Motto: “…la Bucureşti, comerţul
se află în mâinile tuturor naţiunilor.”

Ştefan Dietrich –1856

Bucureşti – un microcosmos negustoresc balcanic

Deplasarea către nordul Dunării a interesului imediat de supravieţuire a populaţiilor
balcanice au transformat Bucureştiul într-un univers balcanic miniatural.
Astfel, pe fondul dispariţiei statelor balcanice libere în cursul secolelor
XIII-XV, procesul “declanşează valuri de refugiaţi din această zonă, în
speranţa de a-şi păstra identitatea religioasă, principala formă de identitate
colectivă în Evul Mediu, iar, uneori, chiar să-şi salveze viaţa. Şi-au găsit
locul fireşte, pe moşii, în târguri ori în capitală, în anturajul boierilor sau
chiar al domnitorului – de la viteazul Baba Novac la micul orfan din Sviştov,
Anton Pann. Aşa soseşte în Valahia, în timpul Viteazului, într-un moment de
retrezire a speranţei popoarelor din Balcani un numeros grup de albanezi.” 1

Au existat fluxuri succesive de emigrare nord-dunăreană,
dinspre peninsula Balcanică, pe mai multe paliere socio-profesionale simultan:
simpli plugari, liberi-profesionişti, negustori, cărturari, clerici, etc. Cu
veacul al XV-lea final “se constată un fenomen caracteristic pentru această
epocă în sud-estul european: intelectualitatea creştină ortodoxă emigrează spre
nord, fugind de furia distrugătoare a invaziei militare otomane. Am spus
intelectualitatea creştină, pentru că în aceste veacuri intelectualitatea
sud-estului european este compusă aproape în exclusivitate din clerici,
activitatea intelectuală era organizată mai ales în instituţiile creştine, iar
intelectualitatea din administraţia statală era în majoritate tot de formaţie
teologică. În aceste veacuri emigrează spre România preoţi, călugări copişti,
traducători din spaţiul teologic, adică intelectualitatea tradiţională a
sud-estului european.”

Această emigraţie va căpăta o nouă configuraţie socio-profesională la final de veac
XVIII când se discută de o “emigrare a intelectualilor de tip nou-modern,
intelectualitatea în formare. (…)Emigraţia intelectuală din aceste veacuri este
exponenta noului, a noilor valori culturale, a unei noi structuri intelectuale,
a unor noi instituţii culturale; spre deosebire de cea din secolul XV, ea este
aproape în exclusivitate laică.”2

În veacurile XV şi XVI, negustorii şi comercianţii
balcanici stabiliţi deja în ţările române, jucau “un rol de seamă în
organizarea comerţului oriental şi în cel de tranzit spre Europa Centrală.
Noile idei vehiculate de aceşti negustori, care aveau funcţii politice nu numai
la Poartă, dar şi în diplomaţia occidentală, produc schimbări mari în viaţa
economico-politică, socială şi culturală a lumii răsăritene.” Pe de altă parte,
în aceeaşi perioadă, au intrat în rândurile boierimii române “reprezentanţi ai
familiilor de arhonţi greci”, sosiţi în general odată cu urcarea pe tron a
domnilor pribegi precum Mircea Ciobanul, Radu Mihnea, etc.3

Mai mult, cu veacul al XVIII-lea, în timpul regimului
fanariot, balcanicii cunosc o integrare fără precedent în societatea
moldo-valahă. Valurile de tinere generaţii greceşti care au venit în ţările
române, erau impulsionate “fie de stabilirea părinţilor sau a unor rude” aici
sau “fie de dorinţa imperioasă de a urma cursurile Academiilor Domneşti, în
care faima unui Neofit Cavsacalivitis, Lambros Photiades sau Vardalach îi
atrăgea pe tinerii balcanici, mai ales greci sau bulgari din cele mai
îndepărtate regiuni ale Peninsulei.”4

Fluxul de populaţie balcanică, cu oscilaţiile sale
contextuale, a fost constant până la mijlocul secolului al XIX-lea. Sute de
ani, în principate, “către capitalele lor
s-au îndreptat fugarii bulgari (ei se vor numi cel mai des sârbi ori schei şi sunt ortodocşi ori catolici), (…) Sosesc arnăuţii,
albanezi dârji, paznici şi portari de încredere. Iar bucureştenii îi primesc cu
bucurie. (…) s-au stabilit mulţi negustori şi meseriaşi greci, armeni, bulgari,
evrei dar şi turci, precum şi un număr foarte mare de ţărani. (…) Domnitorii,
boierii au nevoie de orice nou venit, de mână de lucru, de negustori,
grădinari, de meseriaşi, de vizitii, hangii, spiţeri, aşa cum în secolul al
XIX-lea va fi nevoie de pictori, fotografi, muzicanţi, tipografi, ingineri,
medici. Nu se poate închipui modernizarea, occidentalizarea societăţii
româneşti fără ei.”5

Lumea bucureşteană era deosebit de pestriţă între veacurile XVIII şi XIX. Această diversificare
socială şi etnică se întâlnea chiar şi la nivelul mahalalelor. Raoul Perrin
descrie acest mozaic uman de pe străzile negustoreşti ca fiind “uneori
interesant, alteori dezgustător din pricina sărăciei şi a murdăriei. Sânt de
toate neamurile: valahi, moldoveni, turci, rumelieni, bulgari, sârbi, bosniaci,
greci, armeni, ruşi, oameni veniţi din Crimeea, Basarabia, Transilvania,
unguri, italieni, germani şi, mai ales, evrei.”6 De Giers va întâlni în Bucureşti “toate neamurile
din Occident şi Orient, în veştmintele cele mai pestriţe” fiind uluit de
“varietatea costumelor.”7

Adesea, valurile de imigranţi balcanici erau atât de
consistente încât se produceau “multe abateri de la cele mai elementare norme
morale din cauza nenumăraţilor aventurieri veniţi din sudul Dunării.” În
consecinţă, domnia a trebuit să ia măsuri pentru “a evita alunecarea pe
povârnişul unei totale anarhii morale” cum s-a întâmplat între 1790-1795.8

Prin aportul substanţial al balcanicilor sosiţi timp de
trei-patru sute de ani în valuri succesive, Bucureştii devenise unul din marile
centre urbane din zona Balcanilor, având cel puţin pentru secolul al XVIII-lea,
trăsăturile unui oraş oriental. Elitele moderne ale spaţiului balcanic au
fermentat propriile lor ideologii şi proiecţii imaginare în spaţiul
Moldo-Valah, Bucureştii şi Iaşii fiind principalele foruri culturale în acest
vast proces. Mai mult, Bucureştii devin cu final de veac XVIII, un spaţiu al
interferenţelor culturale prin conexiunile directe dintre spaţiul balcanic şi
central-european. Componenta culturală sud-dunăreană a Bucureştilor a
predominat până dincolo de mijlocul veacului al XIX-lea, când pătrund tot mai
multe şi variate elemente socio-profesionale central-europene şi occidentale.
În aproape 50 de ani “pătura socială a meşteşugarilor şi negustorilor de stil
oriental din epoca precedentă se dizolvă: o parte din Greci, Sârbi, Bulgari,
Albanezi, se repatriază, câştigând un rol de seamă în ţările lor de origină,
devenite între timp independente; o altă parte din ei se asimilează Românilor
şi constituie împreună cu aceştia pătura conducătoare politică şi
funcţionărimea noului stat român.” Locul lor va fi luat de “valul gros” al
imigranţilor din Austria, Rusia, Germania, Franţa şi Italia.9

Aromânii, negustori, meseriaşi şi cărăuşi afluiesc spre
Bucureşti pe măsură ce habitatul lor se restrânge în Imperiul Otoman în urma
confruntărilor dintre turci şi greci pe de o parte, şi bulgari pe de alta. De cele
mai multe ori sânt echivalaţi cu grecii, regăsindu-se alături de aceştia în
primele statistici moderne, iar mai apoi ca macedoneni. Deşi greaca era limba
lor de cultură, ei vorbeau un dialect al limbii române şi locuiau pe spaţii
mari în Tesalia, Epir şi Macedonia. Ei sunt cei care în veacul al XVIII-lea
dominau – împreună cu confraţii lor albanezi, o impresionantă reţea de
neguţătorii care legau Italia, Balcanii şi Moldo-Valahia. Este vorba de “jupân
Pano Pepano” al cărui cărui fief se afla la Veneţia şi despre care ne vom ocupa
în a doua parte a demersului nostru.10

După greci, – care erau cei mai numeroşi, cei mai activi
şi cei mai ambiţioşi în perioada premodernă a Bucureştilor, o componentă
balcanică consistentă în Bucureşti au format-o bulgarii. Emigraţia bulgară a
cunoscut câteva valuri care au părăsit în grup teritoriile bulgare, cu o
permanentă  emigraţie individuală între
valuri.” În ceea ce îi priveşte pe intelectualii bulgari, aceştia au emigrat
“absolut individual, cu motivaţie personală de la caz la caz; cazurile
personale sunt numeroase, atât de numeroase pe tot parcursul secolului al
XIX-lea până la 1877, încât în final, ele dau în România o comunitate
intelectuală de emigraţie, cu conştiinţa de colectivitate.” Mai mult, elitele
intelectuale bulgare emigrează în Moldo-Valahia “nu numai din Bulgaria, ci din
toate colţurile Europei, din Rusia, din Austria, din Serbia, din Grecia, de la
Istanbul, din Germania, din Cehia.”11

În Bucureşti, majoritatea bulgarilor s-au aşezat în
centrul oraşului pe străzile comerciale şi meşteşugăreşti. Perimetrul cel mai
cunoscut este cel cuprins între Lipscani, Curtea Veche, Hanul lui Manuc,
Gabroveni, Cavafi, Sfântul Gheorghe, Colţei, Călăraşi, Mântuleasa, Traian,
Calea Moşilor până spre Târgul de Afară.12

Din spaţiul vest-balcanic, multe elemente sud-slave:
sârbi, croaţi sau bosniaci, au intrat în corpurile seimenilor şi ulterior ale
arnăuţilor, aşadar, soldaţi lefegii. Pe lângă aceasta, îndeosebi dintre sârbi,
mulţi s-au ocupat cu variate meşteşuguri şi negoţuri, întemeiind numeroase
localităţi în jurul Bucureştilor şi chiar o mahala care le-a purtat numele.

Din spaţiul balcanic, au sosit şi comunităţi de armeni
care, în Bucureşti, au fost “o comunitate importantă ca număr şi forţă
economică. Emigraţia armenească în Bucureşti a avut două direcţii de penetrare:
una dinspre spaţiul otoman asiatic şi al oraşelor balcanice şi cealaltă dinspre
Podolia şi oraşele moldovene.”13

Din populaţia totală a Bucureştiului premodern,
sud-Dunărenii au format un segment numeros şi variat socio-profesional; în jur
de 30-40% din populaţia oraşului (împreună cu flotanţii).

La final de veac XVIII, în 1795, “Bucureştii cu o
populaţie de 70 000 de locuitori, numărau 1795 de străini (central-europeni).
Populaţiile balcanice nu aveau statutul “suditului” adică de supus străin, (al
unei puteri europene). Aceasta deoarece ei erau supuşi otomani precum erau şi
românii. Numărul lor este asimilat cu cel al localnicilor, ţările române în
ciuda statutului lor de relativă autonomie, erau percepute ca făcând partea din
spaţiul otoman.

În Bucureşti, în afară de vechea mahala a Sârbilor, au
fost aşezaţi numeroşi pribegi balcanici între 1778-1810, 1793, 1806, 1828. În
cartierul Dudeşti-Cioplea în 1806 şi 1828 – la acea vreme de început de veac XIX
era un sat aflat la mare distanţă de Bucureşti; la fel în vechile sate Giuleşti
şi Giuleşti-Sârbi, 1789 şi 1828, absorbite în mai puţin de o sută de ani de
oraş; în actualul cartier Militari în 1806; în satul Roşu în 1806; în
localităţile Băneasa, Tunari, Cernica, Fundeni în 1806.14

La început de veac XIX, în structura etnică a
Bucureştilor, balcanicii reprezentau cea mai numeroasă colonie: 2. 232 capi de
familie numai în preajma oraşului la 1815.15

Balcanii sub stăpânirea
negustorilor.

    Apropierea de lumea otomană – uriaşă piaţă de desfacere, urmată de aceea
reprezentată de Rusia – şi de vitalitatea economică şi culturală a spaţiului
central-european prin care se afla în legătură organică cu apusul, Bucureştii
au absorbit elemente de civilizaţie din toate aceste spaţii de cultură. 

Pe de altă parte să adăugăm toleranţa regimului fanariot
faţă de noii veniţi; regim care se dorea a fi un vârf de lance al reformismului
din spaţiul otoman. Ceea ce nu se putea realiza în provinciile turceşti de
facto, se putea afirma nuanţat în ţările române. Pentru popoarele din sudul
Dunării oprimate de regimul politic şi fiscal agresiv al turcilor, ţările
române reprezentau un ideal de libertate; sud-dunărenii, adesea emigrau
clandestin la nord de Dunăre. 16

Bucureştiul se transformă cu rapiditate într-un “centru
urban plin de contraste şi de pitoresc”, unde nenumăraţii străini, îndeosebi
cei sud-dunăreni, erau principalii clienţi de fiecare zi şi de fiecare noapte
ai pivniţelor de la hanuri sau ai cârciumilor. De fapt, în aceste “tunele ale
vieţii”, cum erau numite, “putea fi văzută o lume variată, amestecată,
alcătuită din mai toate seminţiile balcanice. Căci Bucureştii erau pentru
sud-dunăreni un centru urban în care asuprirea
otomană nefiind aşa de mare, se puteau face multe afaceri şi negustorii.
Aici se întâlneau greci, armeni, sârbi, arnăuţi, bulgari, evrei sau turci
fugiţi de la sudul Dunării, atraşi de viaţa reşedinţei domneşti.. (…) Şi unii
şi alţii se întâlneau în lupanarele cu atmosferă orientală, cu Craii ce umblau nesupăraţi prin oraş.
Aici se vorbea în nenumărate idiomuri balcanice şi se risipeau bani mulţi în
cele vreo 40 de monede străine care au circulat în acest veac în Ţările
Române.”17

Pe bună dreptate, această insolită realitate, îl
îndreptăţea pe Richard Kunish, aflat pe punct de plecare din Bucureşti, să
afirme din nou: “Cărei naţiuni îi aparţine majoritatea locuitorilor e greu de
spus; greci şi evrei, italieni, armeni şi moldoveni par în egală măsură
reprezentaţi.”18

Marea majoritate a negustorilor şi meşteşugarilor
albanezi aveau afaceri mici, cel mult medii. O parte foarte restrânsă a reuşit
să se ridice la statutul unor mari şi influenţi negustori sau chiar bancheri.
O  parte mai redusă au ajuns să ocupe
diferite funcţii la curtea domnească. Din aceste ultime categorii sociale se va
ridica o elită intelectuală care va începe să devină un factor de închegare a
unei identităţi culturale albaneze, atrăgând două corpusuri sociale fără de
care nu ar fi reuşit în proiectul ei: noii veniţi pentru acest scop din Albania
şi marea masă a simplilor negustori de sorginte albaneză sau chiar aromână.
Acest proces se produce lent începând cu mijlocul veacului al XVIII-lea dar,
îşi face simţită prezenţa după 1830.

Potrivit lui Victor Papacostea, marile migraţii către Principate ale albanezilor şi
epiroţilor încep în perioada cuprinsă între finalul secolului al XVI-lea şi
începutul celui următor. Concesiile comerciale sau cele din agricultură, i-au
atras pe foarte mulţi dintre ei.19

Locuitorii munteni şi ai regiunilor
neproductive din Albania au venit şi au devenit comercianţi, artisani,
funcţionari, mulţi s-au ocupat cu agricultura. Erau adesea numiţi “greci” cum
recunoaşte şi Nicolae Iorga şi veneau la nord de Dunăre pentru a-şi încerca
norocul. Emigraţia albaneză a avut şi alte paliere de emigrare precum Italia,
Egiptul şi Sudanul.

Primul efect al procesului de infiltare la nordul Dunării “s-a văzut în apariţia
frecventă a prenumelor obţinute după originea etnică sau a comunităţii de unde
au sosit, precum: Anghirocastritul, Tetovanlîul, Ohârdeanul, Beratliul,
Dibranul, etc.”20

Dealtfel, pentru veacul al XVIII-lea, Aurelian
Sacerdoţeanu a identificat numeroase elemente de onomastică albaneză sau de
sorginte albaneză printre locuitorii bucureşteni. Între numele “cu totul
caracteristice” ale acestui veac XVIII bucureştean, amintim: Baibulat, Crunia,
Ganul, Ghelmez, Ghiptana, Dalcea, Zafbeta, Zaneptu. Acestea şi altele “sînt
necunoscute dicţionarului nostru onomastic” ceea ce reflectă realitatea unor
importuri onomastice prin aşezarea unor valuri de noi veniţi.21

Ulterior, numele albaneze se vor “naturaliza” prin
adăugarea terminaţiilor româneşti. Astfel Enciu va deveni Enciulescu, Eftimiu
va deveni Eftimescu; Toncea – Toncescu; Zotu – Zotescu; adesea Christari,
Cristu sau Hristu devin Hristescu sau simplu Cristescu, etc. Aceste schimbări
apar după o generaţie şi îndeosebi cu început de secol XIX. Astfel de exemple
pot fi urmărite în listele patentarilor bucureşteni – prezente ceva mai jos –
al căror nume trimite la sorgintea albaneză sau epirotă; iar dacă numele este
complet românesc, atunci branşa meşteşugărescă specifică etniei albaneze prin
tradiţie este prezentă ca nume prenume.

Între primele menţionări de meşteşugari şi negustori albanezi apar nume precum acela
al lui “Babachi croitorul” menţionat la 6 mai 1672 sau “Cuciuc grecul arcar” la
6 mai 1572, personaj care cumpăra atunci un loc de casă. Mai este amintit şi
“Ianiu sandaciul – probabil lumânărar, la 30 mai 1589. La aceeaşi dată este
amintit “Ianachi cizmarul” alături de “Sima miedarul”, probabil fabricant şi
negustor de mied, băutură fierbinte din miere. “Ianiul cojocarul” apare cu
aceeaşi ocazie. În 1594, ca martor al vânzării unei case, este amintit “Necula
brăgarul”, fabricant şi negustor de bragă. Toate aceste menţiuni sunt
anterioare venirii celor 15 ooo de albanezi din Cervena Vodă la nord de Dunăre.

În 1668, este amintit “hoinarul” sau “teleleul” Cârstea, vânzător de mărunţişuri
şi haine vechi care îşi ducea cu greu traiul pe străzile Bucureştilor.

La 15 martie 1694, Alexandrache Muselimul, “ceauş de aprozi” cumpăra de la cupeţul
Alexe, un răzor de vie “în dealul Lupeştilor de lângă Bucureşti”. (astăzi zona Cotroceni)

În 1763, este meţionat “Leca plăcintarul” care “plăteşte chirie pentru locul plăcintăriei
ce lucrez” câte cinci taleri pe an; mai târziu, mergându-i bine, se vede,
treburile, mai adaugă un taler la chirie.”

Meşteşugarii erau afiliaţi pe branşe, în frăţii conduse de vătafi, respectiv staroşti.
Ulterior, apar breslele. Dacă în cazul frăţiilor se întâmpla să fie grupaţi meşteşugari din branşe înrudite  sau similare dar şi de aceeaşi confesiune sau
origine etnică sau comunitară, în bresle, intrau o diversitate de persoane, de
diferite identităţi culturale, etnice, confesionale, pe măsură ce oraşul se
extinde şi se dezvoltă.

Procesul se petrece cândva între veacurile al
XVII-lea şi al XVIII-lea. Cu siguranţă, mulţi meşteşugari albanezi au făcut
parte din aceste asociaţii care le asigurau protecţie, sprijin bănesc în caz de
calamităţi, boli, neajunsuri, etc.22

Prima breaslă care apare în Bucureşti este aceea a
croitorilor în 1760. Apoi au urmat şi celelalte. Până la 1774 s-au organizat în
bresle şi alţi meşteşugari: boiangii, tabacii, cavafii şi cizmarii; în 1775,
cojocarii, şalvaragii, pânzarii şi abagii; în 1780, săpunarii şi blănarii, iar
în 1782 işlicarii. Cel care a contribuit la reorganizarea breslelor prin
reglementarea condiţiilor de funcţionare, a fost domnitorul Alexandru
Ipsilanti. La final de secol XVIII, existau în Bucureşti 51 de bresle şi cu
siguranţă, meşteşugarii şi negustorii albanezi fuseseră cuprinşi în ele.
Printre ele se aflau şi noile bresle ale cojocarilor, pânzarilor, abagiilor şi
işlicarilor. În anul 1810, jimblarii, simigii şi brutarii se unifică într-o
singură breaslă. Se cunoaşte faptul că în aceste domenii se aflau foarte mulţi
albanezi şi epiroţi, aromâni şi macedoneni. Către 1819-1821 apar alte două
bresle unificate: aceea a lumânărarilor şi săpunarilor precum şi aceea a
meşteşugarilor care lucrau în construcţii (tâmplari, dulgheri, zidari,
cărămidari, lemnari, tavangii, etc), breaslă în care erau încadraţi “şi
meşterii veniţi din sudul Dunării”
aduşi îndeosebi de Ioan Vodă Caragea între 1813-1814.23

Negustorii
luaseră în stapânire Balcanii cu spaţiile înconjurătoare. Un drum la
Constantinopol “dura până la două săptămâni iar un drum la Viena până la şase
săptămâni.”24

Un alt grup de negustori dominau în
secolul XVIII traseul inferior al Dunării cu filiale în majoritatea porturilor
şi în oraşele apropiate. Nucleul acestei reţele comerciale erau Silistra,
Turtucaia şi Bucureştii. Printre aceşti negustori amintim selectiv pe Vlad
Iordache din Turtucaia, Dobre Ienipava, Iorga Enciu, Mitu Iabraşu, ahmet
Banghi, Hasan Aga, Hagi Iomer, Suleiman Desmeemet.25

De remarcat cazul negustorilor
“udricani” numiţi aşa pentru că aduceau marfă de la “Udrii” adică Adrianopol.
Mulţi dintre ei au fost probabil albanezi, epiroţi şi aromâni. Aveau un cartier
al lor în Bucureşti al căror nume s-a păstrat până către anii ’60 -’70 când a
fost sistematizat. La 5 februarie 1765, este amintit un “Hristea Dimitriu
Lipţcanul” căruia domnul Ştefan Racoviţă îi întărea prin hrisov “o boltă de
piatră” cumpărată cu 2500 de taleri de la Hagi Constandin Stoenescu.

De semnalat că majoritatea celor veniţi de la sud de
Dunăre erau numiţi “greci”. Nu se făcea o distincţie între albanezi şi aromâni
trăitori în Albania, între greci şi albanezi plecaţi din localităţi greceşti,
toţi înscriindu-se în apelativul greci.26

De semnalat şi faptul că mulţi negustori de etnii diverse se declarau ca fiind greci sau chiar îşi luau numele de Grecu. Un răspuns ar fi – cel puţin
pentru veacul al XVIII-lea – faptul că, în urma procesului accentuat de
grecizare a societăţii moldo-valahe, când peste tot se vorbeşte greceşte, iar
grecii pătrund în toate structurile puterii chiar şi în mănăstiri, era
primejdios să te declari altceva decât cerea curentul vremii. Exista riscul să
nu poţi începe o afacere sau să fii deposedat de bunurile deţinute.

Adesea, sud-dunărenii de origine slavă erau numiţi în
Valahia şi Moldova sârbi chiar dacă
erau de alte origini: croaţi, macedoneni, bulgari, herţegovini, dalmaţi, sau
aromâni şi albanezi.

autor: Adrian Majuru