EVOLUŢIA GÂNDIRII POLITICE A ROMÂNILOR ARDELENI (SEC. XVIII-XIX)
Constituirea în state naţionale a popoarelor mici şi mijlocii din centrul şi sud-estul Europei a fost un proces complex şi îndelungat, determinat de apariţia şi cristalizarea unor concepte politice care au produs mutaţii în mentalitate şi au generat acţiuni.
Majoritatea realizărilor politice din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea fuseseră cerute şi justificate de români încă înainte de 1800. La sfârşitul secolului al XVIII-lea erau deja formulate concepte ca „naţiune”, „conştiinţă naţională”, „renaştere naţională şi spirituală”.
Germenii conştiinţei naţionale apar în secolul al XVII-lea când, prin teza unităţii de origine şi a latinităţii limbii lor, Dimitrie Cantemir fundamentează conştiinţa etnică.
O evoluţie constantă a conştiinţei naţionale şi a ideologiei naţionale moderne poate fi urmărită de-a lungul unui secol, începând cu activitatea episcopului Ioan Inocenţiu Micu-Klein, continuând cu studii erudite de istorie şi lingvistică ale corifeilor Şcolii Ardelene şi ale unor cărturari din Principate, până la teoriile social-politice liberale ale generaţiei de la 1848.
Ataşamentul faţă de un sistem de valori comune şi întrepătrunderea nivelurilor culturale au dus cu timpul la formarea unei conştiinţe de sine care, odată cu ancorarea mai puternică a luptei politice în realităţile sociale şi economice, începe să fie dominată de ideea naţională.
La începutul secolului al XVIII-lea, de-a lungul câtorva decenii, conducătorii clerului unit din Transilvania au interpretat a doua Diplomă Leopoldină drept un act prin care românilor le era permisă ridicarea la gradul de cea de-a patra naţiune. Respectarea promisiunilor cuprinse în acest act a generat o tenace activitate politică, care a dus şi la cristalizarea conceptului de naţiune.
Sub forma unei naţionalităţi unite, cu o bază a comunităţii de natură etnică apar românii ardeleni pentru prima dată în concepţia lui Ioan Inocenţiu Micu-Klein, care, în 1735, cerea egala îndreptăţire politică „a celei mai numeroase naţiuni din Ardeal” care „dă visteriei statului cele mai multe contribuţiuni” şi care, prin „virtute, ştiinţă şi iscusinţa treburilor publice”[1] nu este cu nimic inferioară naţiunii maghiare.
Practicile religioase, combinate cu tradiţii imemoriale, creaseră în timp un spirit de comunitate ce lega vieţile individuale într-un tot, născând un sentiment de solidaritate.
Această solidaritate, care era de esenţă religioasă, a dat o orientare modernă concepţiei lui Ioan Inocenţiu Micu-Klein despre naţiune, pentru că cel mai ades folosea termenul „natio”, în sensul de comuniune prin origini, obiceiuri, religie.
Superioară acestei concepţii, cea a cărturarilor greco-catolici de la jumătatea secolului al XVIII-lea era exprimată prin sintagma „Romano-Valachus”, care încerca să pună în evidenţă individualitatea latină a românilor, care îi separa de celelalte popoare ortodoxe de origine slavă. Prin scoaterea românilor din lumea ortodoxă, considerând Unirea cu Biserica Romei ca o întoarcere spre originile romane, cărturarii uniţi sugerau o concepţie etnico-culturală a naţiunii şi păreau să pună cerinţele de naţionalitate etnică în faţa religiei.
Pentru lumea satului, religia determina cadrul de referinţă pământeană. Atunci când se gândeau la o apartenenţă mai largă decât familia sau satul, ţăranii considerau că fac parte din lumea ortodoxă. Lupta pe care au dus-o în secolul al XVIII-lea alături de sârbi şi sub protecţia mai mult sau mai puţin explicită a Rusiei denotă un sentiment de solidaritate mai puternic faţă de aceia decât faţă de românii greco-catolici. Astfel, la jumătatea secolului al XVIII-lea a apărut o formă de conştiinţă denumită „naţiune-confesiune”.
În antiteză, elita intelectuală, care se implicase în lumea modernă, având acces la cultura occidentală care le punea la îndemână o bogăţie de idei pe care le puteau compara în mod critic, gândea tot mai mult în funcţie de „naţiune” ca instituţie ce dă semnificaţie şi scop existenţei pământeşti a oamenilor.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea se produce o schimbare în gândirea românilor ardeleni, care încep să-şi sprijine acţiunile pe temeiul istoric, cel confesional fiind aproape total părăsit. Explicaţia se găseşte în puternicul impuls pe care-l dau vieţii culturale româneşti tinerii intelectuali educaţi la Congregaţia „De Propaganda Fidae” din Roma.
În Supplex Libellus Valachorum accentul se pune pe argumentul istoric – originea şi vechimea neamului nostru. În încheierea acestui act ce cuprindea fundamentarea ştiinţifică a drepturilor unui popor şi revendicările sale grupate în jurul unui adevărat program politic, semnatarii cereau instrumentul prin care vor vorbi românii ardeleni la 1848 – conferinţa naţională.[2]
Dar nici formula istorică – asemenea celei confesionale – nu a dus la rezultatul dorit. Forma de manifestare era petiţia. Cele mai importante până la 1848 au fost Suplicele din 1830 şi 1842.[3]
Sub influenţa ideilor Revoluţiei franceze, gândirea politică a Transilvaniei se dezvoltă către o democraţie socială şi parlamentară, ca bază a revendicărilor naţionale. Este o gândire politică cu puncte de plecare democratice, preocupată de progresul în toate direcţiile, ţinând seama de nivelul politic şi intelectual al Europei.
În Declaraţia citită de Simion Bărnuţiu pe Câmpia Libertăţii de la Blaj – care a constituit programul politic director pentru linia pe care o vor urma şi acţiunile ce le vor întreprinde românii ardeleni până la Marea Unire – dezideratele au sporit considerabil şi ele sunt prezentate de către oamenii politici în numele naţiunii române politice.
După instaurarea regimului dualist românii îşi vor continua lupta pentru emancipare naţională şi socială în formula respectului pentru constituţia veche a Transilvaniei, cea care susţine – confirmată fiind de Diploma Leopoldină din 1691 – autonomia Transilvaniei, considerată ca ţară independentă. Numai cu această condiţie Ardealul acceptase sceptrul austriac, iar românii nu au consimţit niciodată la unirea cu Ungaria.
Drumul ascendent al mişcării petiţionare, punctat de numeroase memorii din perioada constituţională, de Marea petiţie din 1866, de Pronunciamentul de la Blaj şi de cele redactate după instaurarea dualismului, înregistrează un spectaculos salt calitativ prin Memorialul din 1882.[4]
Cu realizarea hotărârii Conferinţei Naţionale a P.N.R. din 1881, de a se întocmi un document cuprinzător, limpede ca exprimare şi care să se adreseze nu împăratului, ci opiniei publice din ţară şi străinătate, a fost iniţial însărcinat Vincenţiu Babeş.[5] Documentul a fost însă redactat şi publicat de George Bariţiu în 1882. Memorialul – cum este cunoscut – va avea o profundă înrâurire asupra întregii mişcări memorandiste a deceniului prin noile sale orientări şi prin puternicul ecou pe care l-a avut în străinătate.
Ziarul „Insbruker Nachrichter” scria: „… Memorandul acesta descrie istoria patimilor de o mie de ani a poporului român, într-o limbă clară, serioasă, bărbătească şi convingătoare, combătând pe adversari tocmai cu armele lor. După ce ai terminat această lectură te întrebi, fără voie, de unde a luat acest popor tăria de viaţă cu care să poată lupta şi rezista în lunga serie de ani – o mie, la nenumărate atacuri date asupra vieţii sale”[6].
Ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a fost martorul unor acţiuni de o intensitate necunoscută până atunci, împotriva dualismului, din partea tuturor naţionalităţilor din Imperiul Austro-Ungar, la loc de cinste situându-se Memorandul Românilor din Transilvania şi Ungaria către Majestatea Sa Imperială şi Regală Apostolică Francisc Iosif I – Împărat al Austriei[7].
Apreciat ca „cel mai cuprinzător act de acuzare adus de români împotriva regimului dualist”[8] Memorandul, aparent, poate fi considerat punctul de vârf al unui şir lung de jalbe şi memorii adresate de românii ardeleni pe parcursul a două secole supremei autorităţi politice a monarhiei austriece. În realitate însă a însemnat mult mai mult prin consecinţele sale.
Mişcarea memorandistă a influenţat puternic şi benefic în mod deosebit trei segmente ale opiniei publice: opinia publică românească din Transilvania care, spulberându-se „mitul Vienei”, devine mai conştientă de menirea şi ţelurile sale în cadrul naţiunii române; opinia publică din România, unde, mai ales prin activitatea Ligii Culturale, se propagă şi întreţine cu deosebit succes ideea unităţii naţionale a tuturor românilor; şi opinia publică europeană, în primul rând aceea din ţările ostile Triplei Alianţe, pentru care situaţia naţionalităţilor din cadrul Imperiului Austro-Ungar, şi a românilor în special, devine o problemă de interes general.[9]
Un rol important în Mişcarea memorandistă a jucat dr. Aurel Mureşianu şi ziarul pe care-l conducea. „Gazeta Transilvaniei” a fost considerat ca organ al intereselor naţionale şi mult timp singura şcoală politică a românilor ardeleni.
Împlinirea Programului Partidului Naţional, în principal prin intermediul „Gazetei” devenite ziarul oficial al P.N.R., a constituit baza activităţii politice a lui Aurel Mureşianu, neabătut din calea devenită tradiţională în familia Mureşenilor – „calea de a munci pe ogorul înţelenit al neamului românesc”[10].
Cultura, talentul, intransigenţa caracterului şi mai ales luciditatea politică fac din dr. Aurel Mureşianu una dintre cele mai remarcabile personalităţi ale Mişcării memorandiste. El este primul care încă din 1885 – în ciclul de articole Românii, Tronul şi opinia publică –susţine necesitatea întocmirii unui memorand adresat Coroanei. Este autorul unuia dintre cele două proiecte de Memorandum[11], iar în timpul procesului s-a remarcat ca apărător şi ca unul dintre cei care au compus Declaraţia citită de dr. I. Raţiu.[12]
Aşa după cum îl caracterizează Octavian Goga, „… patriarh[ul] presei din Ardeal, ale cărui articole le ceteam zilnic cu profundă veneraţie în tinereţea noastră, avea însuşirile care-l predestinau rolului de îndrumător al opiniei publice la noi… Toate faptele politice care se săvârşeau în vremea lui îi purtau pecetea individuală. Nu era comentatorul care vine din urmă, ci, la cele mai multe ocazii, autorul gândului iniţial. În acest chip, fie că la Viena fonda societatea «România Jună», fie că scria articole la revistele din străinătate sau contribuia acasă la întemeierea vechiului Partid Naţional, fie că făcea închisoare la Cluj sau compunea «Memorandul» către împărat, Aurel Mureşianu era în acţiunea permanentă a evoluţiei unui popor”[13].
Mişcarea memorandistă – prin caracterul ei, prin scopul urmărit, prin mutaţiile pe care le-a generat în sfera ideii de unitate naţională, prin cristalizarea pe care o producea în ideologia P.N.R. – pregăteşte marele act al Unirii. Dar până la realizarea, în 1918, a principalului obiectiv al programului naţional, românii transilvăneni au parcurs un drum lung, de luptă continuă, în care secolul al XIX-lea a reprezentat o perioadă de progrese, obţinute însă într-un ritm lent. A existat mereu un decalaj cronologic între emiterea unei idei şi punerea ei în operă.
Toate aceste acte politice au reprezentat – fiecare în parte – o anumită etapă în istoria luptei pentru păstrarea fiinţei naţionale şi trepte în evoluţia gândirii politice.
autor:Sanda-Maria BUTA
[1] Magyar Orsjagos Leveltar, Budapesta, Erdélyi Kancellaria 1735/28.
[2] David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.
[3] Istoria României, Bucureşti, Editura Academică, 1964, vol. II.
[4] S. Polverejan, N. Cordoş, Mişcarea memorandistă în documente, Cluj, Editura Dacia, 1973, p. 25.
[5] Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov, Arhiva Mureşenilor, Dosar 555, doc. nr. 1900.
[6] Apud E. Micu, Contribuţii la istoricul Memorandului, în „Gazeta Juridică a Transilvaniei”, Braşov, 1947, p. 7.
[7] Titlul exemplarului original al Memorandului prezentat de românii ardeleni Cabinetului Imperial din Viena.
[8] Vasile Netea, Istoria Memorandului românilor din Transilvania şi Banat, Bucureşti, 1947, p. 95.
[9] S. Polverejan, N. Cordoş, op. cit., p. 23.
[10] Drapelul, 9/12 iunie 1909.
[11] Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov, Arhiva Mureşenilor, nr. inv. 12348.
[12] Epoca, nr. 3, 3 februarie 1929; E. Micu, loc. cit.
[13] O. Goga, Un gazetar de lege veche, în „Ţara noastră”, Cluj, an VII, 1926, nr. 22.
The Evolution of the Political Thought of the Romanians from Transylvania
in the 18th and 19th Centuries
Abstract
The political achievements of the Romanians from Transylvania in the 19th century and at the beginning of the 20th one were obtained as a result of the requests and struggles from even before the year 1800.
The Romanians’ fight for national emancipation started in the 18th century, during the time of the bishop Ioan Inocenţiu Micu-Klein. He elaborated many religious and historical notions, thus creating a religious solidarity and he spread the usage of the term “natio”, which meant communion through origins, customs and religion.
At the beginning of the 19th century and moreover during the Revolution from 1848 the focus was held by the historical causes of the Romanians’ wish to obtain freedom and equal rights with the other nations from Transylvania. The memorandums and petitions addressed by the Romanians’ representatives to the authorities of the Austro-Hungarian Empire would become the main way of social and political protest in the 19th century.
After 1881, when the National Romanian Party unified itself, we can talk about a superior level that the Romanian political thought reached: the political fight. One of the most important memorandums addressed to the Austro-Hungarian Empire was the one from 1892. This one triggered in Transylvania a movement that was lead, among others, by Dr. Aurel Mureşianu, who was also at the head of the newspaper from Braşov, “The Transylvania’s Gazette”.