Cronica orașului Călărași: de la satul Lichirești la oraș
Hrisovul domnitorului Leon Tomşa din 25 iulie 1630 este primul act oficial care atestă documentar satul Lichireşti.
După cum rezultă din respectivul document, în toamna anului 1595, când istoricii plasează legătura lui Mihai Viteazul, asezarea cu numele Lichireşti exista şi era populată.
Denumirea de Lichireşti, sub care apare consemnată pentru prima dată in documente asezarea de la cotul Borcei, se pare că vine de la primul lacaş religios construit aici, înainte de 1600, biserica catedrală de mai târziu, care purta hramul Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. Iată ce scrie în aceste sens dr. Samarian Pompei:
„ Numele de Lichireşti trebuie să dateze de la începutul primei aşezări de locuitori statornici aici, dacă nu i se poate o dată fixă este că originea numirilor vechi de sate şi de oraşe se pierde în bezna timpului necunoscut din trecut.
Noi bănuim că numirea de Lichireşti trebuie să fie în stânsă legătură cu ridicarea aici a primului lăcaş de biserică, cu hramul Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. Poporanii care s-au strâns în jurul lăcaşului sfânt, trebuie să-i fi spus prin prescurtare, biserica Lichiei, în timp ce ei insuşi se vor fi numit poporul bisericei Lichiei sau Lichireşteni, de unde a venit numele satului Lichireşteni.
O dovadă despre această origine ar fi faptul ca şi azi biserica catedrală a oraşului prăznuieşte pe Sfântul Nicolae al Lichiei ( care este si patronul spiritual al oraşului numit mai sus ) şi această biserică catedrală este foarte veche, exista la 1630 şi desigur ca fondarea ei se pierde în negura trecutului, ca si începutul satului unde se află “.[1]
Ca sat aşezat la hotarul ţării, spre Dunăre, Lichireştii apăreau din vechime o restrânsă unitate de călăraşi, rânduită pentru poză şi pentru ştafetele de curiei din sau spre Imperiul Otoman, prin Silistra. Importanţa acestei garnizoane era redusă, astfel că spre sfârşitul secolului al XVII-lea a depins de căpitănia de la Hodivoaia. Abia la 28 octombrie 1693, apare prima menţiune a unui capitan de călăraşi la Lichireşti[2], ceea ce presupune existenţa unei căpitănii. Influenţa de care se bucura explica în bună parte favoare domnească de mărire a numărului de călăraşi pentru a devenii căpitănie, într-o vreme când efectivele de călăraşi începuseră să scadă.[3] Era şi o măsură de apărare a moşiei Lichireşti împotriva jafurilor turceşti.
Populaţia satului Lichireşti era formată din locuitori băştinaşi, pe care îi prinsese aici legătura lui Mihai Viteazul, din cultivatori liberi aşezaţi pe moşie, dar şi din locuitori străini veniţi de la sud de Dunăre: bulgari, sârbi, greci şi turci, la care se adăugau călăraşii ştafetari, cei care aveau misiune de pază, dar şi de curieri către şi dinspre Istanbul.
Locuitorii prinşi aici de legătura lui Mihai erau rumânii legaţi de moşie, care nu aveau voie să se mute în altă parte, fiind datori să lucreze un anumit număr de zile pentru proprietarul moşiei, precum şi de a da din produsele obţinute dijma.
Locuitorii liberi, “ megiaşii ” aşezaţi pe moşie, o putea părăsi când doreau şi datorau proprietarului moşiei numai dijma din produse.
Începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea, numărul oamenilor liberi fiind în continuă creştere, proprietarii erau mulţumiţi că nu aveau cu cine să lucreze moşiile, cerând de la aceştia doar dijma din produse. Creşterea continuă a numărului acestora i-a determinat pe proprietari începănd cu secolul următor să impună şi locuitorilor liberi, pe lângă dijma din produse şi îndatorirea “de lucru”, ca adet al moşiei.[4]
În privinţa locuitorilor străini, aceştia găseau adăpost la nord de Dunăre sub scutul oarecum protector al ruşilor, numai că aceştia în loc să fie mulţumiţi că scăpau de persecuţiile turcilor, erau turbulenţi şi nu ţineau seamă de drepturile proprietăţii pe pământul căreia se aşezau. Din această cauză reclamaţiile nu mai contau.
Ultima categorie de locuitori ai satului Lichireşti erau călăraşii ştafetari (curieri). Însă din secolul al XVI-lea, aceştia formau o oaste ţărănească, compusă din oameni liberi, colonizaţi pe moşiile domneşti. Ei aveau folosinţa acestor moşii şi avantaje fiscale, în schimbul serviciului militar, fără leafă, în timp de război şi a celui de curier în timp de pace.
Începând cu secolul al XVIII-lea, dar mai ales după instaurarea domnilor fanarioţi, oastea ţării şi-a pierdut din importanţă ajungând aproape a se desfiinţa. Faima călăraşilor ştafetari a scăzut şi ea, acum fiind întrebuinţaţi mai mult în serviciul de poliţie internă şi mai ales curieri, purtători ai poruncilor domneşti sau ai corespondenţei pe care domnitorul o schimba, mai ales cu Imperiul Otoman, devenind acei “cursores constantinopolitani”, cum i-a numit Dimitrie Cantemir.[5]
O corespondenţă intensă cu Imperiul Otoman a avut domnitorul Constantin Brâncoveanu. Ori, pentru aceasta era nevoie permanentă de călăraşi şi ştafetari. Tocmai din acest motiv la sfârşitul secolului al XVII-lea domnitorul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat aici, la Lichireşti, un steag de călăraşi, format fie din colonişti aduşi din altă parte, fie chiar din ţărani liberi care lucrau pe moşia mănăstirii penrtu a face în schimb, serviciul de curieri.
Hrisovul domnitorului Mihail Racoviţă din 2 iunie 1731, reprezintă actul de nastere a târgului Lichireşti şi marchează o nouă etapă în dezvoltarea aşezării.
Bazele târgul sub aspect comercial au fost mai temeinic fundamentate în vremea lui Constantin Vodă Mavrocordat, când a fixat la 9 mai 1732 să se ţină, timp de o săptămână “ din duminica Sfintei Troiţe “, iar vameşii domneşti “ să
n-aibă nici un amestec la acel târg, nici la dobitoacele ce se vor vinde, nici la vad, nici la apă, nici la uscat ”.[6]
Acum Lichireştiul devine tot mai cunoscut, şi din cauza Silistrei, care devenise cel mai important centru turcesc la Dunăre, către acest punct erau îndreptate privirile ruşilor, care îşi puseseră în gând să ajungă până la Istanbul. Ruşi considerau Silistra drept cheia Dobrogei şi a Balcanilor, deoarece de aici se putea supraveghea tot rostul, vietii româneşti din ambele Principate.
De acum târgul Lichireşti va cunoaşte o evolutie ascendentă, prin introducerea rapidă în circuitul comercial dunărean, ceea ce va favoriza transformarea sa în oraş la începutul secolului următor, cu un mare nume luat de la slujitorii domnesti de aici – Călăraşii.
Hrisovul dat de Mihail Racoviţă, la 2 iunie 1731, reprezintă actul de naştere a tărgului Lichireşti care marchează o nouă etapă în dezvoltarea aşezării, iar din punct de vedere comercial bazele acestui târg au fost fundamentate în vremea lui Constantin Vodă Mavrocordat ( 9 mai 1732 ).
Conform poruncii domnitorului Mavrocordat, la Lichireşti, urma să se organizeze în perioada 1 – 9 septembrie, cel mai vestit târg de mărfuri şi animale din întreaga câmpie a Bărăganului. Se stabileau cu această ocazie drepturile Epitropei privind chiria pe care o percepea pentru desfăşurarea acestui târg anual la Lichireşti.
Bazele târgului sub aspect economic, au fost fundamentate temeinic in vremea lui Constantin Nicolae Mavrocordat, care la 18 iunie 1740, poruncea vameşilor “ să n-aibă nici un amestec la acel târg, nici la dobitoacele ce se vor vinde, nici la vad, nici la apă, nici la uscat “.[1]
Avantajele pe care târgul le aducea locuitorilor precum şi domniei, determină pe domnitorul Matei Ghica ca la 18 mai 1753, să dea poruncă negustorilor bucureşteni pentru a merge să-şi desfacă mărfurile la târgul de la Călăraşi, asigurându-i de pază bună a drumurilor.[2]
Tot domnitorul Constantin Nicolae Mavrocordat, reîntăreşte mănăstirii Colţea dreptul de a mai face bâlci la Lichireşti şi de a-şi lua veniturile ce I se cuvin pe durata acestui bâlci, prin hrisovul din 28 mai 1745. Avantajele pe care târgul le aducea locuitorilor precum şi domniei, determină pe domnitorul Matei Ghica ca la 18 mai 1753, să dea poruncă negustorilor bucureşteni pentru a merge să-şi desfacă mărfurile la târgul de la Călăraşi, asigurându-i de pază bună a drumurilor.[3]
Dreptul de a face bâlciul pe moşia Lichireşti il consfinţeau deosebitele carţi cu conţinut ideatic. Astfel de cărti au dat Mihail Racoviţă, în mai 1742 şi 1743; Constantin Mavrocordat, la 28 mai 1745 şi la 25 mai 1747; Grigore Ghica, la 13 mai 1748 şi la 15 mai 1750.[4]
Din această perioadă ori de câte ori s-au dat hrisoave domneşti cu întărirea drepturilor mănăstirii, s-au trecut în ele şi dreptul de a ţine acest bâlci annual la Lichireşti. În toate aceste hrisoave se întrebuinţează aceeaşi formulă: “… şi iar şă aibă a lua de la târgul ce se face la Lichireşti, din ziua de Duminica Mare, până la cealalta duminica, vama ce se va face a da fiecarui neguţător după vechiul obicei din toate să i-a oamenii mănăstirii Colţea, iar vameşii amestec să nu aibă “.[5]
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, încep să se facă la Călăraşi unele înbunătăţirii cu caracter public. Astfel, pentru a preveni răspândirea bolilor şi epidemiilor, domnitorul Mihai Şuţu poruncea, la 27 noiembrie 1784, să se construiască o carantină la Călăraşi unde să fie supusi unui control sever toţi cei care veneau dinspre Silistra:
„ Io Mihai Şuţu Voievod.
Slugii Domniei Mele, căpitan de la căpitănia Lichireşti, fiindcă se aude de boala ciumei, de trebuinţă am socotit domnia mea, că cei ce vin din partea Silistrei să facă lazaret câteva zile, ei dar iată că-ţi poruncim domnia mea, că afară de oamenii împărăteşti trecători şi de cei ce vin cu treburi împărăteşti către noi, toţi ceilalţi negustori, turci sau creştini, sau oricine ar fi care vin cu treburi ale lor, să fie opriţi a face lazaret cinci zile, pentru care, aceste lazaret ce rânduim să se facă, de orice trebuinţă de ajutor vei avea povăţuire de la dumnealui vel spătar.”[6]
Vizitând Călăraşiul, la 21 octombrie 1780, banul Constantin Caragea, arătă în lucrarea „ Efemerii ”, că „ satul este locuit de plugari şi face mult grâu bun şi orz, dar nu are deloc copaci, de aceea ei taie la vreme trestie şi o usucă şi asta o întrebuinţează şi de lemne ”, şi se pescuia mult peşte.
Documentele vremii relevă faptul că zbuciumata istorie a Tării Româneşti, în care întocmirile româneşti se faceau şi se desfăceau după cum o putere sau alta îşi împingea oştirile prădalnice pe pământul nostru, zona Călăraşiului a fost în dese rânduri teatrul războaielor purtate de domnii Ţării Româneşti, pentru apărarea liniei Dunării împotriva pericolului turcesc. Aşezat la hotarul cu Imperiul Otoman, teritoriul aceste a fost supus jafurilor turceşti, cauzând multe necazuri populaţiei locale.[7]
De la sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu domnia lui Mihai Viteazul, Călăraşiul intră în mod constant în arena luptelor pentru neatârnare şi de apărare, care a însângerat tot secolul al XVII-lea. Şi a fost teatrul de război pentru armatele străine în secolul al XVIII-lea.[8] Încă de la începutul domniei viteazului voievod, locuitorii călăraşeni au fost antrenaţi în lupta anti-otomană, când oştirile române au atacat, în iarna anului 1594-1595, cetăţile turceşti din Dobrogea. Anonimul Cantacuzinesc, aminteşte că în ianuarie 1595, în timp ce Preda şi Radu Buzescu, incendiau Hârşova, banul Mihalcea ardea Silistra trecând singur pe la Lichireşti, iar trupele de români, maghiari şi cazaci conduşi de Albert Kirgaly cuceresc Cernavodă, Razgrad, Sistov, Rahova, Mihai Viteazul venind dinspre Silistra atacă Turcia trecând apoi Dunărea îngheţă la Olteniţa. După moarte voievodului Mihai pătrunderile turcilor în reigiune se înmulţesc, iar numeroase sunt pustiite.[9]
După anul 1700, condiţiile de viaţă incep să se schimbe din cauza Silistrei, care devine centru principal al turcilor, şi din cauza ruşilor care încept lungul lanţ al războaielor împotriva turcilor. Aceste împrejurări fac din Lichireşti un centru comercial, cu schelă sau port la Borcea, ce îi atrage pe neguţători. Într-un document din 1 mai 1734, Lichireştiul este arătat ca târg, lucru ce demonstrează că satul luase proporţii şi că începuse să-şi închege o viată comercială, care îndreptăţea calificativul de târg.[10]
Cea mai de seamă instituţie era biserica.
În descrierea geografică a lui Bauer, se vorbeşte de existenţa unei biserici în Călăraşi la 1778. biserica era aşezată pe locul unde este şi astăzi Catedrala, iar la 1812 aceasta a fost reparată de ruşi.
Călătorii aflaţi în trecere pe aici, au avut întodeauna impresi bune despre aceste târguleţ, unii dintre ei lăsând chiar mărturia scrisă despre Lichireştiul acestor timpuri
Banul Constantin Caragea din Iaşi, în drum spre Constantinopol, ajunge la Şlobozia şi la 21 octombrie trecănd “ … peste podul Ialomiţei pe podul mănăstirii, ne-am dus la Lichireşti, sat al judeţului Ialomiţa, care se numeşte Călăraşi, şi am rămas acolo.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea încep să se facă îmbunătăţiri cu caracter public, astfel la 20 iunie 1795 domnitorul Alexandru Moruzi, dă poruncă epitropului mănăstirii Colţea “ să facă un hănişor la Lichireşti, pentru conăcirea călătorilor şi sederea şi a zapciului, cu referii rânduiţi de pază. Produsul hanului va fi în folosul mănăstirii ”.[11]
În afară de biserică, în Călăraşi, nu se poate vorbi despre alte institutii în această perioadă. Şcoala nu exista în Lichireşti, dar se pomeneşte totuşi de un dascăl de la Urziceni în anul 1780. La 10 decembrie 1817. Eforii şcolilor sub impulsul lui Gheorghe Lazăr, propune domnitorului Caragea, un plan de reorganizare a şcolilor, precum şi înfiinţarea unei şcoli la Urziceni. La Călăraşi existenţa unei şcoli, este menţionată abia după anul 1834.
O instituţie care a fost în Călăraşi, deşi nu românească, a fost spitalul. Războaiele dintre ruşi şi turci duse în mare parte în aceste meleaguri, au impus ruşilor înfiinţarea de spitale ostănşeşti pentru răniţi şi bolnavii.[12] Despre e un spital românesc ce ar fi fost în Călăraşi, se pomeneşte în anul 1828, în timpul ciumei. Se trec 430 lei “ ispac la meremetul spitalului din Călăraşi.[13]
Locuitorii erau chinuiţi de impozitele în natură pe care trebuiau să le plătească, a zaharelor, dar şi din cauza războaielor dintre ruşi şi turci, la acestea adăugându-se şi ciuma cumplită.
La 25 ianuarie 1775, în urma încheierii păcii dintre ruşi şi turci, se dă un firmat turcesc, care hotăra ca turci să nu mai umble prin ţară după zaharele. Acest lucru urma să fie făcut de un număr de paznici, aşezaţi în diferite puncte ale ţării.
Vameşi domneştie, care lucrau pe seama vistieriei, îi innebuneau pe locuitori. Domni pentru a se convinge de necinstea vameşilor domneşti, recurgea la jurământ, precum cel din 19 februarie 1803, jurământ al lui Nicolae Logofătul. Encuul de la Curoiu şi Nicolae Sătrarul vameş la Lichireşti: “ Io Constantin Al. Ipsilante, voievod şi gospodar. Fiindcă mai jos orătoţii, ce au fost rânduiţi magazieri la locurile ce se arată, am făgădiut înaintea Domniei Mele la Divan că n-au făcut iconomie şi cu cuvânt că întru toate sunt curate, precum Domnia Mea zapciul ce esti orânduit, ca pre toţi acei magazieri să-i aduci la la sfânta mitropolie. Unde să-i îndatorească prea sfinţia sa părintele metropoliei, a primi fiecare blestem, care nu este asupre lui nici un prisos, nic n-au făcut vreun fel de Sfeterismas, adică nici n-au luat bani în loc de făină şi nici că au au vândut la nimerea, nici că au dat bani ca să se i-a Deschele de mai multă sumă de cât ceea ce au dat în natură, şi primind blestem pe aceste porturi, vor rămânea în pace şi nesupăraţi ”.[14]
Abuzurile vameşilor domneşti, erau uneori înlesnite de poruncile ce li-se dădeau. La 3 august 1803, se constituie o comisie care cercetează jafurile comise de funcţionari prin judeţe. În Ialomiţa s-a imputat paharnicului Fâlcoianu 1000 de taleri. Aceste jafuri i-au speriat chiar şi pe ruşî, care pentru siguranţa lor a pus pe lângă fiecare isprăvnicie câte un ofiţer rus, însărcinat să controleze şi să privegheze pe ispravnici romăni.
autor: Nuțu Livia-Andreea
[1] Arhivele Bucureşti, Ţara Românească, CCLXVII/68, doc. 204, p. 378, ( Documentul se află în copie la Direcţia Judeteană Călăraşi a Arhivelor Nationale ).
[2] Cultura şi civilizaţie la Dunărea de Jos, Călăraşi, 1986, Vol. II, p. 243
[3] Cultura şi civilizaţie la Dunărea de Jos, Călăraşi, 1986, Vol. II, p. 243
[4] Ibidem., p. 44.
[5] Samarian,Pompei,op.cit.,p.44.
[6] Arhiva Bucureşti, V. A., Ureche, Istoria românilor, Vol. I, p. 397, ( Documentul se află în copie la Direcţia Judeteană Călăraşi a Arhivelor Nationale ).
[7] Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos, op. cit., p. 244.
[8] Municipiul Călăraşi – Monografie, Ed. Agora, Călăraşi, 2003, p. 26.
[9] Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos, op. cit., p. 244.
[10] Samarian, Pompei, op. cit., p. 226.
[11] Ibidem, p. 55.
[12] Samarian, Pompei, op. cit., p. 57.
[13] Idem.
[14]Ibidem, p. 59.
[1] Samarian, Pompei, Istoria oraşului Călăraşi ( Ialomiţa ) de la origine până la anul 1852, Ed. Agora, Călăraşi, 1995, p. 14.
[2] Samarian, Pompei, op.cit., doc. nr. VI, p. 199.
[3] Florenţa, Ivaniuc, Contribuţii documentare la o moşie ialomiţeană în sec XVII-XVIII: Lichireştii în „ Ialomiţa. Studii şi comunicării ”, Slobozia, 1982, p. 102-108.
[4] Samarian, Pompei, op. cit., p. 26.
[5] Samarian, Pompei, op. cit., p. 26.
[6] Samarian, Pompei, op. cit., doc. nr. XXVI, p. 215.
