. cit., p. 453-458
[15] Aceste date sunt preluate din presa cotidiană locală şi centrală (Cuget liber, Romnia liberă, Adevărul, Observator de Constanţa etc.).
