SCLAVI ÎN AȘTEPTAREA STĂPÂNULUI
Există dincolo de determinarea socio-piolitică a omului paradigm mentalității servile, un tipar născocit de un creator demonico-ironic. Nici educația, nici titlurile obținute nu pot schimba comportamentul acestor roboți agitându-se veșnic în căutarea stăpânului.
Cum bine observa Petre Pandrea, adaptarea “guzganilor” este perfectă, scăpați de înec ei dau fuga direct la hambar. Limba română a născocit și o expresie ce caracterizează această adaptabilitate jegoasă a sclavului: „Să ne fie nouă bine”. În situație de criză istorică, sclavul tânjește după apariția Stăpânului, îl caută asiduu, văzând în el un pretext al abuzurilor și delațiunii. Bolnav de inferioritate, urând tot ce trece drept excepțional sau peste media înțelegerii sale, sclavul se încarnează în turnătorul ideal, veșnicul duplicitar ce spală urechea Stăpânului, dispus la vânzarea(ieftină) a Aproapelui.
Il întălnim pe diferite trepte sociale, în diferite epoci, târându-se umil în fața celui tare, de o meschină aroganțî cu cei sensibili și cu bun simț, supus până la desfigurare în fața Stăpânului, încarnare a Mârlăniei atotdistrugătoare. Iată ce bine caracterizează un străin, Fridriech Wilhlem von Bauer, marii dregători ai Țării Romaneșpti: „…sunt mișei și târâtori față de mai marii lor, de o mândrie de nesuferit față de inferiorii lor, pentru bani fac orice, puși pe uneltiri, lipitori nemiloase ale poporului, asupritori ai celor slabi, aspri față de supușii lor și tirani în casele lor.
Intr-un cuvânt au toate trăsăturile despotismului sub care stau și ei încovoiați. Sclavul nu știe să se poarte decât ca un tiran față de aceia pe care soarta i-a adus sub puterea lui.”
Și în acest joc crud și grotesc în care sclavul devine uneori și stăpân, ce face de obicei “Poporul”? Incearcă să se adapteze simțind afinități “sanguine” cu cel de aceeași extracție socială sau morală. Deoarece scara valorilor fiind inversată, îi oferă plebeului posibilități multiple de adaptare, fie prin coruperea Puterii, fie prin obediență. Sistemele totalitare sau dictatoriale au în sclavi nu numai o masă de manevră ideală, dar mai ales zeloși executanți.
Proletariatul a văzut în Comunism un Stăpân Ideal chiar dacă excesele lui mușcau adânc și din “carnea Poporului”. Sclavul simte în permanență legatura fetală cu Stăpânul sau Tătucul, sau Liderul Suprem. Acceptand absurdul social ca normă, sclavul urăște instinctiv schimbarea sau pe eroii eliberatori. Tot ce pune în pericol acest mecanism de reproducere “ad infinitum” al mediocrității și lașității e rejectat!
Campion absolut al obedientei devine funcționarul obtuz sau muncitorul analfabet, gata oricând să se solidareze cu noul Stăpân, dacă vede în el un consevator al vechilor șabloane. Aici se află și ratarea oricărei mișcării revoluționare de profunzime, aici se află și băltirea din ultimii 20 de ani ai României. Ezitarea unei reforme morale și bagatelizarea procesului Comunismului nu sunt decât un elogiu indirect al Sclavului către Stăpânul său dorit.
Tot ce poate împiedică “limpezirea apelor” este salutar, iar marii dușmani ai ieșirii din blocaj sunt, în general, intelectualii care analizează nuanșat această prelungită letargie a poporului român. Plebea îi înfierează gemând satisfacută și se reintoarce sforăind în neantul din care a apărut.
Fiindcă “plebea, de orice categorie socială ar fi, de orice orientare ideologică, fie de dreapta, fie de stanga, este mereu sanguinară și netoată, canalie de uliță sau de asfalt al metropolei. Există o plebe cu titluri: asa-zișii inculți cu diplomă. Există o plebe conformistă: eterna plebe guvernamentală. Există fiara dezlănțuită și bestială, cu instincte nezăgăzuite, plebea jefuitoare, măgarii care dau cu copitele în leii răniți. ”(Petre Pandrea)
autor: Nicolae Merișanu
