NICOLAE ORGHIDAN – GEOGRAF AL REGIUNII BRAŞOVULUI

Pentru a înţelege mai bine importanţa şi semnificaţia lucrărilor lui Orghidan din deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut, să ne amintim contextul politic-social al acelor ani. Atunci când Orghidan a început serialul despre regiunea în care locuia, trecuseră de-abia câţiva ani de la Marea Unire. În acea perioadă, interesul pentru noile regiuni care au întregit România trebuie să fi fost ridicat, dar căile de comunicaţie erau modeste, pătura intelectualilor români din Transilvania era subţire, iar literatura geografică în limba română despre Transilvania era inexistentă (înainte de 1918). Nicolae Orghidan a întreprins, aşadar, în regiunea Braşovului, o muncă de pionier-geograf în limba română. Pionieratul nu a însemnat însă diletantism. Conţinutul lucrărilor publicate şi bibliografia utilizată ne arată un cercetător matur, stăpân pe tehnica avansată de cercetare, contemporană lui.

Principala preocupare a geomorfologilor din acea vreme erau „platformele de eroziune”, adică suprafeţele de nivelare (cum se numesc în prezent). Tema era relativ nouă pe plan mondial, iar în România fusese aplicată pentru prima dată de puţin timp, la Carpaţii Meridionali, de către geograful francez Emmanuel de Martonne[1]. Ulterior, ea a fost aplicată în Transilvania, la scară mică (adică la nivel general), de către geograful polonez Ludomir Sawicki[2]. Orghidan a fost acela care a detaliat problema „platformelor de eroziune” în regiunea Braşovului. Descrierile acestor platforme urmăresc scopuri tehnice, dar nu sunt lipsite de farmec: „Deodată desişul se sfârşeşte şi privirea scapătă spre dreapta. E o adevărată feerie! De aici, din Pleşiţa şi până departe în nicovala uriaşă a Măgurei Codlei se întinde o suprafaţă netezită, în care forţele creatoare de relief au modelat o puzderie de forme mărunte”(Orghidan, 1929 a, pp.60-61). Există şi încercări de generalizare a „nivelelor de eroziune” găsite în masive diferite: „O suprafaţă de eroziune mult mai largă, sub forma unei adevărate platforme, o găsim la un nivel mai înalt de circa 1000 m. Ea are o extensiune foarte mare, ocolind aproape de jur împrejur bazinurile Braşovului şi întinzându-se în lungul munţilor Perşani până sub culmile Harghitei”(Orghidan, 1933 c, p. 422).

Alături de problema suprafeţelor de nivelare, Orghidan se apleacă cu mult interes şi asupra evoluţiei reţelei hidrografice, a văilor de toate mărimile. Iată un exemplu din studiul dedicat Basinului Vlădeni: „A fost o vreme când după toate semnele părăul Strâmba ca şi râul Şincei, care nu drena întreaga platformă Poiana Mărului, se scurgeau spre răsărit, peste şeaua dela Culmea. Aceasta ne-o dovedeşte continuarea terasei Vlădeni peste această şea atât sub forma dealului isolat Măguriţa, cât şi sub forma unor umeri bine conservaţi pe marginea basinului” (Orghidan, 1929 b, p.163). Acest subiect, al evoluţiei văilor, l-a pasionat pe Orghidan în ultima parte a vieţii. Prin studiul de sinteză asupra văilor transversale din România, publicat postum, el a adus o contribuţie remarcabilă la clarificarea acestei probleme.

Orghidan nu se limitează însă la „platforme” şi la reţele de văi, ci analizează întregul cadru geomorfologic, utilizându-şi din plin capacitatea de a descrie sugestiv şi exact: „Creasta Curmăturii, cu povârnişul ei apusean prăpăstios, dominează împrejurimile şi imprimă peisagiului o notă particulară. Prin forma ei semeaţă, încadrată într-un profil sinuos, prin jghiaburile cu aspect de ziduri crenelate, caracteristice munţilor calcaroşi, prin culoarea mai deschisă a stâncilor golaşe, săltate pe deasupra pădurii de brad, Curmătura [sau Hăşmaş, n.a.] este o surprindere pentru călătorul care vine fie dela Nord, fie dinspre Sud, unde atât munţii cristalini cât şi cei din gresie carpatică arată forme blânde, potolite” (Orghidan, 1931 a, p. 119).

Adevărat geograf, Orghidan nu rămâne prizonierul geomorfologiei şi urmăreşte învelişul geografic ca un tot unitar. Sunt foarte interesante observaţiile „antropogeografice” (adică de geografie umană, am spune astăzi). Iată un exemplu legat de „basinul Bicsadului” – „o prelungire spre Sud, pe sub masivul Ciumatului, a basinului Ciuc”: „Despărţit prin stăvilarul uriaş, ridicat în curmeziş de erupţiunile vulcanice, el formează astăzi o mică unitate morfologică independentă, manifestându-se ca atare şi din punct de vedere antropogeografic: în cuprinsul lui sunt adăpostite două aşezări, Bicsadul şi Micfalăul, locuite în majoritate de Români secuizaţi şi având un trecut deosebit de restul Secuimei” (Orghidan, 1931 c, p. 420). Sau alt exemplu, legat de platforma Poiana Mărului: „În general, situaţia economică şi culturală a locuitorilor acestui colţ izolat de ţară lasă de dorit. Ea e inferioară celei a Brănenilor, cu cari Poenarii se aseamănă în multe privinţe. … Alcoolismul, bolile venerice, guşa, fac adevărate ravagii în sânul populaţiunei. Alături de câţiva gospodari cuprinşi, cari se simt bine în mijlocul moşiei lor libere, majoritatea locuitorilor trăesc o viaţă apăsată de necazuri” (Orghidan, 1929 a, p. 75-76). Şi, pentru a încheia într-o notă pozitivă, iată nişte observaţii despre „basinul Vlădeni”: „În a doua jumătate a sec. 18, când s-au organizat regimentele grănicereşti, Ţânţarii [azi Dumbrăviţa, n.a.] împreună cu Tohanul formau o companie, cu comandamentul la Ţânţari. Ca în toate satele noastre de foşti grăniceri, se văd şi aici bunele efecte ale educaţiei ostăşeşti: satul e curat, uliţele aliniate, casele temeinice, după model săsesc. Şcoala e bine cercetată şi locuitorii se laudă că n-au analfabeţi sub vârsta de patruzeci de ani” (Orghidan, 1929 b, p. 159-161).

Una din explicaţiile cercetărilor temeinice pe care le-a realizat Orghidan în regiunea Braşovului este cunoaşterea aprofundată a geologiei regiunii. Această cunoaştere, ilustrată de bibliografia geologică citată (toţi autorii germani, maghiari şi români care au studiat regiunea), este evidentă în oricare din descrierile făcute. Iată, bunăoară, ce afirmă Orghidan despre „depresiunile intracarpatice din regiunea Braşovului”: „Trecutul lor e destul de complicat. Ca să-l putem descifra ne folosim în primul rând de secţiunile naturale, deschise în materialul de umplutură, precum şi de sondagiile făcute în diferite puncte ale câmpiei. Pe baza acestora s-a putut constata, că cele mai vechi depozite ce se găsesc în partea de nord a depresiunilor, în bazinul Baraolt, sunt de vârstă meoţiană, deci formarea bazinurilor în această parte, coincide cu începutul pliocenului” (Orghidan, 1933 c, p. 418). Sau, despre defileul de la Racoş: „Pe dreapta se văd semne de prăbuşire a bancurilor de calcar, ce se ivesc albe din învelişul verde al pădurei. Zona aceasta mai lărgită, corespunzătoare şisturilor de Werfen, e închisă în faţă de un prag înalt de calcar titonic. … Acest din urmă bloc de calcar e răzimat pe un soclu de porfir” (Orghidan, 1929 c, p. 240).

Există ipoteze avansate de Orghidan care nu au fost confirmate, iar unele afirmaţii nu au rezistat probei timpului, dar o mare parte din cercetările publicate rămân valabile. Deşi geomorfologia actuală nu a abandonat problemele abordate de cercetători în primele decenii ale secolului trecut, priorităţile s-au schimbat. Încă din a doua jumătate a secolului trecut pe primul plan au trecut alte teme, mai ales cele de interes practic imediat (procesele de modelare actuală, riscurile geomorfologice şi altele). Dar niciodată nu se vor putea realiza analize temeinice ale dinamicii actuale a reliefului şi, în general, a mediului geografic, şi nici prognoze ale evoluţiei fenomenelor, fără înţelegerea trecutului peisajului sau al regiunii avute în vedere. De aici şi actualitatea cercetărilor geografice întreprinse de Nicolae Orghidan în primele decenii ale secolului al XX-lea.