EMIL WILHELM AUGUST von BECKER
Sculptorul Emil Wilhelm August von Becker, este un personaj mai puţin cunoscut astăzi; a fost un artist de mare rafinament în arta sculpturii decorative, în sculptura funerară şi în medalistică.
Emil Wilhelm August von Becker s-a născut în Bucureşti pe 7 iulie 1881 în suburbia Manea Brutaru (astăzi Calea Griviţei no.31, extremitatea dinspre Calea Victoriei). Părinţii săi, August von Becker şi Fredericka Poppe, proveneau din familii a căror genealogie este încărcată de istorie urbană; familii care au ales în final Bucureştii, altor centre europene, unde liber-profesioniştii se puteau remarca cu uşurinţă.
Începutul familiei von Becker în Bucureşti este plasat către mijlocul veacului al XIX-lea. Dacă la începutul secolului al XIX-lea, Bucureştii abia cunoşteau o încropare de viaţă artistică modernă pe fondul conflictului dintre vechea generaţie, fidelă încă tradiţiilor orientale şi generaţia tânără de boieri, adeptă a spiritului modern, în numai cincizeci de ani, noua capitală a regatului României va deveni o urbe europeană în trăsăturile ei esenţiale. Rămâneau desigur detaliile legate de educaţie, igienă, mentalităţi, comportament, stil şi multe altele ale căror manifestări sunt atât de ancorate în cotidianul de astăzi din societatea bucureşteană.
Bucureştii mijlocului de veac al XIX-lea era un centru urban cosmopolit unde elementele etnice central sau sud-est europene se integrau în mai puţin de o generaţie, într-un habitat aflat în perpetuă schimbare vs. europenizare. Existau deja puternice comunităţi de germani, austrieci, maghiari, italieni, ruşi, polonezi, francezi şi mai ales sud-slavi, armeni, greci şi aromâni. Aceste comunităţi etnice formau din perspectiva vieţii economice şi culturale, o coloană vertebrală pentru Bucureştii primei părţi a secolului trecut.
În acest context ajunge în România sculptorul August Becker, născut la Hamburg (unde se afla şi nucleul familei, răspândită prin toată Germania). El a fost adus de regele Carol I, cu prilejul restaurării bisericii de la Curtea de Argeş. În cadrul acestor lucrări, August Becker a restaurat ornamentele acoperişului de plumb, el fiind dealtfel un neegalat gravor şi modelator în metal.
Fusese recomandat regelui Carol I de o rudă mai vârstnică, pe nume tot August Becker, pictor peisagist şi portretist, care predase lecţii de desen fiicelor reginei Victoria, realizând şi câteva portrete ale familiei regale britanice. Într-un asemenea cadru – de oarecare intimitate – l-a portretizat şi pe Carol I – într-unul dintre peisajele sale din preajma curţii regale britanice. Cu acest prilej, pictorul amintit leagă cunoştinţă cu viitorul domnitor şi rege al României, Carol I de Hohenzollern. La sugestiile pictorului August von Becker – privind cererea regelui Carol de a angaja o serie de artişti profesionişti pentru proiectele sale din România -, gravorul şi sculptorul August von Becker ajunge în România iar ulterior în Bucureşti, unde sa va stabili definitiv. La scurtă vreme, se va căsători cu Fredericka Poppe, cu care va avea trei copii. Va rămâne în continuare în anturajul curţii regale onorând numeroase comenzi de ordin privat sau public. A lucrat în atelierele de gravuri ale lui Fessler după terminarea proiectului de la Curtea de Argeş.
Fredericka Poppe s-a născut la Bucureşti, fiind fiica lui Frederick Poppe şi Annei Bem. Tatăl Frederickăi era tot sculptor şi gravor în os şi lemn. El s-a născut în Hamburg şi s-a stabilit în Bucureşti, probabil la puţin timp după începutul veacului al XIX-lea, în suburbia Popa Tatu, pe strada Numa Pompiliu 13 (astăzi strada gen.Dona, casa existând şi azi, păstrând chiar şi elementele de ambient specifice veacului XIX de mijloc).
Frederick Dietrich Poppe este consemnat şi de George Uscătescu, care aminteşte de “Sion Pieptănarul” ale cărui podoabe de os pentru diversele coafuri ale bucureştencelor din clasa de sus sau de mijloc, erau apreciate. Alături de această îndeletnicire, Dietrich se relaxa vânând raţe sălbatice în zilele de duminică în balta neamenajată a Cişmigiului unde adesea se întâlnea cu Bibescu Vodă, foarte preocupat cu reamenajarea bălţii, într-un parc de factură modernă.
Soţia sa, Anna Poppe, s-a născut în Austria, fiind fiica generalului Bem (potrivit actului de deces al lui Dietrich, soţul Annei Bem). În adolescenţă a voiajat foarte mult la Paris dar şi în spaţiul german; mama sa, Anna, murind de tânără. Anna Bem, strigată adesea şi Naunette a primit în 1850 de la generalul Bem (după ce acesta trecuse între timp la islamism), un “feuerstein” – o veritabilă piatră preţioasă care a aparţinut lui Amurad Paşa – mai exact turbanului acestuia. Anna Bem va ajunge în Bucureşti – nu ştim cu certitudine în ce context – unde se va căsători cu Frederick Dietrich Poppe iar la puţin timp o vor avea pe Fredericka Poppe, care va deveni după mijlocul veacului al XIX-lea, soţia lui August von Becker.
Cei doi vor avea trei copii: Amalia Anna Augusta von Becker în 1877; un băiat pe nume Emil care a decedat la vărsta de zece ani şi mai apoi pe Emil Wilhelm August von Becker, în 1881. Suntem aşadar în frământata perioadă cuprinsă între 1877-1888, când România îşi dobândeşte independenţa proclamându-se ulterior regat. În planul economic, social şi cultural, aceste realizări politice au creat un cadru favorabil de manifestare (sprijinit şi de legislaţia liberală aflată în plină derulare parlamemtară între 1876-1888) pentru familiile cu profesiuni liberale. Bucureştii acestei perioade de final de veac XIX, se afla în plin proces de modernizare, se construia mult după modele arhitecturii franceze, vieneze sau berlineze, fiind aşadar pentru tânăra familie von Becker, un spaţiu care se aştepta a fi cucerit, ceea ce se va şi întâmpla în deceniile care vor urma după 1900.
Amalia Anna Augusta von Becker, botezată de Melie Gusti von Becker, s-a căsătorit cu pictorul danez Andreas Hansen. Acesta lucra în manufactura regală daneză deşi familia sa picta porţelan şi îşi câştiga astfel existenţa. Către 1900 şi-a urmat soţul în Danemarca cu care a avut doi copii: o fată, Jeanette, născută la Copenhaga dar care după 1947 se va stabili în Germania; mai apoi un băiat, Andreas, care va ajunge pictor decorator. Deşi acesta a revenit la Bucureşti după un scurt periplu californian, după 1947 se va stabili în Elveţia.
Emil Wilhelm August von Becker, al treilea copil al soţilor August von Becker şi Anna Popper, s-a născut pe 7 iulie 1881 la Bucureşti. A fost botezat în religia protestantă precum părinţii săi, naşa sa fiind contesa Marie von Adlersflugel, domnişoară de companie a reginei Elisabeta, alături de familia Redewige. Din nefericire, Marie va muri – mult mai târziu – în azilul comunităţii germane – de care s-a îngrijit cu multă minuţiozitate tocmai băiatul pe care-l botezase.
Wilhelm August îşi va petrece copilăria la reşedinţa bunicilor din Numa Pompiliu, bunica sa dinspre mamă, Anna Bem, contribuind la formarea deprinderilor artistice ale tânărului. A urmat cursurile primare şi liceale la Şcoala germană a comunităţii germane Evanghelice din Bucureşti, la 18 ani fiind un veritabil poliglot, vorbind germana, franceza, engleza şi italiana. Limba română era vorbită în mod firesc.
Curând, Wilhelm August, îşi începe ucenicia în atelierul sculptorului Ion Georgescu, părinte al sculpturii româneşti moderne, director al Şcolii de Belle Arte. Ulterior, timp de un an, îşi continuă ucenicia în atelierul lui Luigi Buzzi şi Brida din Milano, către 1902 absolvind Şcoala de sculptură Breza din Milano. În atelierul lui Ion Georgescu, Wilhelm August a fost remarcat de arhitectul I.Berindei care-l va trimite la Paris în 1903, la profesorul Sporrer. Un an mai târziu, Wilhelm August se afla la Institutul Regal de Arte din Munchen unde a studiat scuptura şi arhitectura. În 1906 obţine – cu un an mai devreme – tabla de onoare a Institutului amintit.
Reîntors în România în acelaşi an – când se sărbătorea şi jubileul urcării pe tronul României a regelui Carol I (40 de ani) – se căsătoreşte cu Maria Faust, fiica sculptorului decorator Ioszef Faust, german născut la Lemberg în Galiţia, într-o familie de muzicieni. Dealtfel, Wilhelm August îşi cunoaşte viitoarea soţie în atelierele lui Iosef Faust cu care a lucrat încă înainte de 1906 în vacanţe – pentru expoziţia universală de la Paris din 1900 (pavilionul românesc); catapetesme pentru expoziţia jubiliară din 1906.
Maria Faust a mai avut o soră, Eugenia care s-a căsătorit – către începutul veacului nostru – cu Rudolf Huyer, proprietarul lăptăriei Flora de la rondul 2 de la Şoseaua Kiselleff 39.
Dar, să ne oprim puţin la perioada cuprinsă între 1906-1914. Sculptorul Becker, avea deja un nume în domeniul sculpturii decorative în piatră, drept pentru care, este angajat într-o lucrare fără precedent pentru cariera sa. Doctorul legist Nicolae Minovici, îşi ridica la acea vreme o clădire impetuoasă la marginea Bucureştilor, în mijlocul unor ţinuturi aproape sălbatice la acea vreme – 1905. Minunata clădire – cunoscută şi sub numele de “Vila cu clopoţei” – era deja terminată la începutul anului 1906; arhitectul Cristofi Cerkez, realizând planurile casei după sugestiile doctorului şi monitorizând şantierul, în mod gratuit.
Rămânea de găsit artistul potrivit care să pună în valoare clădirea prin detalii decorative în piatră. După succesele sale deja amintite, Wilhelm August von Becker, a fost ales să gândească punerea în valoare atât a clădirii cât şi ridicarea unui ansamblu care să o integreze în peisaj. Astfel, sunt realizate dantelăriile în piatră care încadrează ferestrele parterului, intrarea în clădire şi loggia de la primul etaj. Au fost alese motive decorative care domina epoca: Art Nouveau. Motive florale variate se întrepătrund armonios cu motive zoomorfe fantastice, intrarea fiind păzită de doi lei pe a căror capete se sprijină principala intrare.
A urmat apoi, realizarea unui adevărat complex, care poate fi văzut şi astăzi. August von Becker, sculptează o scară monumentală din piatră, desfăşurând o varietate de motive florale; pe balustrăzile ei, se află ghiceve de flori, sculptate în piatră, cu aceleaşi motive. Aleea care porneşte de la scară, se opreşte la o altă bijuterie în piatră, o fântână care îmbină modernul artei decorative cu arhaicul acoperiş muntenesc din lemn.
În acelaşi stil, sculptorul realizează o bancă de odihnă în apăropierea vilei şi numeroase tipuri de vase ornamnetale pentru flori care îmbogăţeau peisajul aleilor care străbăteau matrea prooprietate d epeste 10 000 m.p.
Aceste realizări artistice ale sculptorului August von Becker sunt cele mai numeroase aflate laolaltă, şi aproape singurele expuse în spaţiu public. Majoritatea lucrărilor sale se află în proprietatea familiei Becker din Bucureşti.
Emil Wilhelm August von Becker a avut numeroase realizări în domenii variate precum monumente publice sau funerare, statui, clădiri cu sculptură ornamentală, publice sau private, busturi, cavouri, grădini publice sau private, medalistică, numismatică, măşti mortuare, etc, realizate în atelierul său din strada Bateriilor.
A fost fondator şi ulterior vicepreşedinte al sindicatului Artelor Frumoase; curator şi preşedinte al comunităţii de ajutor “Armenpflege”; onorează numeroase lucrări pentru casa regală, îndeosebi cu prilejul nunţii principelui Carol din 1921; a avut raporturi cu lumea politică şi intelectuală românească şi europeană.
Wilhelm August, primeşte prin dota soţiei sale, un teren şi locuinţă pe strada Bateriilor unde se afla deja din 1906 un atelier de sculptură decorativă, extins ulterior, până în 1920. Locuinţa şi atelierul au fost distruse de buldozere în deceniul opt al veacului nostru.
August Wilhelm şi-a numit familia – deosebit de vastă – “Beckerbaum” – ‘copacul Becker’. Sunt numeroase mărturii care atestă vechimea acestei familii atât în istorie cât mai ales în domeniul artelor.
În veacul al XVII-lea, a trăit un mare gravor şi medalist pe nume Becker Filip care a primit scrisori de nobleţe şi a lucrat la curtea ţarului Petru cel Mare. Către 1694, pastorul protestant Balthazar Wilhelm Becker a publicat la Amsterdam lucrarea “lumea fermecată” unde a încercat să demonstreze că diavolul nu este decât o alegorie. În veacul al XVIII-lea, Wilhelm Becker, critic de artă antică scrie un studiu “Augusteum” pe care îl va publica fiul său, Wilhelm August Becker, la Dresda către 1832-1837. Lucrarea face referinţă la vestigiile antice găzduite la Dresda de muzeul “Pergamom”.
A existat un Becker(Leonard Nicolas), conte sub Napoleaon I, care a participat la bătălia de la Rochefort. În veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea au existat foarte mulţi din familia Becker cu numele de August, marea lor majoritate gravori, sculptori şi pictori. Mulţi din familia Becker au fost turnători de clopote “GlockenGiesser” şi “Zinnigiesser”. La mijlocul veacului al XIX-lea, o ramură a familiei Becker ajunge şi în România, stabilindu-se – cum am văzut – la Bucureşti.
Emil Wilhelm August von Becker a avut trei copii, între care cei doi băieţi au murit fără a avea moştenitori. Primul copil, Wilhelm von Becker (Willi), a lucrat în atelierul tatălui (de pe strada Bateriilor) pănă în 1935 când a început să se ocupe de problemle administrative ale atelierului, supraveghiind lucrările. Treptat îşi încropeşte o proprie afacere cu materiale de construcţii (era epoca marilor construcţii în Bucureşti – 1935-1940, legate îndeosebi de serbările “Lunii Bucureştilor”), părăsind domeniul tatălui său. În anul 1935 se va căsători dar peste numai zece ani (1945), va fi ucis de militari ruşi deoarece nu s-a lăsat tâlhărit în plină stradă.
Al doilea copil, Emil Becker, îşi va forma deprinderi în arta modelării până la absolvirea bacalaureatului, după care a urmat dreptul fără să profeseze vreodată. După 1944 îl întâlnim angajat ca simplu muncitor la şantierul Casei Scânteii – care abia se deschisese – contribuind la realizarea elementelor sculpturale decorative ale ansamblului arhitectural.
Ultimul copil a fost o fată, Else Becker care a urmat cursurile pensionului Sfânta Maria de călugăriţe de pe Pitar Moş (azi Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti). La pension a deprins arta picturii, participând la expoziţii anuale pentru a-i ajuta pe săraci cu banii primiţi. În anul 1935 s-a căsătorit cu ofiţerul de geniu Stelian Şerbănescu, căsătorie care a trebuit să aştepte aproape patru ani. Banii necesari pentru organizarea ei, sculptorul Wilhelm August Becker i-a avut abia în 1935, bani obţinuţi în urma unei comenzi realizate din 1929, comandate de liberali, dar care pierzând alegerile, comanda sa a rămas neplătită până la revenirea lor în 1935 (guvernarea Tăttărăscu). Comanda nu era altceva decât cele patru muze care pot fi admirate astăzi pe faţada Universităţii Bucureşti, creaţii pentru care Else Becker chiar a pozat.
Ajuns colonel în anii celui de-al doilea război mondial, soţul Elsei Becker va fi disponibilizat de comunişti în 1948, la 39 de ani, fiind silit ulterior să se pensioneze. Soţii Şerbănescu şi Else Becker au avut o fată, pe nume Apolonia Paraschiva Rodica von Becker, în 1935 octobrie 14, botezată de Apolonia Gagel; familia Gagel era proprietara fabricii de panificaţie Otto Gagel, astăzi dispărută.
În anii puterii populare, Apolonia Paraschiva, după abandonarea Politehnicii în anul al doilea, a reluat studiile la profilul biologie, la cererea tatălui său, pentru a-şi pune în valoare talentul la desen; după absolvire a profesat în învăţământ ca profesor de biologie; acum este pensionară şi se zbate pentru a conserva marea moştenire a ceea ce Emil Wilhelm August von Becker obişnuia să numească “Beckerbaum”.
Acest scurt excurs biografic asupra unei familii de liberi profesionişti, de origine germană, dar care a reuşit într-o generaţie să se asimileze cultural şi identitar în spaţiul românesc, are cel puţin o dublă relevanţă istorică: prezentarea pe scurt a unui proces de integrare în societatea bucureşteană a unei familii venite din afara spaţiului românesc iar pe de altă parte reprezintă un eşantion consistent referitor la dinamismul comunităţii germane din Bucureşti din veacul XIX şi primele patru decenii ale secolului nostru.
Este de dorit ca această modestă reactualizare a unui personaj uitat cu desăvârşire, să fie privită şi prin prisma modalităţilor prin care o familie din burghezia mijlocie reuşeşte să se ridice într-o generaţie, doar prin sprijinul unei profesiuni liberale, într-un spaţiu necunoscut, într-o societate aflată în curs de modernizare şi aşadar imprevizibilă.
De remarcat în final faptul că personajul principal evocat în acest material, şi-a lăsat urmele în mai toate realizările monumentale de marcă din Bucureşti (Vila Doctor Nicolae Minovici, Banca Marmorosch, Palatul Cotroceni, Monumentul eroului necunoscut şi altele); Mausoleul de la Mărăşeşşsti, clopotul bisericii de la Buşteni precum şi al bisericii din Alba –Postăvari, etc)
*) Pentru realizarea acestui material se aduce de către autor mulţumirile cuvenite doamnei Apolonia Paraschiva Rodica von Becker pentru informaţiile primare oferite.
adrian majuru
