Pentru o istorie a veseliei

România a avut mereu o istorie complicată, iar scurtele peroiade de linişte şi  prosperitate durau cât să ne tragem suflul între numeroasele runde ale unui meci milenar cu istoria: supravieţuirea.

Cu sute de ani în urmă, “ieşirea din istorie” era o binefacere accesibilă numai celor privilegiaţi de soartă. Până tărziu, în timpurile moderne, majoritatea românilor au trăit cu mult dincolo de frontierele bucuriei lipsite de griji.

Pentru întreaga noastră istorie, veche şi premodernă, gesturile bucuriei se consumau fie la un popas între drumuri fie într-un răgaz al bâlciurilor și iarmaroacelor. Pentru curiozitatea mulțimilor se desfășurau la mari sărbători religioase, alaiuri domnești, îndeosbi pentru a-l petrece pe domnul țării de la Mitropolie la Curtea Domnească.

Cea dintîi schimbare a fost determinată de evenimentele oficiale precum intrarea lui Alexandru Ioan Cuza la Cameră şi sosirea la Bucureşti a domnitorului Carol I. De atunci, în fiecare an a existat festivitatea naţională a unei sărbători. Pentru început aceea de 9 mai. Au urmat 1 mai, 30 decembrie, 23 august etc.

Pentru generaţiile urbane care au apărut după 1850 primele decupaje ale tihnei şi relaxării sunt construite în mijlocul familiei lărgite până la cele mai îndepărtate neamuri.

Timpul urban destinat distracţiei înseamnă valorizarea tuturor posibililor parteneri de ludic şi dialog iar acest model a fost introdus şi de sus in jos, prin viaţa cotidiană adoptată de familia domnitoare după 1860.

Eticheta, rigurozitatea evenimentului oficial au oferit alte valenţe ludicului, coborând în toate palierele sociale urbane, consumatoare ale acestui tip de afişare; altfel un joc de societate cu reguli foarte stricte, de vestimentaţie şi comportament.

Distracţia ecvestră a devenit accesibilă după deschiderea primelor manéjuri în marile oraşe, după 1870. Echitaţia însemna o adevărată şcoală de viaţă care modela comportamente şi valoriza noi preocupări.

Pentru liberii-profesionişti, latura superioară a clasei de mijloc dispărută astăzi, ludicul, distracţia, bucuriile, se ascundeau cu toatele în cel mai potritvit refugiu: moşia sau ferma. Nu era doar o casă de vacanţă ci mai ales un spaţiu al traiului sezonier, pentru câteva luni pe an.

Marea majoritate a românilor a rămas ancorată în bucuria consumată patriarhal, o lume restrânsă de cele mai multe ori la familiei și casei. Specifică ruralului, această formă de socializare restrânsă la mahala a devenit majoritară după 1950, odată cu explozia demografică a cartierelor muncitoreşti.

Masa şi accesoriile ei obişnuite, care au modelat coduri vestimentare şi comportamentale, devine un mod de distracție opţională după 1920, sau nu mai reprezintă punctul de plecare în organizarea unei întâlniri sau a unui eveniment. Totuşi bucuria de a fi alături de ceilalţi s-a conservat, cel puţin până la cartelarea alimentelor din anii puterii populare.

Oraşul înseamnă şi plimbare iar oamenii discutând pe stradă cu atitudini destinse şi chipuri care zâmbesc, atenţi cu detaliul vestimentar, reprezintă semnele unei societăţi echilibrate.

Simplitatea şi naturaleţea bucuriei de a fi alături de celalălt, de până la începutul anilor 1940, au plonjat în bucuria de “a fi” alături de partid, în anii 1950. Simţul umorului mai fisura uneori ierarhia defilărilor.

Balul, cu toate accesoriile lui mondene şi de bucurii mărunte legate atât de pregătirea lui cât şi de poveştile care îi urmau, cunoaşte metamorfoze variate după 1930: de la ceaiul dansant al mijlocului de secol XX  la discoteca de mai târziu.

Se petrec şi schimbări de atitudine ale spaţiului public faţă de intimitatea dansului: spaţiul deschis de altă dată va lăsa loc cluburilor mai degrabă nocturne.
Astăzi, dorinţa de a fi mai aproape, de a reduce la nimic armele seducţiei, de a trece rapid prin toate formele de  atracţie, au determinat schimbări de atitudine şi mai ales de opţiuni, faţă de tipul de consum al distracţiei publice. Vestimentația se restrânge pentru a atrage și convinge mai ușor iar gesturile devin mai curajoase față de partener, înlocuind uneori cuvintele.

Locuitorii oraşelor româneşti au descoperit vilegiatura şi excursia montană după 1918 şi a devenit o modalitate foarte populară de consum al timpului liber,  în anii puterii populare

Vacanţa la mare este şi ea o cucerire interbelică dar a devenit accesibilă oamenilor obişnuiţi după 1950 mai ales prin politica sindicatelor și a organizațiilor de tineret.

Automobilismul este un alt prilej de distracţie atât pentru călătorii cât şi pentru cele dintîi întreceri sportive, care apar la noi după primul război mondial.

Interbelicul este sinonim aproape cu distracţii noi pe care oraşele noastre se obişnuiesc să le vadă şi chiar să le organizeze: patinajul pe lacurile naturale, golful pe terenuri special amenajate iar pentru cei care pot pleca la mari distanţe de zidurile cetăţii, devine foarte căutată o nobilă ocupaţie: vânătoarea.

Apoi tenisul de câmp, ciclismul, ştrandul, sunt şi ele distracţii ale interbelicului. Începând cu anii 1930 sunt amenajate cele mai numeroase terenuri de sport dar și primele ştranduri în zona lacurilor, Herăstrău, Floreasca, Tei, Băneasa şi Griviţa , incluse după 1935 în Parcul Naţional Regele Carol al II-lea.

Jocurile de societate i-a cucerit pe locuitorii oraşelor. Pentru finalul secolului al XIX-lea foarte populare erau jocurile de cărţi pentru ca,  începând cu anii 1940, mult mai populare să ajungă şahul şi tablele, aproape singurele distracţii populare acceptate de comunişti.

Bâlciul, iarmarocul, Târgul de Moşi a fost întotdeauna un prilej de distracţie dar şi de neaşteptate curiozităţi. Serbările câmpeneşti prilejuite de sărbători religioase coboară mult în istorie. “Datul în dulap” a supravieţuit timpurilor trasformându-se în carusel atunci când electricitatea a pătruns în mijlocul distracţiei.

Distracţia organizată de profesionişti se separă treptat de bâlci şi iarmaroc. Circul va câştiga definitiv teren în faţa senzaţionalului de moment abia în anii puterii populare.

Nu suntem foarte diferiţi de alţii. Nici mai serioşi, nici ieşiţi din comun. Inventăm, poate mai multe momente de bucurie măruntă, nimicuri dulci ale unei vieţi într-o ţară complicată.

Dacă bucuria era cândva mai prezentă, poate mai expusă vederii și cu variații pe măsura dorințelor, astăzi apare și gestul anonim al ludicului colorând trotuarele și calcanele caselor, ca un posibil îndemn: nu vă pierdeţi simţul umorului!

***

Bucureştiul – precum toate aşezările lumii cunoscute  – are un trecut construit pe două tipuri de cartografieri istorice diferite. Pe de o parte avem o hartă a spaţiului, orizontală, cronologică, înregistrată de istoria clasică prin documentul scris.  Pe de altă parte există o hartă umană, verticală, care intersectează cronologia şi timpul în sensuri variate. Este cea mai grea perspectivă de abordat, definit şi comentat, deoarece ea se referă la moduri de viaţă, comportamente, gesturi, preocupări, atitudini, traume colective,  care la rândul lor au schimbat spectaculos viaţa oamenilor.

Această călătorie include și o hartă  a începuturilor. Nu puţine sunt opiniile divergente privind aparitia acestui oraş, dar foarte reduse sunt şi preocupările despre hărţile umane, aflate în continuă mişcare, schimbare, devenire.

Bucureştiul a plecat de la un grup de sate de câmpie, bine circumscrise geografic de culoarul sinuos şi băltit al Dâmboviţei de odinioară şi afluenţii săi dispăruţi.  Vom descoperi ca ceea ce consideram a fi  indepartat pe scara cronologiei clasice se afla de fapt, teribil de aproape. Deoarece, in afara povestilor cunoscute şi acceptate oficial de specialişti a existat si povestea oamenilor.  Cunoaştem mahalale, care au apărut, dispărut sau fragmentat în decursul timpului, dar cunoaştem foarte puţine lucruri despre locuitorii lor.

Orașele se nasc și mor de mai multe ori ȋntr-o singură viaţă. Ele au cu fiecare secol trăit o viaţă diferită iar ceea ce rămâne ȋn urmă numim generic «patrimoniu». Bucureștiul are ȋn patrimoniul său multe legende legate de ȋntemeiere dar și o realitate istorică de lungă durată pe care greu o putem descrie foarte pe scurt. Culoarul de mijloc al Dâmboviţei a fost pentru evul mediu unul dintre puţinele locuri de trecere către Ardeal, prin mijlocul pădurilor și al luncilor inundabile care străbăteau câmpiile dunărene ȋn acele timpuri.

Întotdeauna la astfel de intersectări de drumuri comerciale se formau așezări sătești, care ofereau siguranţă celor care tranzitau mărfuri, dar și o piaţă de desfacere a produselor lor. Şi cum astfel de travesări aveau loc ȋncepând cu ȋncetarea ploilor, primăvara, și toamna, ȋnainte de venirea zăpezilor, ȋntreaga regiune s-a adaptat economic traficului negustoresc, fidelizându-l cu organizarea de târguri periodice cum au fost Moșii de Primăvară și Moșii de Toamnă. Satele  Bucureștiului de azi au avut un astfel de târg, pe care orașul l-a păstrat la marginile sale până ȋn modernitate sub numele de «Târgul Moșilor» cu «Oborul de Vite». Iar drumul care ducea la acest târg s-a numit, cum era și firesc, «Calea Moșilor» sau «Podul Târgului de Afară». Dar și vechile drumuri ale negoţului și comerţului regional și european se păstrează ȋn reţeaua stradală a orașului de azi: Calea Victoriei a fost Podul Brașovului ȋnainte de a fi Podul Mogoșoaiei;  vechiul Bulevard al Colţei(azi Lascăr Catargiu, Ghe.Magheru, Nicolae Bălescu și Ion C.Brătianu) a fost Drumul Ploeștilor  iar de acolo drumul mergea tot spre Brașov; Calea Griviţei a fost Podul de Pământ sau Podul Târgoviștei care mergea spre Sibiu;  Calea Rahovei a fost Calea Craiovei ce ducea spre Drobeta și Belgrad; Calea Călărașilor ducea spre Dunăre și Bizanţ; Calea Şerban Vodă de azi era Podul Beilicului, care se continua spre Dunăre cu Şoseaua Giurgiului și a Olteniţei; Şoseaua Vergului era drumul Brăilei. Iar toate aceste drumuri se  ȋntâlneau pentru a trece Dâmboviţa ȋn zona pieţei Unirii de azi, unde se afla un ostrov iar debitul rȋului era mai sinuos oferind posibilităţi de traversare, restul malurilor fiind ȋn general abrupte.

 

Această piaţă eco

nomică regională a intrat la un moment dat ȋn atenţia domnitorului ţării. Şi ȋncepând cu atenţia dată de domnie acestor locuri a ȋnceput și istoria târgului Bucureștilor. O poveste care se desfășoară de peste 600 de ani.

Bucureştii sunt o expresie desăvârşită a coabitării dintre variate şi nebănuite contraste. Putem sublinia că această realitate este singura constantă istorică a unei aşezări aglomerate care s-a adunat cu greu şi în mare grabă; aşezare care se chinuie încă să-şi fabrice o personalitate. Dar toate bucăţile constitutive, aflate într-o diversitate incompatibilă cu uniformitatea atât de dorită, distrug efortul de cosmopolitizare coordonat de o minoritate urbană.

Centrele aglomerate care au eşuat lamentabil în astfel de eforturi certifică faptul că centrul lor elitist subţire şi fragil a fost întotdeauna şantajat de periferia majoritară care în final i-a impus modelul formator. Acest segment al spaţiului periferic, care se confruntă cu un model cultural opus, confruntarea violentă şi definitivă dintre modern şi primitiv, este foarte interesantă în cadrul Bucureştiului, întrucât este un caz în care periferia a învins.

A învins ajutată de impresionantul fond acultural peste care s-au aruncat de-a valma tipare şi modele împrumutate contextual, refuzându-se procesul transformărilor graduale. S-a considerat ca mult mai acceptabilă coabitarea: între lux şi mizerie, între oameni şi câini, între colibe şi palate; între burghez şi cerşetor sau ţiganul despuiat; între noroi sau praf şi îmbrăcămintea elegantă, etc.

Prezentul demers abordează istoria ludicului urban, în comparaţii contemporane pe măsură, din perspectiva coabitărilor amintite. Acestea la rândul lor sunt rezultanta finală a raporturilor adesea incompatibile dintre modern şi primitiv.

Pentru a construi acest demers am abordat întreaga succesiune de surse istorice posibile care acoperă perioada secolelor XIX şi XX, trecând desigur în subsidiar şi perioadele istorice anterioare. Studiul este compartimentat în două mari corpusuri: oraşul şi oamenii.

Istoria este precum o hartă a geografiilor în continuă schimbare. Iar Strada este continentul care s-a modificat continuu pe măsura preocupărilor noastre, balansate între idealuri şi frustări, împliniri sau eşecuri.

Oraşul oriental a aparţinut altor reguli şi altor ritmuri de viaţă. Existau peisaje exclusiv masculine precum si modalităţi de socializare a căror etichetă hrănea o serie întreagă de mitologii şi psihologii ale obedienţei. Oraşul timpului diluat avea o socializare încătuşată rigorilor şi cutumelor cum a fost obligativitatea însoţirii fetelor şi femeilor dincolo de graniţele gineceului familial.

Oraşul modern destramă cu rapiditate atât abuzurile sociale cât şi exigenţele de castă dintre sexe. Modernitatea a însemnat şi dobândirea spaţiului public de către femei. Ele devin stapâne peste întreaga suită de accesorii care hrănesc acest spaţiu şi dau şi o altă direcţie socializării, prin apariţia flirtului, curtoaziei, curtării îndelungate şi finalizate cel mai ades prin obţinerea consimţământului de logodnă. Toate aceste confruntări, competiţii, pânde şi vânători continue, dintre el si ea, au părăsit spaţiul privat pentru a se derula în spaţiul public. Şi pentru ca toată această poveste să aibe cât mai multe capitole au fost create labirinturi, refugii, paranteze, forme şi culori sociale, care s-au diversificat de la o generaţie la alta.

Aceste accesorii cotidiene care au dat un impuls fascinant socializării în oraşele noastre moderne deşi  au o istorie relativ recentă în povestea noastră urbană, de cca 250 de ani, şi au purtat nume precum: teatrul (de vară, de varieteu), cabaretul, cafenele, restaurante şi braserii, balul si dansul de societate de mai târziu, parcuri de promenadă dar şi pentru echitaţie, magazine de lux, agenţii de vacanţă, vilegiatura şi excursiile de final de săptămână, tenisul de camp si sporturile de iarnă, soirele si petreceri private, supeuri şi lecţii de pian etc.

Toate aceste întâmplări au adus la rândul lor, modificări de comportament, de mentalitate, au micşorat distanţele dintre ea şi el, îmbogâţind viaţa cuplului dar şi greutăţi în a o echilibra odată ce Ea a câştigat dreptul de a fi întrebată. S-au petrecut transformări uluitor de rapide în privinţa vestimentaţiei pusă în slujba trupului; jocurile minţii au ieşit din tiparele ceasloavelor şi s-au pus în slujba confortului intim. În cele din urmă, începutul vieţii private, a vieţii de cuplu, a intimităţii de orice fel, s-a mutat în spaţiul public iar socializării i-a revenit cea mai importantă misiune de micşora distanţele atât intre cei doi protagonişti dar şi dintre generaţii.

S-a schimbat şi viaţa de acasă. Rigoarea intimităţii orientale a fost spulberată într-o singura generaţie, undeva între 1830 şi 1860, cind familiile încep a se vizita, înrudite sau mai puţin. Apoi  se petrec  vizite si socializări în interiorul generaţiilor mai tinere. Interiorul caselor se remodelează dupa aceste funcţii sociale, venite de afară iar interioarele se pun în slujba celor de afară.

Într-un final oamenii îşi fac mărturisiri. Dacă la 1830 aproape singurul confesor era preotul prin spovedanie, după mijlocul secolului al XIX-lea, din filele jurnalului intim există un plonjeu ireversibil către mărturisirea exclusiv laică, ajungânduse după 1920, la moda psihologului de familie sau de şcoală.

Socializarea este o poveste continuă. Se schimbă cu fiecare generaţie şi fiecare dintre noi poartă  bagajul instrumentelor de socializare oferite de părinţii noştrii sau alţi adulţi din preajma noastra precum şi modificările pe care le-am adus noi, în cele din urmă, acestor instrumente.

O plimbare prin Bucureşti este o invitatie de a redescoperi fragmente de viaţă uitată, reverberaţii ale unui cotidian aproape dispărut, chipuri şi preocupări nu foarte diferite de ceea ce trăim şi cunoaştem astăzi.

Oameni pe străzi. Aceleaşi străzi de odinioară nu însă aceleaşi chipuri. Aceleaşi suflete foarte posibil însă cu gânduri şi preocupări diferite. Strada nu s-a schimbat foarte mult în ultimii 70 sau 90 de ani. Clădirile au rămas, în multe locuri, încă prezenţe urbane de admirat. Ceva s-a schimbat în mersul lucrurilor, cu vieţile noastre, cu idealurile fiecăruia dintre noi. Oameni pe străzi. Aparenta eleganţă interbelică însemna de fapt mai multă tihnă pentru propria înfăţişare, dincolo de aparenţe. Mai mult timp pentru a privi în jurul tău, de a înţelege forfota, schimbările, neajunsurile sau împlinirile. De aici reuşita în a potrivi hainele, culorile, modele, accesoriile, zâmbetele, saluturile, gândurile.

Oamenii de odinioară, adolescenţi, adulţi şi vârstnici au fost la un moment dat în viaţa lor, bulversată brusc către 1945-1946, obligaţi să accepte metamorfoze nebănuite. Sunt interzise pălăriile, costumul, accesorile vestimentare, inclusiv bijuu-rile, machiajul, parfumul, apa de colonie, detaliile de coafură, pantofii de comandă etc. Anii’50 au obligat mulţimea urbanizată a urbei să supravieţuiască la temperaturi cotidiene de „sub zero grade”, să se camufleze în haine proletare, salopete albastre, sandale, şepci ceferiste. Doamnele aveau la îndemână pentru rochii stamba, basmaua pentru cap, şosetele trei sferturi atunci când se găseau. Totul era cartelat. A fost o trecere ca printr-o clepsidră a suferinţelor. Ceea ce a ieşit pe cealaltă parte a existenţei fiecăruia dintre noi, prin părinţii noştri, este astăzi prea vizibil,  prea lipsit de discreţie, prea expus, prea colorat şi precipitat.

Plimbarea pe stradă, indiferent de ora zilei sau a nopţii avea un scop integrat unui orar mai comprimat sau lejer. Drumul către birou trecea adesea prin aroma unui svarţ la vreo cafenea centrală sau frugalitatea unui un mic dejun de braserie preferată. Drumul către casă după orele de birou, către orele după amiezii, trecea adesea fie printr-o sală de cinematograf sau teatru de varieteu şi de cele mai multe ori prin saloanele unui restaurant sau pavilioanele unei cafenele. Existau meniuri pentru orele dimineţii, prânz, amurg şi noapte deplină. Aşa se schimba şi clientela dar şi vestimentaţia. Unele erau culorile dimineţii şi altele bucurau umbrele nopţii. Asemenea şi varietatea parfumurilor, în funcţie de toaleta purtată. Exista, în mare măsură, o mare grijă pentru cum să arăţi, cum să vorbeşti, cum să-ţi măsori gesturile, cum să-ţi plimbi privirea în jur sau cum să mergi fără a deranja pe ceilalţi din preajmă.

Vexaţiunile, grija zilei de mâine legată de ce mănânci sau unde să lucrezi, au modificat resorturi umane foarte greu de recuperat, de îndreptat măcar. Şi aceasta nu în perioada recesiunii economice din 1929-1933 ci în anii de pace 1946-1960. Ranchiunea unui coleg de şcoală, a unui vecin mai bizar, a unui anonim pus pe urcuş social, putea însemna ani de puşcărie, nopţi de tortură psihologică, privaţiuni pentru familia ta, rude, prieteni; frică, teamă, strângere de inimă.

Explozia de gesturi, cuvinte strigate prin autobuze, tramvaie, parcuri sau la colţ de cartier, reprezintă recuperarea spontană, prea rapidă, a unui spaţiu de manifestare, care parea fi prea mare încă pentru noi. Un cotidian care se compune din simboluri urbane, simboluri a căror consistenţă este dată de tot ceea ce s-a pierdut şi încercăm acum a recupera prin gesturi, preocupări, aspirații, scopuri, gânduri mărturisite sau vise împlinite. Este punctul de plecare al schimbării în mai bine în interiorul cetății, și de armonizare cu lumea de dincolo de ziduri.

 autor: Adrian Majuru