Rurbanizarea – definirea unui concept

Istoric vorbind, oraşul apare datorită unor premise locale si a unor factori regionali, ca un loc de concentrare tot mai accelarată de fiinţe umane si de activitati economice, care au rolul de a complica forma de organizare initială adăugandu-i noi elemente de natură materială, socială, culturală sau comportamentală.

1.       ORAŞUL CA SISTEM

Orice oraş, ca de altfel orice aşezare umană se comportă ca un sistem termodinamic si informaţional optimal deschis. In contextul general al fluxurilor teritoriale, oraşul este beneficiarul unor fluxuri de intrare diversificate, unele permanante, altele temporare sau ocazionale, a căror structură este determinată de cele de masă si cele energetice.

De cele mai multe ori, fluxurile de ieşire sunt depaşite de cele de intrare in cantitati absolute, cea mai mare parte a acestei diferenţe fiind materializată in entitatea spatiilor construite, a facilitaţilor social-edilitare, in satisfacerea cerinţelor biologice ale unei forţe de muncă si populaţii sporite etc.

2.       AŞEZARILE UMANE IN CONTEXT GEOGRAFIC

Principalele ramuri ale geografiei sunt geografia fizica si geografia umană, unii autori considerând la fel de importantă si geografia regională. Principala dilemă in ceea ce priveşte această stiintă stă in calitatea sa de a fi o stiintă naturală , socială, sau poate ambele. Acest fapt duce la concluziile şcolii vidaliene, care plasează geografia ca o stiinta a sintezei celor doua aspecte, natural si uman. Cele mai recente cercetari intreprinse demonstrează că răspunsul la această dilemă se gaseşte in cadrul spatiului geografic, conceput ca un produs al proceselor sociale si naturale plasate in pozitii simetrice.

Geografia regională, pe de altă parte, este percepută in doua moduri complet diferite. In unele cazuri, când se discută despre geografia regională, se discută despre regiuni diferite ale planetei, ale ţării sau ale unui spaţiu de o anumită extindere, in timp ce alţii se referă la o analiză intercorelativă a componentelor geografice dintr-un spaţiu specific numit regiune.

3.        “RURBAN”-UL DIN PUNCT DE VEDERE SEMANTIC

Lucrarea de faţa isi propune analizarea diferitelor valenţe ale termenului de RURBANIZARE, foarte des întâlnit in literatura de specialitate. Principalul neajuns al acestui termen este absenţa sa oficiala din vocabularul limbii române, ceea ce oferă libertatea interpretarii sale in nenumarate feluri, fară a se putea realiza incadrarea sa intr-o categorie sau zonă anume, daca discutam din punct de vedere teritorial.

Pentru definirea conceptului de zone rurbane sau rurbanizate se va folosi ca aplicaţie Municipiul Bucuresti, mai exact acele zone care ar putea cuprinde in componenţa lor caracteristici ale rurbanului. Din punct de vedere semantic, acest concept este compus atat din termenul de “rural” cat si “urban”. Eroarea in care ar putea fi indus potenţialul cititor ar fi că prin termenul de rurban se poate inţelege definirea unui spaţiu ce cuprinde atat caracteristicile unui spaţiu urban cat si pe cele ale unui spaţiu rural, determinand astfel o zona ideala, in viziunea unora, care imbina atat confortul si standardul de viată oferit de oraş cu liniştea si unitatea caracteristice satelor.

Conceptul aflat in discuţie este mult mai complex de atât, si trebuie defalcat pe mai multe planuri. Pentru a face o referire la geografie, care am stabilit ca este o sinteză a aspectelor naturale si umane, consider necesara analiza rurbanizarii atat pe plan social/uman cat si din punct de vedere teritorial/natural.

In esenţa, Geografia Umană studiază omul si activitaţile sale in relatii reciproce si cu mediul geografic cu care interactionează. Unii geografi nu includ in cadrul geografiei umane activităţile economico-sociale, culturale si politice, restrângand sfera de analiză doar la geografia populaţiei si a asezarilor. Acest punct de vedere este insă insuficient si contravine caracterului antropic al activitaţilor menţionate, care cunosc variaţii teritoriale in stransă dependenţa cu factorul uman.

Geografia umană cuprinde atât o subramură economică, geodemografia/ geografia populatiei, geografia socială, culturală, cât si o componentă a aşezarilor umane sau una comportamentală foarte complexă. O atenţie deosebită consider ca trebuie acordată, in acest caz, subramurei comporamentale, fenomenul intâlnit in situaţia spaţiilor aflate in discuţie fiind unul aparte. Din perspectiva amplasării in cadrul teritoriului, zonele rurbane sunt considerate acele zone care aparţin, din punct de vedere administrativ oraşului, insă sunt atât de îndepartate de centrul propriu-zis al acestuia incât au tendinţa să se organizeze in spaţii de sine stătătoare, cu o viaţă proprie si uneori cu un anumit specific local. Unele dintre aceste zone au fost initial sate, asa cum este cazul multor cartiere Bucureştene. Acestea au fost absorbite de oraş din princina proximitatii si datorită extinderii necontrolate in teritoriu, s-au constituit in cartiere, păstrandu-si incă cele mai multe din caracteristicile satelor de odinioară. Tristeţea acestui fenomen este că, din punct de vedere urbanistic, zonele aflate in discuţie nu mai prezintă farmecul satelor, deoarece au fost impânzite de poluare, trafic, aglomeraţie, autostrăzi, sedii de birouri etc, toate acestea fiind elemente caracteristice orasului, suprapuse peste un fond construit definit ca sat. Efectul  s-a facut simtit in primul rând pe plan social, deoarece acelor comunitati umane le-a fost schimbat caracterul intr-un timp foarte scurt si intr-un mod eronat. Rezultatul a fost constituirea unor spaţii lipsite de caracter definitoriu, anoste si haotice, populate de oameni care, de cele mai multe ori nu se integrează in viaţa orasului si recurg la constituirea unor asa numite “gaşti de cartier” inchise (vezi cazul cartierelor precum sunt Pantelimon, Ferentari, Berceni etc.).

4.       DEZVOLTAREA ZONELOR PERIURBANE

Individualizarea si analiza zonelor periurbane  (preorăşeneşti) a reprezentat o preocupare foarte des întâlnită in perioada anilor ’60-’70, materializată in numeroase teze de doctorat axate pe această problematică a individualizarii zonelor periurbane si caracterizarea acestora, ca elemente indispensabile existentei marilor oraşe. Au existat si alte teze de doctorat, mai reduse numeric, care fac referire in exclusivitate la zonele periurbane propriu-zise.

Dinamica oraşelor si a sistemului urban s-a dezvoltat ca direcţie de cercetare având la baza teoria sistemica, prin care oraşul este introdus in ecuaţia analizelor geografice, tot mai mult, ca un sistem termodinamic si informaţional deschis, cu structuri disipative si cu o mare capacitate de auto-organizare. Noile condiţii de tranziţie a oraşului românesc si a sistemului urban românesc in ansamblul său işi pun amprenta asupra evoluţiei acestora. De la o fază supracentralizată de dezvoltare urbană se trece la una relativ haotică, in care procesele de structurare sunt foarte confuze, iar lipsa unor instrumente adecvate de control al dezvoltarii urbane prin intervenţia societaţii civile, a comunitaţilor implicate si a specialiştilor, accentuează starea de dezordine la nivelul sistemelor urbane regionale ale oraşelor.

Conceptia  despre oraş se bazează pe faptul ca acesta este o aglomeraţie spatială de persoane si de construcţii de o mărime superioară unui prag minim si că acesta se caracterizează printr-un mod de functionare specific urban. Oraşul reprezintă un loc de puternice densitati, generatoare de economii de scară. Dacă ar fi să definim conceptul de oraş, acesta desemnează un spaţiu urban de extensiune limitată in raport cu spaţiul rural, de care este inconjurat, detaşându-se prin caracteristicile morfologice si demografice, prin functiile si rolul sau economic, social si cultural. Din punct de vedere morfologic, se deosebeste de sat datorită modului de distributie a cartierelor, relativ eterogene, prin habitatul dens si extins pe verticală, prin străzi si nu drumuri, ca in cazul satelor, prin cladiri monumentale inserate intr-un peisaj deosebit de cel rural si prin existenţa unui spaţiu de tranziţie spre periferie.

In prezent limita dintre urban si rural este din ce in ce mai dificil de identificat, reflectându-se asupra ideii de continuum rural-urban. Extinderea zonelor urbanizate, a suburbanizării, a periurbanizării si nu in ultimul rand a rurbanizării a modificat caracteristicile atât ale oraşelor cat şi pe cele ale satelor, astfel incât o limită intre cele două devine din ce in ce mai dificil de trasat. Din punct de vedere demografic, oraşul se distinge printr-un anumit volum de populaţie, prin densitaţi ale populaţiei superioare satului si prin ocuparea, in cea mai mare parte, a sectoarelor secundar, terţiar si cuaternar in ceea ce priveşte activitaţile populaţiei. Prin tradiţie, oraşul prestează servicii si functii specifice pentru o arie vastă in jurul său, in care işi manifestă rolul coordonator al vietii economico-sociale si culturale.

Spre deosebire de sat, oraşul apare ca o comunitate cu probleme specifice, uneori foarte complicate, care tin de segregare socială si etnică, de circulaţie, de poluare, de nivelul si gradul de echipare edilitară, de modul in care este conectat atât cu oraşele de rang superior, cât si cu aşezările rurale aflate sub influenţa sa. Astfel de probleme sunt extrem de rar intâlnite in cazul satelor si numai ca aspecte individuale.

5.       STRUCTURA SI SUBSISTEMELE ORASULUI

O definitie interesantă referitoare la oraş este dată de catre Simion Mehedinţi, care le consideră “grupări de cladiri si de oameni, provocate de circumstanţe regionale, in legatură cu circulaţia mărfurilor si a oamenilor”. Gradul de complexitate al unui oraş este dat, insă de mărimea, profilul său poziţia sa geografică. Din punct de vedere structural, importanţa sa creşte direct proporţional cu aceste variabile sau cu ierarhia sistemelor regionale si naţionale, continentale sau mondiale.

Structura unui oraş dispune de numeroase elemente intr-un mediu mai mult sau mai puţin favorabil. Activitaţile social-economice si culturale reprezinta subsisteme importante al orasului, definind tipul si amplasarea transformarilor interne, capacitatea de rezistenta a orasului si de adaptare la dinamica societaţii.

Populaţia este subsistemul cel mai dinamic, acesta dictând in raport atât de calitatea cât si de dimensiunea sa numerică, tipul de activitaţi economico-sociale, amplsarea si structura serviciilor. Absorbţia necontrolată de noi suprafeţe prin expansiunea in teritoriu generează o creştere rapidă pe cele două planuri de referintă, determinând astfel apariţia a două variabile incerte si dificil de stăpânit.  Elementele vehiculatorii de masă, energie si informaţii sunt esenţiale in asigurarea proceselor de redistribuire a acestora in spaţiul intra- si inter-urban, in asigurarea materiilor prime si ale produselor semifinite necesare industriilor, serviciilor de orice fel si specializate către populaţie, a bunurilor si serviciilor destinate ariilor inconjuratoare sau altor localitaţi situate la distanţe mai mari. Aceste elemente, reprezentate pe de o parte de populaţie, ca forta fizica, iar pe de altă parte de sistemul de transport care asigură fluenta de deplasare de masă, energie si informaţie dintr-un punct in altul.

Orice sistem urban se constituie intr-o entitate sensibilă in cadrul unui spaţiu geografic, înregistrând cele mai intense modificari ca urmare a dezvoltarii in ansamblu a societatii umane. Evoluţia sistemelor urbane are la bază procedee de auto-organizare, influenţate in special de intervenţiile externe. Auto-organizarea, generată de acumularile cantitative si calitative, de relatiile de tip feed-back, reusite din dezvoltarea internă a sistemelor urbane, reprezintă principalul motor al evoluţiei.

Zonele periurbane, care in prezent prezintă riscul tranziţiei către rurbanizare au fost destinate, in primă fază, dezvoltării ca poli de sustinere ai orasului, cu scopul decongestionarii zonelor centrale si pentru echilibrarea sistemului de referintă. Prin urmare, se poate face o paralelă intre aceştia si nişte piloni de creştere economici, prin depresurizarea oraşului si responsabilizarea zonelor adiacente.

Tendinţele uneori anarhice de dezvoltare a sistemelor urbane, centralitatea excesivă a functiunilor si activitătilor doar in cateva puncte, determină o dezechilibrare a acestuia, si efecte negative sub raport economico-social in profil teritorial. Cel mai important principiu care trebuie sa functioneze in cadrul sistemelor urbane il reprezintă optimizarea relaţiilor dintre resursele naturale si umane, gradul de echipare, ierarhizarea si distribuţia in teritoriu. Intervenţia externă, materializată ca urmare a unei dezvoltari planificate, poate să aibă un rol stimulator sau regulator. In cazul unor sisteme urbane relativ instabile este mult mai evident rolul stimulator al interventiilor, respectiv de a impulsiona dezvoltarea funcţiilor unor oraşe in scopul creării de noi structuri adecvate, modificând in perspectivă ierarhia initială.

Principalele categorii de asezări umane identificate in prezent ca fiind: asezările urbane si asezările rurale, ne duc cu gandul la existenţa, in consecinţă, a cel putin două tipuri de sisteme: sistemele urbane si sistemele rurale. Clasificarea sistemelor de asezări după scara spatială este impartită in sisteme locale, regionale, naţionale, supranaţionale, continentale si urban-planetar.

Sistemele locale se configureză la nivelurile inferioare ale ierarhiei aşezărilor, dar pot să se extindă pană la cele supralocale sau chiar supraregionale. Acestea sunt microsistemele generate in jurul unei reşedinte de comună care poate fi loc central pentru douăzeci- treizeci de sate, sau chiar patruzeci, dar si cele axate pe un oraş mijlociu ce ocupă un loc central in sistemul urban.

6.       CONCLUZII

Georgrafia urbana are rolul de a studia apariţia, structura internă si dinamica oraşului, raportul său cu teritoriul adiacent, relaţia cu alte aşezari, repartiţia geografică si rolul oraşelor in structura teritorială, ocupandu-se in principiu cu analiza spaţiala a fenomenului urban. Obiectul de studiu al acestei ramuri este oraşul, la care se adaugă si alte categorii de aşezări, cum ar fi comune, comune suburbane, localitaţi urbane asimilate oraşului etc. In această categorie intră şi spaţiile rurale care se găsesc in spaţiul de susţinere si de influentă a oraşului. 

Urbanizarea reprezintă transmiterea intr-un teritoriu a elementelor specifice vieţii urbane. Acest transfer de elemente se poate produce şi in mediul rural. In cazurile in care timpul alocat asimilarii de către teritoriul aflat in discuţie si in principal de catre locuitorii acelei zone nu este planificat corect, procesul este compromis, forţat si eronat, ducand la un eşec total din punct de vedere socio-economic si spaţial. Aceasta este situaţia in care ia naştere fenomenul de rurbanizare.

Orasul este o entitate teritorială aflată în atenţia mai multor discipline, care analizează oraşul din diferite puncte de vedere, limitate mai mult sau mai puţin la domeniul ştiinţei respective. Acesta reprezintă un obiect de studiu fascinant, complex si extrem de dinamic, in ciuda stabilitatii sale. Oferta sa ca laborator de studiu a starnit interesul şi ştiintelor fundamentale cum sunt matematica, fizica, biologia etc. Oraşul oferă o serie de elemente care pot ajuta stiinţele fundamentale in elaborarea unor teorii, dar in acelasi timp, aceleasi ştiinţe oferă o serie de teorii care se pot aplica la studiul oraşului. Diversitatea modurilor de abordare duce in final la progres.

Geografia urbană presupune in analiza fenomenului urban abordarea a trei puncte comune. Abordarea descriptivă, care implică individualizarea si descrierea structurii interne propriu-zise, incluzand procesele si fenomenele care se produc în acest spaţiu, la care se adaugă relaţiile/legaturile dintre oraşe, apreciate in mod direct sau indirect. Abordarea interpretativă presupune examinarea diferitelor căi in care populaţia inţelege si reacţionează la modelele elaborate de specialişti. Pe baza acestor interpretari se fundamentează principalele intervenţii in spaţiul urban. Cea de-a treia modalitate de abordare este abordarea explicativă, semnificând descrierea forţelor care stau in spatele configuraţiei generale si in spatele proceselor /fenomenelor care asigură dinamica.

Acestea sunt cele trei puncte de vedere care au coexistat de-a lungul timpului, conducand la structura actuală a urbanismului.

 autor: Urb. Acasandre Andreea,  Master  an.II, “Management Urban pentru Oraşe Competitive”, Universitatea de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu.

BIBLIOGRAFIE:

1. Pascariu, Gabriel; Curs Amenajarea teritoriului;  Universitatea de Arhitectura si Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti; 2009.
2. Sârbu, Cătălin; Curs Geografie si Ecologie Urbană; Universitatea de Arhitectura si Urbanism “Ion Mincu”; Bucureşti; 2009.
3. Ianoş, Ioan; Tălânga, Cristian; Curs Geografie Urbană si Geografie Rurală; Universitatea din Bucureşti; Bucureşti, 2005.