ROMÂNIA ŞI PROBLEMATICA FEDERALĂ DUPĂ PRĂBUŞIREA COMUNISMULUI
Spaţiul românesc, cu particularităţile cunoscute datorită istoriei sale tumultuoase, s-a dorit totuşi a fi racordat la noile realităţi geopolitice determinate de cursul evenimentelor istorice. Recursul la istorie demonstrează o legătură directă între existenţa tradiţiei ideii federaliste şi proiectele unităţii statale româneşti. Prăbuşirea regimurilor comuniste în 1989 a deschis orizonturi care la un moment dat păreau pierdute pentru totdeauna. “Reintrarea în Europa” a fost, fără îndoială, una dintre rarele teme în jurul cărora s-a putut organiza imediat un anumit consens în majoritatea societăţilor postcomuniste. Se părea, la începutul anilor’90, că totalitarismul nu fusese decât un soi de exil din care popoarele central şi est-europene se întorceau la locurile lor de baştină. În acea vreme, Europa reprezenta în ochii românilor –ca şi pentru polonezi sau unguri de altfel- mai puţin o piaţă comună cu regulile şi constrângerile sale, cât un proiect politic şi intelectual.
Declanşarea formalităţilor de asociere a evidenţiat însă că eventuala integrare a României în UE nu va fi nici o opţiune de civilizaţie şi nici un gest reparatoriu. Înainte de orice altceva, UE este o disciplină; o disciplină a activităţii economice, o disciplină a acţiunii sociale. Integrarea europeană nu poate avea loc în lipsa unei societăţi eficiente, care să ştie să-şi folosească într-un cât mai mare grad resursele şi aşa foarte limitate. Şi este mai mult decât clar că nu putem aspira la o astfel de societate cu moştenirea politică şi socială comunistă. De aici în ultimul deceniu au pornit aprinse polemici referitoare la transformările structurale absolut necesare pentru a nu mai fi, aşa cum din păcate ne-am obişnuit, codaşii Europei.
În ultimă instanţă, “cusurul” procesului de integrare europeană este că el aparţine, fundamental, politicii interne şi nu se pretează la iniţiative diplomatice răsunătoare şi la acte spectaculoase de politică externă. Căci integrarea europeană nu se joacă la nivelul imaginilor, ci la cel al structurilor, nu este o problemă de credibilitate politică, ci o chestiune de consubstanţialitate socială şi de compatibilitate economică. Or, la aceste capitole suntem repetenţi, nefiind capabili nici după 15 ani să aplicăm politici economice şi sociale europene. Mentalitatea comunistă a statului atotştiutor şi incapacitatea clasei politice în ansamblul său de a adapta structura internă spre randament maxim, se răzbună cu tărie asupra noastră.
Mi se pare edificatoare în acest sens întrebarea retorică a politologului Daniel Barbu:”Cine-ar putea îndrăzni să conceapă în România, un stat care să guverneze fără să administreze, un stat articulat, în care familiile, corpurile profesionale, grupurile minoritare, comunităţile locale, Bisericile şi regiunile să se autoadministreze în virtutea unui contract de solidaritate şi potrivit unui principiu de subsidiaritate, un stat al cărui drept de ingerinţă să fie strict delegat şi permanent controlat de familii, corpuri profesionale, grupuri minoritare, comunităţi locale, Biserici şi regiuni, un stat pregătit, prin exerciţiul sistematic al subsidiarităţii, să se integreze în Uniunea Europeană?”
Pentru români, federalismul – chiar sub forma respectuoasă faţă de unitatea simbolică a statului şi de comunitatea de destin a naţiunii pe care o prezintă, de exemplu, autonomiile regionale spaniole – nu poate fi altceva decât un preludiu al dezmembrării şi secesiunii. Sarcina unei democraţii creştine, de exemplu, ar fi în opinia profesorului Barbu mai puţin aceea de a “moraliza” în sens creştin practicile politice, cât de a argumenta, pe temeiul principiului de subsidiaritate, că federalismul de tip regional este, pe de o parte, mediul cel mai propice pentru dezvoltarea unui bun regim democratic şi pentru participarea unui număr cât mai mare de cetăţeni, într-un număr cât mai mare de ocazii, la viaţa publică şi, pe de altă parte, calea cea mai directă spre integrarea europeană.
În România însă, acum ca şi în veacul trecut, statul este admirat necondiţionat în calitatea sa de autor istoric şi garant juridic al naţiunii. Cu acest titlu, pare obligatoriu ca el să nu poată fi altfel decât strict centralizat şi birocratic. Într-un asemenea climat, descentralizarea este condamnată să rămână o simplă operaţie de delocalizare administrativă, fără efecte de autonomie în plan politic şi jurisdicţional.
Dincolo de dezbaterile referitoare la buna sau reaua credinţă a celor care promovează proiecte politice de reformă internă, realitatea nu poate fi trecută cu vederea şi nu este deloc îmbucurătoare pentru evoluţia României post-decembriste. Odată cu evoluţia economiei de piaţă, resursele tind să se orienteze către regiunile în care maximizarea utilizării lor este posibilă; de aceea, regiunile mai sărace, care au avut parte de o dezvoltare industrială artificială, cum ar fi nord-estul, care include în totalitate regiunea istorică a Moldovei şi sudul, respectiv cea mai extinsă zonă agricolă – Câmpia Română, suportă foarte greu tranziţia şi ajustările structurale necesare într-o economie liberă. Spre deosebire de aceste arii, Vestul şi Centrul ţării concentrează zonele cele mai bogate şi mai puternic dezvoltate din punct de vedere al veniturilor populaţiei şi al potenţialului economic, precum şi ca atractivitate pentru investitori.
Astfel, disparităţile regionale sunt destul de evidente şi în absenţa instrumentelor de echilibrare, tind să devină structuri disipative. Forţele centrifuge devin periculoase atunci când centrul este puternic şi sărac, iar provincia sau o parte din provincie este bogată şi marginalizată, în acest caz unitarismul şi centralismul devin surse de instabilitate nu numai la periferie, ci şi la centru. Acesta este motivul pentru care unele state europene, în mod tradiţional centraliste şi unitare ca Franţa, Italia şi Spania, au stopat nemulţumirile şi tendinţele centrifuge de la periferie delegând regiunilor anumite puteri care până atunci fuseseră apanajul birocraţiei centrale. Când diferenţelor etnice şi culturale li s-au adăugat nemulţumirile provinciilor faţă de centralism şi unitarism, presiunile separatiste au crescut considerabil (Ţara Bascilor, Lombardia, Tirolul de Sud).
Conştientizarea contribuţiei diferenţiate la PIB, care se distribuie apoi uniform, ar putea deveni un punct vulnerabil dacă guvernele nu se preocupă mai mult de echilibrarea disparităţilor regionale. Mizând pe acest gen de nemulţumire (în ansamblu, Transilvania are o contribuţie mai importantă la bugetul României decât primeşte), au apărut personaje gen Sabin Gherman care, prin intermediul Ligii Pro-Transilvania (devenită din aprilie 2003 Partidul Ardelenilor), sugerează schimbarea radicală a sistemului politic şi social intern, invocând necesitatea unei federalizări politice şi economice după modelul german. Însă ideea este din start nerealizabilă, România neîntrunind nici o condiţie pentru ca modelul federal german să aibă succes (ar trebui să existe 8 regiuni cu parlamentele lor, partidele lor, politicienii lor; demagogia acestora şi lipsa de responsabilitate politică faţă de cetăţeni ar duce cu siguranţă la un dezastru naţional).
Combinarea stabilităţii cu flexibilitatea, descentralizarea prin regionalizare economică şi admiterea compromisului dintre unitate şi diversitate sunt căile de transformare a contradictoriului într-o structură viabilă şi stabilă. Prin autonomie locală, identitatea specifică fiecărei comunităţi nu numai că se conservă, dar se şi dezvoltă în concordanţă cu nevoile ei reale. Modalitatea concretă de rezolvare a problemelor depinde astfel de gradul de participare la luarea deciziilor privind colectivitatea. Găsirea de soluţii şi gestionarea comunităţilor de către membrii lor aleşi şi responsabili faţă de alegători detensionează relaţiile dintre centru şi periferie şi responsabilizează colectivitatea.
În ceea ce priveşte România, o poziţie oficială preliminară pe marginea subiectului integrării poate fi decelată în baza a două surse: declaraţiile politice ale oficialilor români, inclusiv cele referitoare la modificările constituţionale necesare pentru pregătirea aderării la UE şi documentele de poziţie privind capitolele de negocieri pentru aderare. La nivel declarativ, viziunea oficialilor români privind modul de organizare politică al UE este una clar interguvernamentală. În consecinţă, modelul federal centralizat este ferm respins în favoarea unei formule în care statul naţional îşi păstrează statutul său privilegiat de principal garant şi executor de suveranitate, precum şi cel de reper de identificare politică (A. Năstase, 2001). Opţiunea preferată de guvernul român privind structura politică a UE corespunde prin urmare unei federaţii de state-naţiuni, bazată pe un pilon comunitar consolidat şi unul interguvernamental restructurat (Ministerul Integrării Europene, 2002).
Angajamentele asumate până în prezent de Guvernul României prin documentele sale de poziţie în cadrul negocierilor de aderare depăşesc însă în amploare declaraţiile oficiale de orientare interguvernamentală. Cu toate că nucleul dur de exerciţiu al suveranităţii rămâne temporar concentrat la nivel guvernamental, negocierile de aderare sugerează începutul unui proces de reconfigurare graduală a parametrilor de suveranitate a României în direcţia modelului actor-centric de suveranitate multi-etajată. Sub presiunea UE şi sub rezerva unor perioade de tranziţie a căror durată medie nu depăşeşte şapte ani (de ex., maximum 15 ani sunt prevăzuţi pentru recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru cetăţenii UE), Guvernul român a acceptat amendarea masivă a modului de redistribuire a competenţelor de suveranitate de la nivel naţional la cel regional sau european. O decizie importantă în acest sens o reprezintă iniţierea măsurilor legale pentru implementarea politicii comunitare de dezvoltare regională şi cooperare transfrontalieră. Prin Legea nr.151/1998, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă nr.268/2000, au fost stabilite obiectivele, competenţele şi instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională în România. Acestea includ 8 regiuni de dezvoltare, cu o populaţie medie de 2,8 milioane locuitori şi un venit PIB/locuitor de circa 21,6-40,3% din media PIB UE-15, coordonate decizional şi executiv atât la nivel central (consiliu naţional şi ministere) cât şi regional (prin consilii şi agenţii de dezvoltare). Cele 8 regiuni de dezvoltare se adaugă celor două regiuni transfrontaliere cu Ungaria şi Bulgaria în care au fost deja investite zeci de milioane de euro în ultimii cinci ani, majoritatea din fonduri PHARE. În ciuda lipsei actuale de autoritate juridică şi de competenţe politice, regiunile de dezvoltare vor deveni cu siguranţă din ce în ce mai relevante politic în viitorul apropiat, prin asumarea unor funcţii politice asemănătoare unităţilor regionale actuale ale Uniunii. Un prim pas în acest sens l-a constituit amendarea în anul 2003 a cadrului legal-instituţional necesar implementării Fondurilor Structurale şi a Fondului de Coeziune, măsură care printre alte obiective, va facilita dezvoltarea de parteneriate directe între organismele regionale şi Comisia Europeană.
Un al doilea palier de redistribuire sau de exercitare combinată a competenţelor de suveranitate naţională este cel european. Şi în acest caz, documentele de poziţie ale capitolelor de negocieri (CN) sunt mai ambiţioase politic decât majoritatea declaraţiilor oficiale. Obiectivele politice ale acestora includ: eliminarea tuturor restricţiilor naţionale privind libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului (CN 1,2,3,4); coordonarea strânsă la nivel european a politicii externe şi de securitate conform prevederilor titlului V al Tratatului consolidat UE (CN 27); supravegherea multilaterală a politicilor economice, financiare, monetare şi fiscale (CN 10, 11, 28, 29); armonizarea politicii de vize, imigraţie, azil, precum şi eliminarea controlului la trecerea frontierei interne a UE din momentul aderării (CN 24). Alte măsuri importante includ egalizarea drepturilor de rezidenţă, electorale, muncă şi proprietate ale rezidenţilor UE cu cele ale cetăţenilor români (CN 2), fapt care reprezintă un prim pas în direcţia reconfigurării civice a contururilor normative (“euromentalitate”) ale comunităţilor locale şi regionale.
Datele existente referitoare la sprijinul public privind distribuţia de competenţe între Guvernul României şi Uniunea Europeană sunt, din nefericire, destul de precare. Ele nu includ referinţe despre marea majoritate a politicilor publice implicate în procesul de integrare (externă, socială, educaţie, justiţie, mediu, transporturi etc), nici despre dimensiunea sprijinului public faţă de descentralizarea anumitor competenţe naţionale la nivel regional. Din perspectiva pregătirii referendumului pentru aderare şi a procesului post-aderare (deşi nu este încă sigur faptul că România va deveni membră a UE în 2007), Guvernul trebuie să devină mai responsabil în privinţa informării corecte a opiniei publice despre implicaţiile concrete ale procesului de integrare atât la nivel naţional cât mai ales la cel european şi regional/subnaţional.
Nu este exagerată afirmaţia că România se găseşte în faţa unei revoluţii de structură a sistemului său politic, atât la nivel instituţional cât şi normativ. Integrarea României în UE nu trebuie tratată ca pe o simplă strategie de colectare a fondurilor europene de asistenţă financiară, sau ca pe un bonus mediatic pentru guvernul de la Bucureşti. Ea presupune reformarea întregului mecanism decizional, a modului de implementare a acestora, precum şi a criteriilor de legitimitate politică pe care acestea sunt bazate.
Şi la nivel continental, cel puţin teoretic, situaţia ne este favorabilă. Tratatul de la Nisa conferă României un loc important printre puterile europene ale secolului XXI-lea; conform textului declaraţiei privind lărgirea UE, România va avea 14 voturi în Consiliul UE, 33 de locuri în Parlamentul European, 15 locuri în Comitetul Economic şi Social şi 15 locuri în cadrul Comitetului Regiunilor. Astfel, integrarea europeană oferă României o oportunitate unică de abandonare a statutului său marginal în raport cu politica europeană şi de a se afirma prin iniţiativele sale ca membru contribuitor la patrimoniul politic şi de valori al Uniunii Europene.
autor: Lucinescu Ioan Codruţ – cercetător ştiinţific Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române
